AFFAIRE SPIRIDONOV c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

Reclamantul s-a născut în 1943 și locuiește în Dorotcaia. A fost reprezentat de dl. Paraschiv, avocat. Guvernul a fost reprezentat de agenții săi. Prin hotărârea definitivă din 19 mai 2006, Tribunalul de Primă Instanță din districtul Centru a solicitat societății A. să plătească reclamantului suma de 14 776, 67 lei moldovenești (MDL) (aproximativ 850 EUR) la momentul respectiv), în ceea ce privește salariile restante. În aceeași zi a fost emis un titlu executoriu și executorul justiției a început procedura de executare. La 24 ianuarie 2007, executorul a restituit titlul executoriu pe motiv că era imposibil să se asigure executarea sa din cauza insolvabilității debitorului. La 4 octombrie 2010, printr-o decizie a societății Chișinău, societatea A. a fost lichidată și la 6 octombrie 2010 a plătit reclamantului o parte din datorie, și anume suma de 4 205 MDL (aproximativ 254 EUR la momentul respectiv). La 10 februarie 2012, reclamantul a inițiat o acțiune în despăgubire împotriva statului pe baza dispozițiilor Legii nr. 87. El a solicitat 14 776 MDL pentru prejudiciul material și 10 000 MDL (aproximativ 618 EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării hotărârii din 19 mai 2006. Prin decizia finală din 15 noiembrie 2012, Curtea de Apel din Chișinău a primit parțial acțiunea. Comisia a constatat încălcarea dreptului său la executare a unei hotărâri judecătorești într-un termen rezonabil și i-a acordat 3 000 MDL (aproximativ 180 EUR) pentru prejudiciile morale. În special, Comisia a constatat că executarea hotărârii era imputabilă autorităților statului pe motiv că executorul justiției nu luase toate măsurile necesare pentru a asigura executarea hotărârii. Aceasta a afirmat că, potrivit unui raport al inspectoratului fiscal de stat din 26 martie 2008, societatea debitoare deținea în proprietate terenuri agricole, livezi și podgorii care ar fi putut fi confiscate de către executor, ceea ce nu s-a întâmplat. La 15 ianuarie 2007, societatea debitoare și-a vândut proprietățile în valoare de 935 739, 57 MDL (aproximativ 53 600 EUR). CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONEAZĂ

Dispozițiile relevante ale noii căi de atac interne introduse prin Legea nr. 87 sunt rezumate în hotărârea Botezatu c. Republica Moldova, nr. 17899/08, § 12, 14 aprilie 2015 și Cristea c. Republica Moldova, nr. 35098/12, § 21, 12 februarie 2019. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. Reclamantul susține că neexecutarea hotărârii irevocabile pronunțate în favoarea sa la 19 mai 2006 și-a încălcat dreptul de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, precum și dreptul la respectarea bunurilor, astfel cum se prevede la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Pasajele relevante în speță din dispozițiile invocate se citesc după cum urmează: art. 6 din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...) □ Cu privire la admisibilitatea

Guvernul consideră că reclamantul nu mai poate să se prezinte în fața unei persoane în sensul articolului 34 din convenție. În acest sens, el arată că instanțele naționale au recunoscut existența unei încălcări a dreptului comunitar și că i-au acordat o despăgubire morală pe care o consideră suficientă. În ceea ce privește repararea prejudiciului material, guvernul susține că statul nu poate fi considerat răspunzător pentru o datorie privată.

Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de victimă a unei persoane decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și ulterior au remediat încălcarea Convenției (Centro Europa 7 S.r.l. Și Di Stefano c. Italia [GC], nr. 38433/09, § 81, CEDO 2012). În speță, Curtea constată că Tribunalul a constatat că reclamantul a suferit o încălcare a drepturilor sale garantate prin art. 6 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. În același timp, Comisia observă că hotărârea pronunțată în favoarea reclamantului nu a fost executată, iar despăgubirea alocată este în mod evident mai mică decât cea pe care o acordă în general în cauze moldovene similare (a se vedea printre altele Botezatu c. Republica Moldova, nr. 17899/08, § 42, 14 aprilie 2015, Mizernaia c. Moldova, nr. 31590/03, § 32, 25 septembrie 2007 și Prodan c. Moldova, nr. 49806/99, § 82, CEDO 2004-III (extracturi)). Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că reclamantul nu a obținut o redresare suficientă la nivel național și că acesta păstrează calitatea de Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului.

Constatând că actul nu este în mod vădit nefondat sau inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil. Pe partea de jos a

Curtea ia notă de faptul că instanțele naționale au constatat că executarea hotărârii pronunțate în favoarea reclamantului la 19 mai 2006 se datorează în totalitate lipsei de diligență din partea procurorului judiciar și lipsei unor măsuri adecvate și suficiente pentru a garanta executarea (a se vedea punctul 6 de mai sus). Curtea amintește că statele au obligaia pozitivă de a institui un sistem efectiv, în practică și în drept, care asigură executarea hotărârilor judecătorești definitive între persoane private (Fouklev c. Ucraina, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005). Responsabilitatea statelor poate fi angajată în cazul în care autoritățile publice implicate în procedurile de executare nu dispun de diligența necesară sau în cazul execuției (Fouklev c. Ucraina, punctul 67.

Curtea reamintește poziția sa, exprimată în repetate rânduri în cauze referitoare la neefectuarea execuției, potrivit căreia obligația unui creditor de a executa integral, și într-un termen rezonabil, o hotărâre pronunțată în favoarea sa constituie o încălcare în șeful său a dreptului la o instanță de drept, consacrată de art. 6 alin. (1) din Convenție, precum și a dreptului la libertate a bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Prodan, menționat anterior, § 56 și 62).

Având în vedere circumstanțele din speță, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză. Prin urmare, Comisia consideră că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pe baza unei omisiuni a autorităților de a executa, într-un termen rezonabil, hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție: mai exact, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite eschivarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. mai mult decât atât. În ceea ce privește prejudiciul material, reclamantul solicită suma de 10 576 lei moldovenești (MDL) (473 EUR) în funcție de cursul de schimb în vigoare la data formulării creanței în avans) corespunzător părții creanței neexecutate și 1 250 EUR reprezentând rata inflației pentru perioada 2006-2015, întocmită în conformitate cu un certificat eliberat de Biroul național de statistică. De asemenea, solicită 5 400 EUR pentru prejudiciile morale pe care le consideră a fi suferit.

Guvernul contestă aceste sume. Comitetul consideră că prejudiciul material cauzat de o executare tardivă din partea unui anumit individ nu poate fi imputat acestuia.

Curtea consideră că, pentru reclamant, utilizarea sumei de bani alocate prin hotărârea din 19 mai 2006 i-a cauzat un prejudiciu material și moral. Comisia reamintește că a constatat mai sus că executarea hotărârii pronunțate în favoarea reclamantului era imputabilă în întregime autorităților statului (punctul 12 de mai sus). Având în vedere această concluzie, Curtea acordă reclamantului suma de 2 600 EUR, toți șefii de prejudiciu. Cheltuieli și cheltuieli

În cazul în care reclamantul nu solicită nimic în legătură cu cheltuielile și cheltuielile de judecată prezentate în fața Curții, nu i se poate aloca nicio sumă. Interese moratorii

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE , declară că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ; Spune , (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 2 600 EUR (două mii șase sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului ; (b) de la expirarea termenului menționat anterior și până la plata acesteia, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; respingerea, în unanimitate, a cererii suplimentare de satisfacție echitabilă. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 iunie 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Hasan Bakurci Arnfinn Bårdsen Modululr adjunct Președinte

Le requérant est né en 1943 et réside à Doroțcaia. Il a été représenté par M. A. Paraschiv, avocat.

Le Gouvernement a été représenté par ses agents.

Par un jugement définitif du 19 mai 2006, le tribunal de première instance de district Centru enjoignit à la société A. de payer au requérant la somme de 14 776, 67 lei moldaves (MDL) (environ 850 euros (EUR) à l’époque des faits), au titre des arriérés de salaire.

Le jour même fut délivré un titre exécutoire et l’huissier de justice entama la procédure d’exécution. Le 24 janvier 2007, l’huissier restitua le titre exécutoire au motif qu’il était impossible d’assurer son exécution à cause de l’insolvabilité du débiteur.

Le 4 octobre 2010, par une décision de la cour d’appel de Chișinău, la société A. fut liquidée et le 6 octobre 2010 elle paya au requérant une partie de la dette, à savoir le montant de 4 205 MDL (environ 254 EUR à l’époque des faits).

Le 10 février 2012, le requérant engagea une action en dédommagement contre l’État sur le fondement des dispositions de la loi n o 87. Il sollicita 14 776 MDL au titre du préjudice matériel et 10 000 MDL (environ 618 EUR) au titre du préjudice moral qu’il estimait avoir subi à la suite de la non-exécution du jugement du 19 mai 2006. Par une décision définitive du 15 novembre 2012, la cour d’appel de Chișinău accueillit partiellement l’action. Elle constata la violation de son droit à l’exécution d’une décision de justice dans un délai raisonnable et lui alloua 3 000 MDL (environ 180 EUR) au titre du préjudice moral. Elle constata notamment que l’inexécution du jugement était imputable aux autorités étatiques au motif que l’huissier de justice n’avait pas pris toutes les mesures nécessaires aux fins d’assurer l’exécution du jugement. Elle fit valoir que, selon un rapport de l’Inspectorat fiscal d’État du 26 mars 2008, la société débitrice détenait en propriété des terrains agricoles, des vergers et des vignobles qui auraient pu être saisis par l’huissier, ce qui ne fut pas le cas. Le 15 janvier 2007, la société débitrice vendit ses propriétés pour un montant de 935 739, 57 MDL (environ 53 600 EUR).

Le requérant allègue que la non-exécution du jugement irrévocable rendu en sa faveur le 19 mai 2006 a enfreint son droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que son droit au respect des biens, tel que prévu par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Les passages pertinents en l’espèce des dispositions invoquées se lisent comme suit : Article 6 de la Convention « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...) » Sur la recevabilité

Le Gouvernement estime que le requérant ne peut plus se prétendre « victime » au sens de l’article 34 de la Convention. Il indique à cet égard que les tribunaux nationaux ont reconnu l’existence d’une violation dans le chef de l’intéressé et qu’ils lui ont octroyé un dédommagement moral qu’il estime suffisant. En ce qui concerne la réparation du dommage matériel, le Gouvernement soutient que l’État ne peut pas être tenu pour responsable d’une dette privée.

La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Centro Europa 7 S.r.l. et Di Stefano c. Italie [GC], n o 38433/09, § 81, CEDH 2012). En l’espèce, la Cour note que la cour d’appel a constaté que le requérant a subi une violation de ses droits garantis par l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1. En même temps, elle observe que le jugement rendu en faveur du requérant n’a pas été exécuté et le dédommagement alloué est manifestement inférieur à ce qu’elle octroie généralement dans des affaires moldaves similaires (à voir parmi d’autres Botezatu c. République de Moldova , n o 17899/08, § 42, 14 avril 2015, Mizernaia c. Moldova , n o 31790/03, § 32, 25 septembre 2007, et Prodan c. Moldova , n o 49806/99, § 82, CEDH 2004-III (extraits)). Ces éléments suffisent à conclure que le requérant n’a pas obtenu un redressement suffisant au niveau national et qu’il conserve la qualité de «victime » au sens de l’article 34 de la Convention. Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour la déclare recevable. Sur le fond

La Cour note que les tribunaux nationaux ont constaté que l’inexécution du jugement rendu en faveur du requérant le 19 mai 2006 est due intégralement au manque de diligence de la part de l’huissier de justice et à l’absence de mesures adéquates et suffisantes pour garantir l’exécution (voir paragraphe 6 ci-dessus). La Cour rappelle que les États ont l’obligation positive de mettre en place un système effectif, en pratique comme en droit, qui assure l’exécution des décisions judiciaires définitives entre personnes privées ( Fouklev c. Ukraine , n o 71186/01, § 84, 7 juin 2005). La responsabilité des États peut se trouver engagée si les autorités publiques impliquées dans les procédures d’exécution manquent de la diligence requise ou encore empêchent l’exécution ( Fouklev c. Ukraine , § 67).

La Cour rappelle sa position, exprimée à maintes reprises dans des affaires ayant trait au défaut d’exécution, selon laquelle l’impossibilité pour un créancier de faire exécuter intégralement, et dans un délai raisonnable, une décision rendue en sa faveur constitue une violation dans son chef du « droit à un tribunal » consacré par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que du droit à la libre jouissance de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Prodan , précité, §§ 56 et 62). 14. À la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour ne voit aucune raison de parvenir à une conclusion différente dans la présente affaire. Partant, elle estime qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention à raison de l’omission des autorités d’exécuter, dans un délai raisonnable, l’arrêt définitif rendu en faveur du requérant.

Au titre du dommage matériel, le requérant demande le montant de 10 576 lei moldaves (MDL) (473 euros (EUR) selon le taux de change en vigueur à la date de la formulation de la prétention) correspondant à la partie de la créance non-exécutée et 1 250 EUR représentant le taux d’inflation pour la période allant de 2006 à 2015, établi selon un certificat délivré par le Bureau national de statistique. Il sollicite également 5 400 EUR au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi.

Le Gouvernement conteste ces sommes. Il estime que le préjudice matériel résultant d’une exécution tardive de la part d’un particulier ne peut lui être imputé.

La Cour considère que l’impossibilité pour le requérant d’utiliser la somme d’argent allouée par le jugement du 19 mai 2006 lui a causé un préjudice matériel et moral. Elle rappelle avoir constaté ci-dessus que l’inexécution du jugement rendu en faveur du requérant était imputable entièrement aux autorités étatiques (paragraphe 12 ci-dessus). Eu égard à cette conclusion, la Cour accorde au requérant la somme de 2 600 EUR, tous chefs de préjudice confondus. Frais et dépens

Le requérant ne réclamant rien au titre des frais et dépens exposés devant la Cour, aucune somme ne saurait lui être allouée. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR,