3ra-50/15 — Contestarea actului administrativ şi încasarea sumei

prima instanță: L. Lupaşco, dosarul nr. 3ra-50/15 instanța de apel: L. Popova, A. Panov, M. Moraru ÎNCHEIERE 15 ianuarie 2015 mun. Chișinău Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție în componența: Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Iuliana Oprea Tamara Chişca-Doneva examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către Societatea cu Răspundere Limitată „Montevideia”, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a Societății cu Răspundere Limitată „Montevideia” împotriva Serviciul Vamal, intervenient accesoriu Ministerul Finanțatelor al Republicii Moldova cu privire la recunoașterea ca fiind ilegal refuzul organului administrativ și încasarea sumei, împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 24 septembrie 2014, prin care a fost respins apelul declarat de către Societatea cu Răspundere Limitată „Montevideia” și menținută hotărârea Judecătoriei Rîşcani mun.

Chișinău din 31 ianuarie 2013, prin care acțiunea a fost respinsă ca fiind depusă cu omiterea termenului de prescripție, c o n s t a t ă: La 07 iunie 2013, SRL „Montevideia” a depus cerere de chemare în judecată împotriva Serviciul Vamal cu privire la recunoașterea ca fiind ilegal refuzul organului administrativ și încasarea sumei. În motivarea acţiunii a indicat că la data de 08 aprilie 2013, societatea a expediat cererea nr. 12 către Serviciul Vamal de pe lângă Ministerul Finanțelor al RM, prin care a solicitat prezentarea actului de verificare a sumelor impozitelor și taxelor achitate de către întreprindere, în legătură cu faptul că au fost depistate sume achitate în plus. Susține că la 07 mai 2013, întreprinderea a primit răspunsul nr. 28/20-5129 din 29 aprilie 2013, prin care a fost informată că potrivit datelor Serviciul Vamal de pe lângă Ministerul Finanțelor al RM, s-a constatat că la 01 ianuarie 2006 a fost înregistrat un sold creditor de 923,05 lei.

Menționează că potrivit prevederilor art. 266 al Codului fiscal al RM și Regulamentului privind stingerea obligației vamale și/sau sumelor plătite în plus a căror termen de prescripție a expirat, aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr. 1000 din 28 decembrie 2012, se supun stingerii prin prescripție sumele plătite în plus sau sumele care urmau a fi restituite, însă, pentru care pe parcursul a 6 ani de la data executării și/sau apariției obligației acestora plătitorul vamal nu a depus cerere de compensare sau restituire din contul sumelor indicate. Indică că potrivit prevederilor pct.8 al Regulamentului menționat, data stingerii prin prescripție a obligației vamale și/sau a sumelor plătite în plus este considerată prima zi după data în care a expirat termenul de prescripție de 6 ani, astfel, soldul societății în sumă de 923,05 lei, reflectat în Sistemul Informațional de evidență al Serviciului Vamal cu data de 01 ianuarie 2006 se consideră stins prin prescripție.

Invocă că la 07 mai 2013, societatea s-a adresat cu cererea prealabilă nr. 06, prin care a solicitat repunerea în termen cu restituirea sumei de 923,05 lei, plătită în plus de către întreprindere în termen rezonabil, prezentând în acest sens un șir de probe care confirmă imposibilitatea respectării termenului de prescripții de 6 ani, prevăzut de art. 266 din Cod fiscal. Afirmă că la 05 iunie 2013, societatea a primit răspuns cu nr. 28/11 din 04 iunie 2013 prin care i s-a refuzat repunerea în termen și restituirea sumei plătite în plus de către întreprindere.

Consideră neîntemeiat refuzul Serviciului Vamal, deoarece, ultimul a invocat faptul omiterii termenului de prescripție de 6 ani prevăzut de art. 266 alin. (1) din Cod Fiscal, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că organul fiscal poate repune în termen și accepta cererea de compensare și/sau de restituire a sumelor plătite în plus dacă contribuabilul prezintă probe concludente privind imposibilitatea respectării termenului de prescripție prevăzut de norma citată.

Insistă că societatea a prezentat suficiente probe care confirmă imposibilitatea respectării termenului de prescripție prevăzut la alin. (1) art. 266 din Codul fiscal, iar, potrivit datelor Registrului de Stat întreprinderilor și potrivit datelor autorităților fiscale și ale celor din contabilitate perioada anilor 2000 și până în prezent în calitate de director al întreprinderii activa Ivan Ghecev, care de asemenea activa ca director al ÎCS „Business Market” SRL și vice-director al ÎCS „Comontel Grup” SRL, până la 25 februarie 2013, fapt confirmat prin datele înscrise în carnetul de muncă.

La fel, invocă că la 16 iunie 2010, 16 iulie 2010 și 23 noiembrie 2010 colaboratorii CCCEC, în mod ilegal au percheziționat toate oficiile, birourile și încăperilor ÎCS „Business Market” SRL, ÎCS „Comontel Grup” SRL și a societății și au ridicat serverul și baza de date electronice al contabilității întreprinderilor și documentele menționate sub pretext de verificare, acestea fiind transportate la CCCEC, iar ulterior, prin încheierile Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău din 09 noiembrie 2010 și din 27 decembrie 2012, acțiunile colaboratorilor CCCEC au fost constatate ca ilegale și abuzive, cu obligarea la restituirea serverului și a documentelor întreprinderilor menționate.

Însă colaboratorii CCCEC nu s-au conformat actelor judecătoreşti și nu au restituit serverul și documentele contabile, fapt confirmat prin scrisoarea nr. 45 din 17 ianuarie 2011, iar prin Ordonanța procurorului din 01 februarie 2013, emisă în cauza penală nr. 2010036604, s-a dispus clasarea urmării penale în cauza penală pornită împotriva lui Ivan Ghecev, din lipsa faptului infracțiunii imputate ilegal.

Ulterior, la 25 februarie 2013, colaboratorii CNA au restituit serverul și baza de date electronică și contabilă precum și documentele contabile de la ÎCS „Business Market” SRL, ÎCS „Comontel Grup” SRL și societății, astfel, întreprinderea nu a avut acces la baza de date electronice contabile şi nici la alte documente contabile în perioada 16 iunie 2010 - 25 februarie 2013, respectiv, termenul de prescripție prevăzut de art. 266 alin.(1) din Cod fiscal urmează a fi suspendat, pentru o perioadă de 2 ani și 8 luni, fapt ce confirmă cu certitudine imposibilitatea respectării termenului de prescripție prevăzut de norma legală menționată. Solicită obligarea Serviciului Vamal al RM să restituie suma de 923,05 lei plătite în plus de către SRL „Montevidia”, şi transferarea acesteia la contul întreprinderii în termen de 30 zile.

La 19 noiembrie 2013, SRL „Montevideia” a depus o cerere de concretizare a cerințelor, prin care a anexat suplimentar un șir de probe ce confirmă temeiul acţiunii şi anume decizia Curţii Supreme de Justiţie din 19 noiembrie 2005, hotărârea Curţii de Apel Bender din 20 iunie 2005, potrivit cărora au fost anulată ca ilegală Decizia nr. 02/97 din 18 februarie 2005 cu privire la obligarea întreprinderii de a achita drepturile de import în sumă de 977 475,81 lei și 39 798 973,1 lei.

Susţinînd că în baza deciziilor menționate activitatea întreprinderii a fost complet paralizată, fiind aplicat sechestru pe conturile bancare, interzis Camerei înregistrării de Stat la operarea modificărilor în actele de constituire cât și au fost ridicate și documentele contabile din perioada 18 februarie 2005 până la 02 noiembrie 2005, mai mult, în perioada menționată, societatea nu a avut acces la documente contabile, respectiv, nu a putut respecta termenii de prescripție, astfel, perioada de 9 luni, cât întreprinderea nu a avut acces la documentele contabile, urmează a fi suspendată.

Mai indică, că potrivit art. 176 alin. (3) din Codul Fiscal, dacă suma plătită în plus și suma care, conform legislației fiscale, urmează a fi restituită nu au fost restituită în termen de 45 de zile de la data primirii cererii de către organul fiscal, sau în alt termen prevăzut de legislația fiscală, contribuabilului i se plătește o dobândă, calculată în funcție de rata de bază (rotunjită până la următorul procent întreg), stabilită de Banca Națională a Moldovei în luna noiembrie a anului precedent anului fiscal de gestiune, aplicată la operațiunile de politică monetară pe termen scurt, pentru perioada cuprinsă între data primirii cererii și data compensării de către Trezoreria de Stat, astfel, pe perioadă suspendării termenului în conformitate cu alin.(1), dobândă nu se calculează.

De asemenea, invocă că societatea a indicat modalitatea de calcul al dobânzii de întârziere, referindu-se la termenul 08 aprilie 2013 şi anume data expedierii cererii nr. 12 către Serviciul Vamal de pe lângă Ministerul Finanțelor al RM până la data de 30 noiembrie 2013 - pretinsa dată a restituirii drepturilor de import achitate în plus, respectiv, dobândă de întârziere, calculată în funcție de rata de bază, cuprinde perioada data primirii cererii și data compensării de către Trezoreria de Stat, conform calcului constituie 29,97 lei. Solicită suplimentar, încasarea de la Serviciului Vamal de pe lângă Ministerul Finanțelor al RM în beneficiul SRL „Montevideia” dobânda de întârziere în sumă de 29,97 lei.

La 16 decembrie 2013, SRL „Montevideia” a renunțat la o parte din acțiune şi anume, la încasarea dobânzii de întârziere. Prin hotărârea Judecătoriei Rîşcani mun. Chișinău din 31 ianuarie 2013, acțiunea a fost respinsă ca fiind depusă cu omiterea termenului de prescripție. Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 24 septembrie 2014, a fost respins apelul declarat de către SRL „Montevideia” şi menținută hotărârea primei instanțe. În motivarea deciziei instanța a invocat prevederile art. 271, art. 272 alin.(1) din Cod fiscal, art. 3, art. 26 alin. (1) lit. a), art. 16 din Legea contenciosului administrativ nr. 792-XIV din 10 februarie 2000 și art. 266 alin.(2) din Cod fiscal, care reglementează prescripția extinctivă și temeiurile anulării actului administrativ.

Cu referire la norelele citate și în coraport cu materialele pricinii, instanța a reținut că prin decizia Serviciului Vamal nr. 14 din 03 iulie 2013, suma plătită în plus de 923,05 lei de către SRL „Montevideia” a fost stinsă în legătură cu expirarea termenului de prescripție, astfel, societatea s-a adresat cu cerere de restituire a sumelor plătite în plus către Serviciul Vamal, cu omiterea neîntemeiată a termenului de prescripţie. La 31 octombrie 2014, SRL „Montevideia” a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel și hotărârii primei instanțe cu emiterea unei noi hotărîri de admitere a acţiunii. În motivarea recursului a invocat dezacordul cu decizia instanței de apel și hotărârea primei instanțe considerându-le ilegale neîntemeiate și emise cu aplicarea eronată și a normelor de drept material.

Susține că instanța de apel la emiterea deciziei eronat a concluzionat precum că a fost omis ca neîntemeiat termenul de prescripție de restituire a sumelor plătite în plus cât și faptul că nu este de competența Serviciul Vamal repunerea în termen și acceptarea cererii de restituire a sumelor plătite în plus.

Menționează că instanța de apel a stabilit că întreprinderea pentru prima dată a aflat despre supraplata plăților vamale, sold creditor în sumă de 923,05 lei la 08 aprilie 2013 şi anume în momentul expedierii intimatului a cererii nr. 12 din 08 aprilie 2013, prin care a solicitat restituirea acestei plăți, fapt confirmat și de Serviciul Vamal de pe lângă Ministerul Finanțelor prin răspunsul nr. 28/20-5129 din 29 aprilie 2013, care este anexat la materialele dosarului, iar conform prevederilor art. 266 alin. (1) din Cod Fiscal, cererea de restituire a sumelor plătite în plus poate fi depusă de contribuabil în termen de 6 ani din data efectuării şi/sau apariției lor, astfel, în contextul normei citate despre apariția supraplății s-a aflat la 08 aprilie 2013, care este data când a luat naștere dreptul la acțiune.

Cu referire la prevederile art. 272 alin. (1) din Cod Civil, care stabileşte că termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, susţine că până în momentul în care dreptul subiectiv sau interesul protejat de lege nu sunt încălcate, nu poate fi invocat începutul curgerii termenului de prescripție.

Termenul de prescripție poate să-și aibă începutul nu doar în momentul în care dreptul subiectiv a fost încălcat, dar și mult mai târziu, iar potrivit prevederilor p.1 a normei citate, dreptul la înaintarea acţiunii apare din ziua când persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său, insistă astfel, că termenul de prescripție de 6 ani nu a fost omis, mai mult, conform prevederilor art. 267 alin. (1) din Cod Civil, termenul general în interiorul căruia persoana poate să-și apere, pe calea intentării unei acțiuni în instanța de judecată dreptul încălcat este de 3 ani, prin urmare, nici acest termen nu a fost încălcat. Menționează că prima instanță la emiterea hotărârii a omis să se pronunțe asupra tuturor împrejurărilor și circumstanțelor pricinii care au o mare importantă pentru justa soluționare a cauzei, iar acesta omisiune constituie o violare a art. 6 CEDO.

Indică că în cadrul examinării pricinii, intimatul a prezentat Decizia Serviciului Vamal nr. 14 din 02 iulie 2013, privind stingerea sumelor plătite în plus, al căror termen de prescripție a expirat, printre care și suma achitată în plus de către societate, astfel, decizia menționată a fost emisă peste 2 luni și 25 zile după depunerea cererii nr. 12 din 18 aprilie 2013, privind restituirea sumei achitate în plus și peste o lună după adresarea în instanță de judecată cu prezenta acțiune.

La fel invocă că potrivit răspunsului expediat de către intimat nr. 28/20-5129 din 29 aprilie 2013, soldul creditor în sumă de 923,05 reflectat în Sistemul Informațional de evidență al Serviciului Vamal s-a format la 01 ianuarie 2006, pe când, conform Deciziei nr. 14 din 02 iulie 2013 s-a indicat că supraplata s-a format în anul 2007. Consideră eronate şi concluziile instanţei de apel precum că Serviciul Vamal de pe lîngă Ministerul Finanţelor nu reprezintă organ fiscal, astfel, nu ține de competența autorității respective adoptarea cărorva decizii privind repunerea în termen și acceptarea cererii de compensare şi/sau restituire a sumelor plătite în plus, deoarece, conform prevederilor art. 154 și art. 155 din Cod Fiscal, organele vamale exercită atribuții de administrare fiscală potrivit Codului Fiscal, Codului Vamal și altor acte normative adoptate în conformitate cu aceasta, au obligația ce ține de asigurarea stingerii obligațiilor fiscale aferente trecerii frontierei vamale.

În susținerea evenimentelor expuse întreprinderea invocă raționamentele Curții Europene pentru Drepturile Omului, care a apreciat că o soluție ce ignoră probe concludente este afectată de o eroare judiciară fundamentală și anume cazul Vedernikova vs Rusiei, precum și a stabilit că lipsa de explicații privind neluarea în considerație a probelor prezentate de către justițiabil constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cazul Antică şi Compania R vs României, astfel, probele administrate în speță au fost analizate de o manieră arbitrară, fapt ce a dus la emiterea unei soluții neîntemeiate. La 24 decembrie 2014 Serviciul Vamal al RM a depus referinţă la recursul declarat, în care a invocat caracterul neîntemeiat al acestuia şi a solicitat respingerea lui ca fiind inadmisibil.

Examinând temeiurile recursului declarat de către SRL „Montevidia” în raport cu materialele pricinii civile şi obiecţiile intimatului Serviciul Vamal al RM, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, consideră că recursul este inadmisibil, din următoarele considerente. În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părțile și alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Alineatele (2) și (3) aceluiași articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin.(4) stabilește că săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul în care instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de către SRL „Montevideia” nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC, or recurentul nu a invocat nici un temei care ar indica la ilegalitatea deciziei instanței de apel. Mai mult, argumentele invocate în recurs se axează asupra fondului cauzei, constituind o reproducere a celor aduse în cererea de apel. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanța de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt. În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție reiterează şi faptul că procedura admisibilității constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC.

Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ţine să menţioneze că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de către SRL „Montevideia” asemenea aspecte nu se regăsesc. Din considerentele menţionate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de către SRL „Montevideia” ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție, dispune: Recursul declarat de către Societatea cu Răspundere Limitată „Montevideia” se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Iuliana Oprea Tamara Chişca-Doneva