Nguyen împotriva Danemarcei

CAUZA DE CAUZĂ A SECȚIIIONARE A NGUYEN/DINAMARCĂ (depunerea nr. 2116/21) Art. 8 • Expulsie • Viața privată și de familie • Expulzarea disproporțională a migrantului stabilit combinată cu interdicția de reîntrare de 12 ani în urma condamnărilor pentru infracțiuni grave • Întrebarea rolului subordonat al reclamantului în infracțiunile neatenționate • Lipsa condamnărilor prealabile și a avertizărilor de expulzare • Nici un examen al criteriilor privind „interesul și bunăstarea copiilor” și a rolului reclamantului de principal îngrijitor al fiicei sale cu handicap • Legături foarte puternice cu Danemarca în contrast cu țara de origine a sa Pregătită de Registru. Nu leagă Curtea. STRASBOURG 9 aprilie 2024 FINAL 09/07/2024 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție.

Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Nguyen c. Danemarca, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer , Președintele Faris Vehabović, Branko Lubarda, Anja Seibert-Fohr, Ana Maria Guerra Martins, Anne Louise Bormann, Sebastian Rădulețu , judecători și Andrea Tamietti, grefierul secțiunii, având în vedere: cererea (nu. 2116/21) împotriva Regatului Danemarcei depus la Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către o națională vietnameză, dna Thi Kim Oanh Nguyen („reclamantul”), la 22 decembrie 2020; decizia de a anunța guvernul danez („ Guvernul”), observațiile părților; După deliberarea în particular la 19 martie 2024, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: INTRODUCȚIE Cererea se referă la o procedură penală de expulzare a unui migrant stabilit.

Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 8 din Convenție. Reclamantul s-a născut în 1974 și trăiește la Copenhaga. Ea a fost reprezentată de dl Jesper Storm Thygesen, un avocat practicant la Copenhaga. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor, dna Vibeke Pasternak Jørgensen, de la Ministerul Afacerilor Externe, și de co-agentul lor, dna Nina Holst Christensen, de la Ministerul Justiției. Faptele cazului pot fi rezumate după cum urmează. La 18 mai 1989, când reclamantul avea 13 ani, a intrat în Danemarca, împreună cu părinții ei, și a primit un permis de ședere în temeiul articolului 8, citit cu art. 7 alineatul (1) din Legea daneză privind extratereștrii ( udlændingeloven ) ca refugiat în cotă.

A fost acordat un permis de ședere permanentă la 23 iunie 1994. Prin hotărârea Retten i Nykøbing Falster de 18 Iunie 2019, reclamantul a fost condamnat, în temeiul articolului 191 din Codul Penal (cu o condamnare de închisoare de până la zece ani) și al Legii privind substanțele controlate (bekendtgørelse om euforiserende stoffer ), la patru conturi de infracțiuni grave de droguri (în parte tentate), în cazul în care, împreună cu unii alți co-apărători, ea a crescut și are un număr considerabil de plante de cannabis și tăiere de cannabis, cu intenția de a fabrica o cantitate semnificativă de hashish (total de peste 125 kg din patru locuri de producție separate) destinate distribuției la mai multe persoane sau pentru o sumă semnificativă.

De asemenea, a fost condamnată în conformitate cu art. 276 citit cu art. 286 § 1 din Codul penal pentru patru conturi de furt de o natură deosebit de agravată, în cazul în care, împreună cu alți co-apărători, a avut o apropiere ilegală a energiei electrice, infligând astfel pierderi financiare de peste 1,8 milioane de coroane daneze (DKK – aproximativ 245.000 de euro (EUR) pentru două companii de energie. Reclamantul a fost condamnat la trei ani de închisoare și expulzat din Danemarca cu o interdicție permanentă de reîntrare. În sensul procedurii penale, Consiliul extraterestre (Udlændingestirelsen ) a colectat informații cu privire la circumstanțele personale ale reclamantului, care a inclus faptul că reclamantul rezidă legal în Danemarca din mai 1989, adică, mai mult de nouăzeci și nouă de ani în acel moment.

Ea a locuit cu părinții ei și fiica ei de 15 ani. A avut, de asemenea, două fiice adulte cu vârsta de 20 și 23 de ani, înainte de Curtea de District, reclamantul a declarat, printre altele, , că ea a lucrat ca chelner într-un restaurant . Ea a fost în vacanță de mai multe ori în Vietnam . Fiica ei de 20 de ani a fost bolnavă mental și a încercat recent sinuciderea prin sărirea dintr-o fereastră pe etajul al doilea de o clădire . Datorită rănirilor din toamna , fiica este paralizată într-o parte a corpului și orb într-un ochi . Reclamantul a fost îngrijitorul principal al fiicei . Rațiunea Curții de District în ceea ce privește ordonanța de expulzare a fost următoarea: „... [reclamantul] este condamnat la închisoare pentru un termen de trei ani.

Curtea a luat în considerare natura profesională a infracțiunilor, cantitatea de haș și faptul că [reclamantul] a jucat un rol important. De la art. 22 alineatul (1) litera (iv) și (vi), citiți cu art. 22 alineatul (1) litera (ii), citiți cu art. 26 alineatul (2) din Legea privind extratereștrii, acuzatul trebuie expulsat dacă nu ar fi expulzat „pentru sigure” este contrar obligațiilor internaționale ale Danemarcei. În evaluarea acesteia, este esențial [pentru a lua în considerare] dacă o astfel de expulsie ar fi contrar articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la respectarea vieții private și de familie. Scopul expulzării este de a preveni tulburarea sau crima, care sunt motive legitime în temeiul art. 8 § 2. În consecință, este esențial [de a determina] dacă expulzarea trebuie considerată necesară pentru aceste scopuri, a căror evaluare trebuie să se bazeze pe un test de proporționalitate.

Unele dintre criteriile luate în considerare în testul de proporționalitate apar din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 23 iunie 2008 la Maslov c. Austria Testul de proporționalitate trebuie să includă nevoile societale de expulzare, în special ținând seama de natura infracțiunii comise de extraterestrul în prezent și anterior, precum și de durata șederii sale în Danemarca și în țara de origine, precum și de soliditatea oricărei legături familiale, sociale și culturale cu Danemarca și cu țara la care extraterestrul ar fi fost expulsat. Pentru un migrant stabilit ca [de reclamantul], care a intrat în Danemarca ca copil și a cheltuit în mod legal toată sau partea majoră a copilăriei și tinerilor ei în Danemarca, sunt necesare motive foarte grave pentru a justifica expulziarea.

Pe baza informațiilor disponibile, instanța consideră că legăturile sociale și culturale [de reclamantul] cu Danemarca sunt mult mai puternice decât legăturile ei cu Vietnam. [Reclamantul] are trei copii care locuiesc în Danemarca, dintre care cel mai mic este sub 18 ani. Având în vedere natura și gravitatea infracțiunilor ale căror [reclamantul] a fost condamnat astăzi și pe baza unei evaluări generale, instanța constată că semnificația considerațiilor [în favoarea] expulzării reclamantului combinate cu o interdicție permanentă de reîntrare depășește semnificația considerațiilor împotriva expulzării, și anume, legăturile puternice [ale reclamantului] cu Danemarca și legăturile slabe cu Vietnam, având în vedere, printre altele , faptul că acuzatul a fost condamnat la închisoare pentru o perioadă de trei ani pentru infracțiuni foarte grave.

Pe baza celor de mai sus, instanța concluzionează că expulziarea combinată cu o interdicție permanentă de reîntrare nu va constitui o ingerință disproporționată contrar articolului 8 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Faptul că [reclamantul] nu a primit anterior o condamnare suspendată de expulsie nu poate duce la un rezultat diferit. Pe această bază, Curtea permite cererea de expulzare combinată cu o interdicție permanentă de reintrare în conformitate cu art. 22 alineatul (1) litera (ii), (iv) și (vi), citită cu art. 32 alineatul (2) litera (v) din Legea extraterestră.” Reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri la Curtea Înaltă a Danemarcei de Est (Østre Landsret înainte de care a declarat, printre altele, că copiii ei s-au născut în Danemarca și sunt resortisanți danezi.

După nouă ani de școală a început un curs pentru a deveni asistent tehnic, dar nu a finalizat programul. A fost angajată la cafenele și restaurante de la vârsta de 21 de ani. Tatăl copiilor ei, cu care nu mai avea o relație, locuia în Danemarca. Fiica ei bolnavă mentală, pentru care reclamantul a fost principalul îngrijitor, nu a locuit cu ea deoarece reclamantul a lucrat mult și a avut prea puțin timp. Copiii ei nu ar fi putut să vină cu ea în Vietnam deoarece ei erau resortisanți danezi și nu știau nimic despre Vietnam. Prin o hotărâre din 26 iunie 2020 Curtea Înaltă a achitat parțial reclamantul (pe conturile 2, 3, 4 și 5, privind producția și posesia instalațiilor de cannabis pe două dintre cele patru locuri de producție și furtul de energie electrică aferent acestuia – a se vedea punctele 6 și 7 de mai sus), și a susținut parțial hotărârea Curții de District (conturile 7, 8, 9 și 10). Prin urmare, a redus condamnarea la un an și șase luni de închisoare.

Acesta a luat în considerare natura profesională a infracțiunilor, cantitatea de hashish și faptul că reclamantul nu a îndeplinit decât sarcini practice. În contrast, s-a constatat că doi co-acuzați au avut un rol superior și de coordonare. În ceea ce privește ordonanța de expulsie, Curtea Înaltă a redus interdicția de reintrare la douăsprezece ani și s-a constatat după cum urmează: [Reclamantul] a intrat în Danemarca la vârsta de 13 ani și a petrecut astfel copilăria în Vietnam. Ea vorbește și citește vietnamești cu fluent și a fost asistată de un interpret într-o măsură mică în timpul procedurii. În plus, a fost în Vietnam de mai multe ori în sărbători lungi, cel mai recent în 2018. Trei copii ai ei, cei mai tineri dintre care au 16 ani, părinții ei și șapte frați locuiesc în Danemarca.

Are legături permanente cu piața forței de muncă, dar nu are educație. Având în vedere natura și gravitatea infracțiunilor a căror [reclamantul] a fost condamnat și pe baza unei evaluări generale, instanța susține ordinul de expulzare [reclamantul], cu diferența că interdicția de reintrare este stabilită la douăsprezece ani în conformitate cu art. 22 alineatul (1) litera (ii), (iv) și (vi), art. 32 alineatul (1) și art. 32 alineatul (4) litera (vi) din Legea privind extraterestrii.” O cerere a reclamantului de concediu de recurs la Curtea Supremă ( Højesteret ) a fost refuzată la 22 octombrie 2020 de către Comitetul de Permisiune a apelurilor (Procesbevillingsnævnet Reclamantul a fost eliberat din închisoare la 20 decembrie 2020. La data ultimelor informații disponibile Curții (10 februarie 2023), ordinul de expulzare nu a fost încă pus în aplicare.

16. Dispozițiile relevante ale Legii extratereștrilor (Udlændingeloven ) privind expulzarea au fost prezentate în detaliu, de exemplu, Munir Johana c. Danemarca (nr. 56803/18, § 23-26, 12 ianuarie 2021 și Salem c. Danemarca (nr. 77036/11, § 49-52, 1 decembrie 2016). 17. Secțiunea 24b din Legea privind ordinele de expulzare suspendate cu o perioadă de probă de doi ani a fost modificată prin Legea nr. 469 din 14 mai 2018, care a intrat în vigoare la 16 mai 2018. Noile dispoziții au introdus un sistem de avertizare, care nu prevedea obligația de a specifica o anume perioadă de probă.

Secțiunea 32 din Legea privind extratereștrii a fost modificată prin Legea nr. 469 din 14 Mai 2018 și Legea nr. 821 din 9 iunie 2020. S-a explicat în mod scurt, ca urmare a amendamentelor, a fost impusă o interdicție de reintrare: timp de șase ani în cazul în care extraterestru a fost condamnat la închisoare timp de trei luni și un an (secțiunea 32(4)(iv)); timp de 12 ani în cazul în care extraterestru a fost condamnat la închisoare pentru între un an și un an și șase luni (secțiunea) 32(4) vi) și, permanent, dacă extraterestru a fost condamnat la închisoare pentru mai mult de un an și șase luni (secțiunea 32(4) vii)). Cu toate acestea, instanțele au primit discreția de a reduce durata interdicțiilor de reintrare, indiferent dacă este permanentă sau limitată în timp (art. 32 alineatul (5) litera (i)), în cazul în care lungimea ar fi luată în considerare altfel, pentru asigura o încălcare a obligațiilor internaționale ale Danemarcei, inclusiv art. 8 din convenție.

Secțiunea 50 din Legea privind extratereștriile a fost modificată prin Legea nr. 919 din 21 iunie 2022. Ca urmare a amendamentului, atunci când se efectuează o revizuire ulterioară a revocării unei ordine de expulsie, instanțele daneze sunt în măsură să impună o interdicție de reîntrare pentru o perioadă mai scurtă decât cea specificată anterior, indiferent de momentul în care infracțiunile penale au fost comise, dacă constată, la momentul reexaminării, că este necesară o scurtare a perioadei pentru a se asigura că ordinul de expulsie intră în domeniul de aplicare al obligațiilor internaționale ale Danemarcei (a se vedea, de asemenea, inter alia Noorzae c. Danemarca , nr. 44810/20, §§ 13-15, 5 septembrie 2023). PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 8 AL CONVENȚIEI 20. Reclamantul s-a plâns că Hotărârea Înaltului Tribunal din 26 iunie 2020 de a o expulsa de la Danemarca cu interdicția de reintrare timp de 12 ani (a se vedea punctul 13 de mai sus), care a devenit finală la 22 octombrie 2020 (a se vedea punctul 14 de mai sus), a încălcat art. 8 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește următoarele: „1.

Toată lumea are dreptul de a respecta viața sa privată și de familie ... Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” 21. Guvernul a susținut că plângerea ar trebui declarată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. 22. Reclamantul nu a fost de acord. 23. În opinia Curții, plângerea nu este vădit nefondată, nici inadmisibilă din alte motive enumerate la art. 35 din Convenție.

Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă Merits Argumentele părților 24. Reclamantul a susținut că interferența se referă atât la dreptul ei de a respecta viața ei privată, cât și la viața ei de familie, aceasta din urmă, în special pentru că avea o fiică minoră și o fiică adultă bolnavă mental care era dependente de ea. Instanțele daneze nu au luat în considerare circumstanțele relevante în cadrul testului de echilibrare, în special faptul că ea nu a avut trecutul penal, că rolul ei în infracțiune a fost de natură subordonată, că ea nu a primit niciodată un avertisment de expulzare, că ea a avut o familie și că ea a avut legături puternice cu Danemarca. Fiica sa handicapată are nevoie de ea pentru a avea grijă de ea.

Fiica locuiește cu părinții ei, care nu pot să aibă grijă de ea din cauza vârstei lor. Fiica ei cea mai mică are, de asemenea, probleme de sănătate și a fost spitalizată datorită supradozajului de analgezice. În opinia ei, nu s-a stabilit că există „foarte motive convingătoare” pentru a o expulsa. 25. Guvernul a susținut că instanța daneză a efectuat testul de proporționalitate îndeaproape, echilibrarea intereselor opuse și luarea în considerare toate circumstanțele personale ale reclamantului. Reclamantul a comis infracțiuni grave de droguri și furt de o natură deosebit de agravată. În plus, din moment ce instanța internă a luat în considerare cazul în mod specific în funcție de art. 8 din Convenția și jurisprudența relevantă a Curții, Curtea ar trebui să fie renunțată, având în vedere principiul subsidiarității, să ignore rezultatul evaluării efectuate de instanțele naționale.

Evaluarea Curții (a) Principiile generale 26. Criteriile relevante care trebuie aplicate au fost stabilite în, printre alte autorități, Üner v. Țările de Jos ([GC], nr. 464110/99, §§ 54-60, CEDH 2006-XII) și Maslov v. Austria ([GC], nr. 1638/03 , §§ 68-76, CEDO 2008). (b) Aplicarea acestor principii în cazul în cauză 27. Curtea constată că a existat o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și a vieții sale de familie în sensul articolului 8, că ordinul de expulzare și interzicerea de reintrare au fost „în conformitate cu legea” și că au urmărit obiectivul legitim de prevenire a tulburărilor și a criminalității (a se vedea, de asemenea, Salem v. Danemarca, nr. 77036/11, § 61, 1 decembrie 2016). 28. În ceea ce privește problema dacă interferența a fost „necesară într-o societate democratică”, Curtea constată că instanța daneză a luat ca punct de plecare legală secțiunile relevante ale Legii extratereștrilor, Codului penal și criteriile care trebuie aplicate în evaluarea proporționalității în temeiul articolului 8 din Convenția și jurisprudența Curții.

Curtea recunoaște că instanța internă a examinat în detaliu criteriile relevante având în vedere faptul că sunt necesare motive foarte serioase pentru a justifica expulzarea reclamantului, un migrant stabilit care a intrat în Danemarca la vârsta de 13 ani și a fost rezidentă legal în țara gazdă pentru majoritatea copilăriei și tinerilor (a se vedea Maslov Prin urmare, Curtea este invitată să examineze dacă „foarte motive grave” ale acestui tip au fost adecvate aduse și examinate de autoritățile naționale la evaluarea cazului reclamantului (a se vedea Noorzae c. Danemarca , nr. 44810/20, § 25, 5 septembrie 2023, și Sharifi c. Danemarca , nr. 31434/21, § 2, 5 septembrie 2023). 29. Curtea Înaltă a acordat o importanță deosebită la gravitatea infracțiunii comise și la sentința impusă.

Reclamantul a fost condamnat în temeiul articolului 191 din Codul penal pentru, în comun cu alți co-apăratori, care au crescut și deținut un număr considerabil de plante de cannabis și tăiere de cannabis cu intenția de a fabrica o cantitate semnificativă de hashish pe două situri de producție, destinate distribuției la mai multe persoane sau pentru o sumă semnificativă, și, în conformitate cu art. 276 citit cu art. 286 § 1 din Codul penal, furt de o natură deosebit de agravată a energiei electrice în raport cu această activitate de producție. Ea a fost condamnată la un an și la șase luni de închisoare (a se vedea punctele 6, 7 și 12 de mai sus). Curtea Înaltă nu a abordat în mod specific – atunci când a decis expulzarea și durata interdicției de reintrare – rolul subordonat al reclamantului care s-a constatat că a îndeplinit doar sarcini practice în contrast cu cele ale co-apărătorilor ei care au avut un rol superior și de coordonare.

30. În ceea ce privește criteriul „lungătatea șederii reclamantului în țara din care va fi expulzat”, Curtea Înaltă a luat în considerare în mod corespunzător faptul că reclamantul avea aproximativ 13 ani atunci când a sosit în Danemarca și a rezistat în mod legal acolo de nouăzeci și nouă de ani (a se vedea mutatis mutandis Noorzae , citat mai sus § 28, și Sharifi, citat mai sus § 28). 31. Reclamantul a fost eliberat din închisoare la 20 decembrie 2020, după ce ordinul de expulzare a devenit final la 22 octombrie 2020 (a se vedea punctele 14 și 15 de mai sus). În consecință, criteriul „temporul care a trecut de la comisia infracțiunii și comportamentul reclamantului în cursul acestei perioade” nu apare relevant în acest caz.

Cu toate acestea, se observă că, la data celor mai recente informații disponibile Curții (10 februarie 2023), ordinul de expulzare nu a fost încă pus în aplicare (a se vedea punctul 15 de mai sus). 32. În ceea ce privește criteriul „soliditatea legăturilor sociale, culturale și familiale cu țara gazdă și cu țara de destinație”, Curtea Înaltă a luat în considerare în mod corespunzător acest lucru și a acceptat faptul că legăturile reclamantei cu Danemarca au fost mai puternice decât legăturile ei cu Vietnam. 33. Reclamantul a avut trei fiice cu vârsta de 15 ani, 20 și 23 de ani, atunci când cazul era în așteptare în fața Curții de District (a se vedea punctul 9 de mai sus). Întrucât sunt cetățeni danezi, ei vor putea rămâne în Danemarca dacă reclamantul este expulsat și doi dintre ei erau deja de vârsta.

Cu toate acestea, fiica care era încă minoră locuia cu reclamantul (și părinții reclamantului) atunci. Se pare că tatăl copilului a trăit în Danemarca. Cu toate acestea, în hotărârea sa din 26 iunie 2020 (a se vedea punctele 12 și 13 de mai sus), Curtea Înaltă nu a abordat în continuare criteriile referitoare la „interesul cel mai bun și bunăstarea copiilor” (a se vedea Üner , citat mai sus, § 58). Nici nu a abordat informațiile, furnizate de solicitant, că ea a fost principala îngrijitoare a fiicei sale de 20 de ani, care este handicapată mental și fizic (vezi punctele 9 și 11 de mai sus). 34. În cele din urmă, va fi avută în vedere durata ordinei de expulsie, în special dacă interdicția de reintrare a fost de durată limitată sau nelimitată.

Curtea a considerat anterior o astfel de interdicție disproporționată din cauza duratei sale nelimitate, în timp ce în alte cazuri a considerat durata limitată a unei ordine de excludere a fi un factor care cântărește în favoarea de a fi proporțional (a se vedea, de exemplu, Savran v. Danemarca [GC], nr. 57467/15, §§§ 182 și 199, 7 decembrie 2021, precum și cazurile menționate în el.

Unul dintre elementele care se bazează în acest sens a fost dacă infracțiunea care a dus la ordinul de expulsie a fost de o asemenea natură că persoana în cauză a constituit o amenințare gravă pentru ordinea publică (a se vedea, printre altele, Ezzouhdi v. Franța , nr. 47160/99, § 34, 13 februarie 2001; Keles v. Germania , nr. 32231/02, § 59, 27 octombrie 2005 și Bousarra v. Franța , nr. 25672/07 , § 53, 23 septembrie 2010, în care Curtea a constatat că persoanele în cauză nu constituie o amenințare gravă pentru ordinea publică; a se vedea și Mutlag v. Germania , nr. 40601/05, §§ 61-62, 25 martie 2010, și Balogun v. Regatul Unit , nr. 60286/09, § 49, 10 aprilie 2012, în care Curtea a constatat că persoana în cauză constituie o amenințare gravă pentru ordinea publică.

35. În cazul în cauză, Curtea nu pune în subsol concluzia că infracțiunea care a condus la ordonanța de expulsie a fost de o asemenea natură că a reprezentat o amenințare pentru ordinea publică în acel moment (a se vedea, de asemenea, printre alte autorități și mutatis mutandis) Abdi v. Danemarca , nr. 41643/19 , § 39, 14 septembrie 2021; Mutlag , citat mai sus §§ 61-62; Balogun , citat mai sus § 53; Noorzae , citat mai sus § 32: și Sharifi , citat mai sus § 33). Cu toate acestea, menționează că rolul reclamantului în infracțiuni era pur și simplu de natură practică și că, înainte de cazul în cauză, ea nu a fost condamnată sau a prezentat niciun comportament care indică că, în general, a reprezentat o amenințare pentru ordinea publică.

În acest sens, acest caz se asemănă cu situația, de exemplu, Ezzouhdi (citată mai sus, § 34), Abdi (citată mai sus, § 40), Noorzae (citat mai sus, § 33), și Sharifi (citat mai sus, § 34). 37. De asemenea, Curtea observă că reclamantul nu a fost avertizat anterior cu privire la riscul de expulzie sau a dat un ordin de expulzie condițională (a se vedea, de exemplu, Abdi , citat mai sus, § 41, Noorzae, citat mai sus, § 34, și Sharifi, citat mai sus, § 35). 38. Cu toate acestea, în ciuda faptului că reclamantul nu a avut condamnare anterioară care să demonstreze că a constituit o amenințare pentru ordinea publică, că nu a primit niciun avertisment anterior cu privire la riscul de expulzie, că a avut o fiică minoră și că a fost îngrijitoare principală a fiicei sale adulte cu handicap, și deși a fost impusă o condamnare relativ lentă în acest caz (compare Abdi , citat mai sus, § 42), Curtea Înaltă a hotărât să combine expulzarea reclamantului cu o interdicție de reîntrare timp de 12 ani, deși ar fi putut reduce durata interdicției de reîntrare (a se vedea punctul 18 de mai sus și contrastul Savran , citat mai sus, § 200). 39. Observația de mai sus ar trebui să fie observată, de asemenea, în funcție de faptul că reclamantul a sosit în Danemarca la o vârstă foarte tânără și a rezistat în mod legal acolo de aproximativ nouăzeci și, prin urmare,

a avut legături foarte puternice cu Danemarca, în contraste cu legăturile ei cu Vietnam. 40. Prin urmare, Curtea consideră, având în vedere toate circumstanțele cauzei, că expulziarea reclamantului combinată cu interdicția de reintrare timp de 12 ani a fost disproporționată (a se vedea, în special și mutatis mutandis Ezzouhdi , citat mai sus §§ 34-35; Keles , citat mai sus § 66; Bousarra , citat mai sus §§ 53-54; și Abdi , citat mai sus, § 44, deși toate aceste cazuri se referă la interdicțiile permanente de reintrare). 41. Rezultă că s-a constatat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 42. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 43. Reclamantul a solicitat 20.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 44. Guvernul a susținut că afirmația este excesivă și că constatarea unei încălcări în sine ar constitui o satisfacție adecvată. 45. Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele cazului, concluzia pe care a ajuns-o în temeiul articolului 8 din Convenție constituie suficientă satisfacție în ceea ce privește orice prejudicii morale care ar fi putut fi susținute de reclamant.

Prin urmare, aceasta nu are o atribuire sub acest cap (a se vedea, de exemplu, Savran , citat mai sus, § 208, precum și jurisprudența citată în respectiva jurisprudență. Noorzae, citat mai sus, § 43). Costuri și cheltuieli 46. Reclamantul a solicitat 40.420 coroane daneze (DKK – aproximativ 5.400 EUR) plus TVA pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții, corespunzând taxelor juridice pentru un total de 21,5 ore de muncă efectuate de reprezentantul ei. 47. Guvernul a subliniat că reclamantul a solicitat asistență juridică în temeiul Legii Daneze privind Ajutorul Legal (Lov) 1999-12-20 nr. 940 om retshjælp til indgivelse og førelse af klageager pentru internaționale klageorganier i henhold til menneskerettledskonventioner 48. În acest caz, este incert dacă reclamantul va fi acordat asistență juridică în temeiul Legii daneze privind asistența juridică.

Prin urmare, Curtea consideră necesară evaluarea și hotărârea cererii sale în ceea ce privește costurile și cheltuielile (a se vedea, mutatis mutandis, Noorzae, citat mai sus, § 46). 49. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În acest caz, având în vedere documentele în posesia sa, criteriile de mai sus și premiile efectuate în cazuri comparabile împotriva Danemarcei (a se vedea, în special, Noorzae , citat mai sus, § 47), Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 5,400 EUR, care acoperă costurile pentru procedurile de față, în măsura în care acestea nu au fost deja acordate în temeiul Legii daneze privind asistența juridică.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 8 din convenție; că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudicii morale suportate de solicitant; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 5 400 EUR (cincă mii patru sute de euro), în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxat reclamantului; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 aprilie 2024, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Andrea Tamietti Gabriele Kucsko-Stadlmayer Președintele grefierului

FOURTH SECTION

CASE OF NGUYEN v. DENMARK (Application no. 2116/21) JUDGMENT Art 8 • Expulsion • Private and family life • Disproportionate expulsion of settled migrant combined with twelve-year re-entry ban following convictions for serious offences • Question of applicant’s subordinate role in offences not addressed • Lack of prior convictions and warnings of expulsion • No examination of criteria concerning “the best interests and well-being of the children” and of applicant’s role as principal caregiver of her disabled daughter • Very strong ties with Denmark in contrast with her country of origin Prepared by the Registry. Does not bind the Court. STRASBOURG 9 April 2024 FINAL 09/07/2024 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention.

It may be subject to editorial revision. In the case of Nguyen v. Denmark, The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of: Gabriele Kucsko-Stadlmayer , President , Faris Vehabović, Branko Lubarda, Anja Seibert-Fohr, Ana Maria Guerra Martins, Anne Louise Bormann, Sebastian Rădulețu , judges , and Andrea Tamietti, Section Registrar, Having regard to: the application (no. 2116/21) against the Kingdom of Denmark lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Vietnamese national, Ms Thi Kim Oanh Nguyen (“the applicant”), on 22 December 2020; the decision to give notice to the Danish Government (“the Government”) of the application; the parties’ observations; Having deliberated in private on 19 March 2024, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: INTRODUCTION

RELEVANT LEGAL FRAMEWORK AND PRACTICE

16. The relevant provisions of the Aliens Act ( Udlændingeloven ) relating to expulsion have been set out in detail in, for example, Munir Johana v. Denmark (no. 56803/18, §§ 23-26, 12 January 2021) and Salem v. Denmark (no. 77036/11, §§ 49-52, 1 December 2016). 17. Section 24b of the Aliens Act on suspended expulsion orders with a probation period of two years was amended by Act no. 469 of 14 May 2018, which came into force on 16 May 2018. The new provision introduced a warning scheme, which did not provide for a requirement to specify a particular probation period.

18 . Section 32 of the Aliens Act was amended by Act no. 469 of 14 May 2018 and Act no. 821 of 9 June 2020. Briefly explained, as a result of the amendments a re-entry ban was to be imposed: for six years if the alien was sentenced to imprisonment for between three months and one year (section 32(4)(iv)); for twelve years if the alien was sentenced to imprisonment for between one year and one year and six months (section 32(4)(vi)); and permanently if the alien was sentenced to imprisonment for more than one year and six months (section 32(4)(vii)). However, the courts were given discretion to reduce the length of re‑entry bans, whether permanent or limited in time (section 32(5)(i)), if the length would otherwise for certain be considered in breach of Denmark’s international obligations, including Article 8 of the Convention.

19. Section 50 of the Aliens Act was amended by Act no. 919 of 21 June 2022. As a result of the amendment, when making a subsequent review of whether an expulsion order should be revoked, the Danish courts are now able to impose a re-entry ban for a shorter period than that previously specified, irrespective of when the criminal offence was committed, if they find, at the time of the review, that a shortening of the period is required to ensure that the expulsion order falls within the scope of Denmark’s international obligations (see also, inter alia , Noorzae v. Denmark , no. 44810/20, §§ 13-15, 5 September 2023). THE LAW

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 8 OF THE CONVENTION

20. The applicant complained that the High Court’s decision of 26 June 2020 to expel her from Denmark with a re-entry ban for 12 years (see paragraph 13 above), which had become final on 22 October 2020 (see paragraph 14 above), was in breach of Article 8 of the Convention, which, in so far as relevant, reads as follows: “1. Everyone has the right to respect for his private and family life ... 2. There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.” Admissibility 21. The Government submitted that the complaint should be declared manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

22. The applicant disagreed. 23. In the Court’s view, the complaint is neither manifestly ill-founded nor inadmissible on any other grounds listed in Article 35 of the Convention. It must therefore be declared admissible Merits Arguments by the parties 24. The applicant submitted that the interference concerned both her right to respect for her private and her family life, the latter notably because she had a minor daughter and a mentally ill adult daughter who were dependent on her. The Danish courts had failed to take the relevant circumstances into account in the balancing test, notably that she had no criminal past, that her role in the crime had been of a subordinate nature, that she had never received an expulsion warning, that she had a family, and that she had strong ties to Denmark.

Her disabled daughter needs her to take care of her. The daughter lives with her parents, who are unable to care for her due to their age. Her youngest daughter also has health problems and has been hospitalised due to taking an overdose of painkillers. In her view, it had not been established that there were “very compelling reasons” to expel her. 25. The Government submitted that the Danish courts had carried out the proportionality test thoroughly, balancing the opposing interests and taking all the applicant’s personal circumstances into account. The applicant had committed serious drug offences and theft of a particularly aggravated nature. Moreover, since the domestic courts had considered the case specifically in the light of Article 8 of the Convention and the Court’s pertinent case-law, the Court should be reluctant, having regard to the subsidiarity principle, to disregard the outcome of the assessment made by the national courts.

The Court’s assessment (a) General principles 26. The relevant criteria to be applied have been set out in, among other authorities, Üner v. the Netherlands ([GC], no. 46410/99, §§ 54-60, ECHR 2006-XII) and Maslov v. Austria ([GC], no. 1638/03 , §§ 68-76, ECHR 2008). (b) Application of those principles to the present case 27. The Court finds it established that there was an interference with the applicant’s right to respect for her private life and family life within the meaning of Article 8, that the expulsion order and the re-entry ban were “in accordance with the law” and that they pursued the legitimate aim of preventing disorder and crime (see also, for example, Salem v. Denmark , no. 77036/11, § 61, 1 December 2016). 28. As to the question of whether the interference was “necessary in a democratic society”, the Court notes that the Danish courts took as their legal starting-point the relevant sections of the Aliens Act, the Penal Code, and the criteria to be applied in the proportionality assessment by virtue of Article 8 of the Convention and the Court’s case-law.

The Court recognises that the domestic courts examined the relevant criteria thoroughly given that very serious reasons were required to justify the expulsion of the applicant, a settled migrant who had entered Denmark at the age of 13 and had been lawfully resident in the host country for most of her childhood and youth (see Maslov , cited above, § 75). The Court is therefore called upon to examine whether “very serious reasons” of that kind were adequately adduced and examined by the national authorities when assessing the applicant’s case (see Noorzae v. Denmark , no. 44810/20, § 25, 5 September 2023, and Sharifi v. Denmark , no.31434/21, § 2, 5 September 2023). 29. The High Court gave particular weight to the seriousness of the crime committed and the sentence imposed.

The applicant was convicted under Article 191 of the Penal Code for, jointly with other co-defendants, having grown and possessed a considerable number of cannabis plants and cannabis cuttings with the intention of manufacturing a significant amount of hashish on two production sites, intended for distribution to multiple individuals or for a significant sum, and, under Article 276 read with Article 286 § 1 of the Penal Code, of the theft of a particularly aggravated nature of electricity in relation to that production activity. She was sentenced to one year and six months’ imprisonment (see paragraphs 6, 7 and 12 above). The High Court did not specifically address – when deciding on the expulsion and the length of the re-entry ban – the subordinate role of the applicant who was found to have only carried out practical tasks in contrast to those of her co-defendants who were found to have had a superior and coordinating role.

30. With regard to the criterion “the length of the applicant’s stay in the country from which he or she is to be expelled”, the High Court duly took into account the fact that the applicant had been around 13 years old when she had arrived in Denmark and had lawfully resided there for twenty-nine years (see, mutatis mutandis , Noorzae , cited above, § 28, and Sharifi, cited above , § 28). 31. The applicant was released from prison on 20 December 2020, after the expulsion order had become final on 22 October 2020 (see paragraphs 14 and 15 above). Accordingly, the criterion “the time that has elapsed since the offence was committed and the applicant’s conduct during that period”, does not appear relevant in the present case.

It is noted, however, that, at the date of the latest information available to the Court (10 February 2023), the expulsion order had not yet been implemented (see paragraph 15 above). 32. As to the criterion “the solidity of social, cultural and family ties with the host country and with the country of destination”, the High Court properly took this into account and accepted that the applicant’s ties with Denmark were stronger than her ties with Vietnam. 33. The applicant had three daughters, aged 15, 20 and 23, when the case was pending before the District Court (see paragraph 9 above). As they are Danish citizens, they will be able to remain in Denmark if the applicant is expelled and two of them were already of age.

However, the daughter who was still a minor was living with the applicant (and the applicant’s parents) at the time. It appears that the children’s father lived in Denmark. Nevertheless, in its judgment of 26 June 2020 (see paragraphs 12 and 13 above), the High Court did not further address the criteria concerning “the best interests and well-being of the children” (see, Üner , cited above, § 58). Nor did it address the information, provided by the applicant, that she was the principal caregiver of her 20-year-old daughter, who is mentally and physically disabled. (see paragraphs 9 and 11 above). 34. Lastly, regard will be had to the duration of the expulsion order, in particular whether the re-entry ban was of limited or unlimited duration.

The Court has previously found such a ban to be disproportionate on account of its unlimited duration, whereas in other cases it has considered the limited duration of an exclusion order to be a factor weighing in favour of being proportionate (see, for example, Savran v. Denmark [GC], no. 57467/15, §§ 182 and 199, 7 December 2021, and the cases cited therein).

One of the elements relied on in this connection has been whether the offence leading to the expulsion order was of such a nature that the person in question posed a serious threat to public order (see, among other authorities, Ezzouhdi v. France , no. 47160/99, § 34, 13 February 2001; Keles v. Germany , no. 32231/02, § 59, 27 October 2005; and Bousarra v. France , no. 25672/07, § 53, 23 September 2010, in which the Court found that the persons in question did not pose a serious threat to public order; see also Mutlag v. Germany , no. 40601/05, §§ 61-62, 25 March 2010, and Balogun v. the United Kingdom , no. 60286/09, § 49, 10 April 2012, in which the Court found that the person in question did pose a serious threat to public order).

35. In the present case, the Court does not call into question the finding that the applicant’s offence leading to the expulsion order was of such a nature that she posed a threat to public order at the time (see also, among other authorities and mutatis mutandis , Abdi v. Denmark , no. 41643/19, § 39, 14 September 2021; Mutlag, cited above, §§ 61-62; Balogun , cited above, § 53; Noorzae , cited above, § 32: and Sharifi , cited above, § 33). 36. It notes, however, that, that the applicant’s role in the crime was merely of a practical nature, and that prior to the case at hand, she had never been convicted, or exhibited any behaviour indicating that in general she posed a threat to public order.

In this respect the present case resembles the situation in, for example, Ezzouhdi (cited above, § 34), Abdi (cited above, § 40), Noorzae (cited above, § 33), and Sharifi (cited above, § 34). 37. The Court also observes that the applicant had not previously been warned about the risk of expulsion or given a conditional expulsion order (see, for example, Abdi , cited above, § 41, Noorzae, cited above, § 34, and Sharifi, cited above, § 35). 38. Nevertheless, despite the fact that the applicant had no previous convictions showing that she posed a threat to public order, that she had not received any previous warnings as to the risk of expulsion, that she had a minor daughter and that she was the primary caregiver of her disabled adult daughter, and although a relatively lenient sentence was imposed in the present case (compare Abdi , cited above, § 42), the High Court decided to combine the expulsion of the applicant with a re-entry ban for twelve years, although it could have reduced the length of the re‑entry ban (see paragraph 18 above, and contrast Savran , cited above, § 200). 39. The above observation should also be seen in the light of the fact that the applicant had arrived in Denmark at a very young age and had lawfully resided there for approximately twenty-nine years.

She therefore had very strong ties with Denmark, in contrast with her ties with Vietnam. 40. The Court is therefore of the view, given all the circumstances of the case, that the expulsion of the applicant combined with a re-entry ban for twelve years was disproportionate (see, in particular and mutatis mutandis , Ezzouhdi , cited above, §§ 34-35; Keles , cited above, § 66; Bousarra , cited above, §§ 53-54; and Abdi , cited above, § 44, although all of those cases concerned permanent re-entry bans). 41. It follows that there has been a violation of Article 8 of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

42. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” Damage 43. The applicant claimed 20,000 euros (EUR) in respect of non ‑ pecuniary damage. 44. The Government submitted that the claim was excessive and that the finding of a violation in itself would constitute adequate just satisfaction. 45. The Court considers that, having regard to the circumstances of the case, the conclusion it has reached under Article 8 of the Convention constitutes sufficient just satisfaction in respect of any non-pecuniary damage that may have been sustained by the applicant.

It therefore makes no award under this head (see, for example, Savran , cited above, § 208, and the case ‑ law cited therein, as well as Noorzae, cited above, § 43). Costs and expenses 46. The applicant claimed 40,420 Danish kroner (DKK – approximately EUR 5,400) plus VAT for cost and expenses incurred before the Court, corresponding to legal fees for a total of 21.5 hours of work carried out by her representative. 47. The Government pointed out that the applicant had applied for legal aid under the Danish Legal Aid Act ( Lov 1999-12-20 nr. 940 om retshjælp til indgivelse og førelse af klagesager for internationale klageorganer i henhold til menneskerettighedskonventioner ). 48. In the present case, it is uncertain whether the applicant will be granted legal aid under the Danish Legal Aid Act.

Therefore, the Court finds it necessary to assess and decide her claim in respect of costs and expenses (see, mutatis mutandis, Noorzae, cited above, § 46). 49. According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession, the above criteria, and awards made in comparable cases against Denmark (see, notably, Noorzae , cited above, § 47), the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 5,400, covering the costs for the proceedings before it in so far as these have not already been granted under the Danish Legal Aid Act.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that there has been a violation of Article 8 of the Convention; Holds that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage sustained by the applicant; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 5,400 (five thousand four hundred euros), in respect of costs and expenses, to be converted into the currency of the respondent State at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable to the applicant; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 9 April 2024, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Andrea Tamietti Gabriele Kucsko-Stadlmayer Registrar President