Hotărâre nr. 7 din 24.03.2020

La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolului 15 1 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească, ridicată de dna Victoria Sanduța, parte în dosarul nr. 3-114/19, pendinte la Curtea de Apel Chișinău.

Excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională pe 26 iulie 2019 de un complet de judecată din cadrul Curții de Apel Chișinău (format din dna Angela Bostan, dl Anatol Pahopol și dna Veronica Negru), în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituţie.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate pretinde că norma contestată încalcă prevederile articolului 116 alin. (1) și (5) din Constituție.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 28 noiembrie 2019, sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului, Curții Supreme de Justiție, Asociației Judecătorilor din Moldova, Institutului de Cercetări Juridice și Politice din cadrul Academiei de Științe a Moldovei, Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova, Facultății de Drept a Universității Libere Internaționale din Moldova, Centrului de Resurse Juridice din Moldova, Institutului de Reforme Penale și Asociaţiei pentru Democrație Participativă „ADEPT”.

Domnul judecător constituţional Serghei Ţurcan, în deschiderea şedinţei Curţii, a prezentat plenului Curţii Constituţionale o cerere de abţinere de la judecarea cauzei. Analizând motivele invocate în cererea de abţinere, Curtea Constituţională a decis admiterea ei şi notarea acestui fapt în procesul-verbal al şedinţei Curţii. În şedinţa publică a Curţii, au fost prezenți dna Victoria Sanduța, autor al excepției, dl Radu Radu, reprezentat al Parlamentului, și dl Radu Foltea, reprezentant al Guvernului. A. Circumstanţele litigiului principal

Pe 15 martie 2017, prin decretul nr. 74 al Președintelui Republicii Moldova, dna Victoria Sanduța a fost numită în funcția de judecător la Judecătoria Chișinău pe un termen de 5 ani.

Pe 27 noiembrie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat hotărârea nr. 555/25 cu privire la specializarea sediilor Judecătoriei Chișinău. Prin această hotărâre, Consiliul a stabilit că, începând cu 1 ianuarie 2019, sediile Judecătoriei Chișinău se specializează după cum urmează: sediul Botanica în materie de insolvabilitate; sediul Buiucani în materie penală; sediul Centru în materie civilă; sediul Ciocana în materie contravențională și activitatea judecătorului de instrucție și sediul Rîșcani în materie de contencios administrativ. Totodată, Consiliul a împuternicit președintele și vicepreședinții Judecătoriei Chișinău cu dreptul de a stabili componența nominală a judecătorilor în materie de specializare, repartizați în sediile instanțelor, cu trimiterea listei către Consiliu pentru aprobare.

Prin hotărârea nr. 584/27 din 11 decembrie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii a aprobat, inter alia , lista judecătorilor specializați potrivit sediilor Judecătoriei Chișinău. Potrivit Anexei nr. 1 la hotărârea menționată, dna Victoria Sanduța a fost desemnată, în baza consimțământului, la Judecătoria Chișinău, sediul Centru ( i.e. cu specializarea în materie civilă).

Ulterior, președintele Judecătoriei Chișinău, dl Radu Țurcanu, a depus un demers la Consiliul Superior al Magistraturii prin care a solicitat transferarea a trei judecători, printre care și dna Victoria Sanduța, de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chișinău, care este specializat în materie contravențională și probleme juridice de competenţa judecătorului de instrucție. Solicitarea dlui Radu Țurcanu s-a bazat pe hotărârea nr. 64/4 din 26 februarie 2019, prin care Consiliul a transferat trei posturi de judecător, asistent și grefier de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chișinău. Prin hotărârea nr. 121/6 din 26 martie 2019, Consiliul Superior al Magistraturii a acceptat demersul președintelui Judecătoriei Chișinău și a dispus transferarea, inter alia , a dnei Victoria Sanduța de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chișinău.

Pe 11 aprilie 2019, dna Victoria Sanduța a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului Superior al Magistraturii prin care a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 121/6 din 26 martie 2019 în partea ce ține de transferarea domniei sale de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chișinău.

În cadrul ședinței de judecată, dna Victoria Sanduța a ridicat excepția de neconstituționalitate a articolului 15 1 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească.

Prin Încheierea din 16 iulie 2019, instanța de judecată a admis cererea privind ridicarea excepției de neconstituționalitate şi a dispus trimiterea sesizării către Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia. B. Legislaţia pertinentă

Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele: Articolul 116 Statutul judecătorilor „(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii. (2) Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Judecătorii care au susţinut concursul sunt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani, judecătorii vor fi numiţi în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă, stabilit în condiţiile legii. (3) Preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti sunt numiţi în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe un termen de 4 ani. (4) Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Ei trebuie să aibă o vechime în funcţia de judecător de cel puţin 10 ani. (5) Promovarea şi transferarea judecătorilor se fac numai cu acordul acestora. (6) Sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea. (7) Funcţia de judecător este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.”

Prevederile relevante ale Legii nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească sunt următoarele: Articolul 15 1 Judecătorii de instrucţie „(1) Din rândul judecătorilor instanţei judecătoreşti se numesc judecătorii care vor exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie. (2) Judecătorul de instrucţie este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii cu consimțământul acestuia, la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti, pentru un mandat de 3 ani. [Alin.(3) al articolului 15 1 abrogat prin Legea nr. 315 din 22 decembrie 2017, în vigoare din 12 ianuarie 2018] (4) Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti: a) cu cel puţin 3 luni până la expirarea mandatului judecătorului de instrucţie în exerciţiu, numeşte, în modul stabilit la alin. (2), judecătorul care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie, precum şi unul sau mai mulţi judecători supleanţi care vor exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie în cazul imposibilităţii exercitării atribuţiilor de către acesta; b) în cazul apariţiei vacanţei funcţiei de judecător de instrucţie, în termen de cel mult 30 de zile de la survenirea acesteia, numeşte, conform procedurii stabilite la alin.(2), un alt judecător care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie. (5) În cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti . (6) Înainte de a începe exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie, judecătorul urmează cursuri de formare în baza unui program special, coordonat cu Consiliul Superior al Magistraturii, în modul stabilit de lege. Volumul de lucru al judecătorului care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie va fi diminuat gradual în modul reglementat de Consiliul Superior al Magistraturii. (7) Judecătorul numit în condiţiile alin. (4) lit. b) exercită atribuţiile judecătorului de instrucţie în partea neexecutată din mandatul predecesorului său. În cazul în care acesta exercită funcţia vacantă de judecător de instrucţie timp de mai mult de un an, el nu va putea fi numit pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie pentru următorul mandat.” Articolul 15 1 Judecătorii de instrucţie [în redacția anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 265 din 23 noiembrie 2018] […] (5) În cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorţi, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal. [...] ÎN DREPT A. ADMISIBILITATEA

În Decizia sa din 28 noiembrie 2019, Curtea a analizat respectarea condițiilor de admisibilitate a prezentei excepții de neconstituționalitate.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a Legii nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească, ține de competența Curții Constituționale.

Excepția a fost ridicată în dosarul nr. 3-114/19, aflat pe rolul Curții de Apel Chișinău. Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost formulată de către un subiect căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituţie, așa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile articolului 15 1 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pretins că articolul 15 1 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească contravine prevederilor articolului 116 alin. (1) și (5) din Constituție.

Pentru a vedea dacă articolul 116 alin. (5) din Constituție este incident în prezenta cauză, Curtea a trebuit să-l interpreteze. În acest sens, Curtea a observat că articolul 116 alin. (5) din Constituție stabilește că promovarea şi transferarea judecătorilor se fac numai cu acordul acestora. Astfel, constituanta a considerat că obligația judecătorilor de a judeca în mod echitabil atrage garanții ca independența și inamovibilitatea lor. Ea a considerat transferarea forțată a judecătorilor un factor care poate reprezenta o amenințare la independența și inamovibilitatea judecătorilor. Din acest considerent, Legea fundamentală condiționează transferul judecătorului de acordul acestuia.

În acest context, Curtea a reținut că noțiunea de „transfer” din Constituție are un sens autonom. Ea nu depinde de tipul transferului reglementat de legislator în legile inferioare Constituției. Ea are un sens mai larg și înglobează cazurile care implică: (i) mutarea fizică a judecătorului de la o instanță la alta sau în cadrul aceleiași instanțe cu mai multe sedii, și/sau (ii) schimbarea jurisdicției ( i.e. specializării) în cadrul căreia a activat judecătorul. Curtea va analiza la §§ 43-51 infra dacă norma contestată respectă condiția cu privire la acordul judecătorului pentru transfer.

Curtea a reținut că judecătorii de instrucție sunt numiți din rândul judecătorilor instanţei judecătoreşti [articolul 15 1 alin. (1) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească]. Procedura de numire a judecătorului de instrucție are loc în două etape. La prima etapă, președintele instanței selectează și determină candidatura judecătorului de instrucție, pe care o propune Consiliului Superior al Magistraturii [articolul 15 1 alineatele (2) și (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească]. La cea de-a doua etapă, Consiliul examinează candidatura propusă și numește judecătorul de instrucție [articolul 15 1 alin. (2) din Lege].

Autorul excepției ridică problema selectării și determinării candidaturii judecătorului de instrucție, sub aspectul existenței unui transfer în sensul Constituției. În opiniile prezentate Curții, Parlamentul și Președintele Republicii Moldova contestă acest fapt și susțin că articolul 15 1 alin. (5) din Lege nu are ca efect transferarea judecătorului în sensul Constituției.

Sub acest aspect, Curtea a observat că legea nu reglementează cazurile în care Consiliul Superior al Magistraturii poate respinge candidatura propusă de către președintele instanței de judecată. Mai mult, din analiza hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în această materie, rezultă că majoritatea demersurilor depuse de către președinții instanțelor judecătorești au fost acceptate (a se vedea Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nr. 446/33 din 24 decembrie 2019, nr. 384/25 din 24 octombrie 2019, nr. 216/13 din 25 iunie 2019, nr. 202/11 din 28 mai 2019, nr. 176/10 din 21 mai 2019, nr. 160/8 din 16 aprilie 2019, nr. 72/4 din 26 februarie 2019, nr. 57/3 din 5 februarie 2019, nr. 45/3 din 5 februarie 2019, nr. 20/1 din 15 ianuarie 2019, nr. 567/26 din 4 decembrie 2018). Astfel, Curtea a considerat că selectarea și determinarea candidatului de către președintele instanței de judecată joacă un rol primordial în procedura de desemnare a judecătorului de instrucţie [articolul 15 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească]. Din acest considerent, Curtea a reținut că garanțiile prevăzute de articolul 116 alin. (5) din Constituție se extind și în privința etapei de selectare și determinare a candidaturii judecătorului de instrucție de către președintele instanței de judecată. Prin urmare, Curtea a considerat că articolul 116 alin. (5) este incident în prezenta cauză.

Totodată, Curtea a examinat incidența articolului 116 alin. (1) din Constituție, invocat de autorul excepției, și a observat că acesta prevede că judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili potrivit legii. Așadar, se prezumă că din momentul depunerii jurământului judecătorii sunt eliberați de influențe atât din exteriorul sistemului judiciar, cât și din interiorul sistemului. Pe de altă parte, norma contestată stabilește o marjă discreționară pentru președintele instanței de judecată în vederea selectării și determinării candidaturii judecătorului de instrucție în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul în acest sens sau când mai mulți judecători își exprimă acordul. Aceste fapte sunt suficiente pentru a constata incidența articolului 116 alin. (1) din Constituție.

Astfel, Curtea a decis să examineze excepția de neconstituționalitate din perspectiva articolului 116 alin. (1) din Constituţie.

Curtea a mai reținut că norma contestată nu a făcut anterior obiectul controlului de constituționalitate.

Prin urmare, Curtea a apreciat că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. B.

Autorul excepției de neconstituționalitate menționează că norma contestată creează o dependență a judecătorilor de președintele instanței sub aspectul carierei profesionale, deoarece stabilește o marjă discreţionară pentru președintele instanței judecătorești privind selectarea și determinarea judecătorilor de instrucție fără acordul acestora.

De asemenea, autorul excepției susține că actualul mecanism de selectare și determinare a judecătorilor de instrucție de către președintele instanței nu conține criterii clare pentru ca judecătorul selectat să poată afla motivul alegerii sale în această funcție. Din acest considerent, autorul excepției consideră că prevederile articolului 15 1 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească contravin principiilor independenței și inamovibilității judecătorului, garantate de articolul 116 alin. (1) și (5) din Constituție. 2. Argumentele autorităţilor și ale organizațiilor care și-au prezentat opinia solicitată

În opinia sa scrisă, Parlamentul a susținut că norma contestată reglementează un mecanism de selecție a candidaturii judecătorului de instrucție în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens. Actualul mecanism de selecție se bazează pe marja discreționară a președintelui instanței de judecată, deoarece mecanismul precedent, care stabilea tragerea la sorți, era neclar, irațional, nu oferea soluții pentru unele situații practice și crea tensiuni nejustificate în rândul judecătorilor instanței de judecată. Astfel, având în vedere faptul că președintele instanței de judecată cunoaște abilitățile și profesionalismul judecătorilor din instanța pe care o conduce, acestuia i-a fost acordată discreția de a selecta candidatura judecătorului de instrucție pentru a o propune Consiliului Superior al Magistraturii spre desemnare. În fine, Parlamentul menționează că actuala modalitate de selectare a judecătorilor de instrucție asigură buna funcționare a instanței judecătorești și evită blocajul în activitatea acesteia în eventualitatea imposibilității numirii unui judecător de instrucție. Prin urmare, norma contestată nu contravine articolului 116 alin. (1) și (5) din Constituție.

În opinia Președintelui Republicii Moldova se menționează că norma contestată reglementează doar procedura de selectare a judecătorului care va exercita atribuțiile judecătorului de instrucţie. Astfel, legislatorul nu a intervenit în exercitarea actului de justiție, ci doar a soluționat o problemă practică care poate apărea în aplicarea mecanismului de selectare a judecătorului care va exercita atribuțiile judecătorului de instrucţie. Prin urmare, norma contestată nu încalcă prevederile articolului 116 alin. (1) și (5) din Constituție.

În opinia prezentată de către Guvern se menționează că norma contestată stabilește un mecanism arbitrar de selectare a candidaturii judecătorului care va exercita atribuțiile judecătorului de instrucţie. În acest sens, Guvernul menționează că candidatura judecătorului în discuție se selectează, în prezenta cauză, de către președintele instanței de judecată care îndeplinește o funcție administrativă. Inamovibilitatea reprezintă o puternică garanție a independenței judecătorului și o măsură de protecție a acestuia împotriva oricărei măsuri arbitrare, inclusiv transferarea fără consimțământul său. De asemenea, punctul 3.4 din Carta Europeană privind statutul judecătorului stabilește situațiile derogatorii de la principiul inamovibilității judecătorului, și anume situația în care judecătorul este transferat fără acordul său în legătură cu aplicarea unei sancțiuni disciplinare; în care intervine o modificare legală a organizării judiciare și în care judecătorul este chemat să sprijine un tribunal vecin care se află într-o situație dificilă. În acest din urmă caz, afectarea temporară trebuie să aibă o durata limitată definită în statut. Guvernul susține că selectarea judecătorului de instrucție, fără consimțământul acestuia, poate fi admisă în măsura în care au fost epuizate toate încercările de a fi recrutați potențialii candidați și doar după o instruire adecvată până la exercitarea funcției. În fine, având în vedere faptul că norma contestată nu îndeplinește condițiile menționate supra , Guvernul consideră că aceasta este constituțională în măsura în care se aplică situației în care mai mulți judecători din cadrul aceleiași instanțe judecătorești își exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie.

În opinia prezentată de către Institutul de Cercetări Juridice, Politice și Sociologice se menționează că norma contestată îi acordă președintelui instanței de judecată o prerogativă discreționară și arbitrară, deoarece în cazul în care nici un judecător nu-și exprimă acordul pentru exercitarea atribuțiilor judecătorului de instrucție, primul poate selecta candidatura judecătorului fără a ține cont de consimțământul expres și formalizat în prealabil de către candidat. Institutul consideră că norma contestată este în contradicție cu prevederile articolului 116 alin. (5) din Constituție, care stabilește că judecătorul poate fi transferat doar cu acordul său.

În opinia prezentată de către Centrul de Resurse Juridice din Moldova se menționează că mecanismul de selectare a judecătorului de instrucție a fost introdus de către legislator prin Legea nr. 126 din 9 iulie 2016. Astfel, potrivit Legii nr. 126, candidatura judecătorului de instrucție se determina de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorți, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal. Ulterior, prin Legea nr. 265 din 23 noiembrie 2018, legislatorul a exclus, inter alia , procedura tragerii la sorți și i-a atribuit președintelui instanței de judecată competența de a selecta candidatura judecătorului de instrucție. În acest sens, se menționează că modul de numire a judecătorului este, incontestabil, unul din elementele care trebuie luate în calcul atunci când se analizează faptul dacă judecătorul poate fi considerat independent. Independența judecătorului nu ar trebui analizată doar în contextul independenței acestuia față de părți, ci și în raport cu oricare altă persoană care ar fi în măsură să-l influențeze, în special în raport cu președintele instanței în care activează. Centrul susține că norma contestată nu reglementează numirea în funcție a judecătorului, ci numirea unui judecător, care este deja în funcție, pentru exercitarea atribuțiilor judecătorului de instrucție. În acest context, nici regulamentele Consiliului Superior al Magistraturii, nici Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească nu stabilesc criterii în baza cărora președintele instanței va decide în privința selectării candidaturii judecătorului de instrucție în cazul în care niciun judecător nu dorește să candideze pentru această funcție. Astfel, Centrul menționează că procedura tragerii la sorți a avut scopul de a exclude posibilitatea președintelui instanței judecătorești să influențeze în mod discreționar acest proces. În fine, având în vedere particularitățile sistemului judecătoresc din țară, Centrul consideră că dreptul președintelui instanței judecătorești de a stabili, în mod discreționar, cine dintre judecătorii de drept comun trebuie să exercite, fără consimțământ, atribuțiile judecătorului de instrucție poate afecta independența judecătorului. 3. Aprecierea Curţii 3.1. Principii generale

Curtea reține că a interpretat, în jurisprudența sa, prevederile articolului 116 alin. (1) din Constituție. Ea a reținut că independenţa judiciară înseamnă nu doar independenţa puterii judecătoreşti în ansamblul său față de celelalte puteri ale statului, ci priveşte şi aspectul „intern”. Fiecare judecător, indiferent de care este poziția sa în sistem, exercită funcția judiciară. Prin urmare, în soluţionarea unei cauze, acesta trebuie să fie independent şi față de ceilalți judecători, precum şi față de preşedintele instanţei sau față de celelalte instanţe, ca, de exemplu, instanţele de apel sau celelalte instanţe superioare (HCC nr. 21 din 22 iulie 2016, § 103).

De asemenea, în Hotărârea nr. 2 din 9 februarie 2016, Curtea a reținut că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acționeze fără restricție şi fără a fi supuși unor influențe, incitări, presiuni, amenințări sau intervenţii ilegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. În calitate de deținător al autorităţii judecătoreşti, judecătorul trebuie să-şi poată exercita funcţia în deplină independență în raport cu toate constrângerile de natură socială, economică şi politică, şi chiar în raport cu alți judecători şi în raport cu administraţia judecătorească (a se vedea § 97 din Hotărârea citată).

În Hotărârea nr. 18 din 2 iunie 2014, Curtea a reținut că inamovibilitatea este o garanţie a bunei-administrări a justiţiei şi o condiţie sine qua non a independenţei şi a imparţialităţii judecătorului. Ea nu este stabilită numai în interesul judecătorului, ci şi în cel al justiţiei. Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat într-un post echivalent, nici avansat fără consimțământul său. Inamovibilitatea pune magistrații la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afara de erori foarte grave şi după o procedură jurisdicțională (a se vedea §§ 51-52 din Hotărârea citată).

Totodată, Curtea a reținut că procedurile de transferare a judecătorilor trebuie să fie reglementate de lege de o manieră care nu ar influența independența judecătorului şi care nu ar crea judecătorului suspiciuni privind incertitudinea viitoarei activităţi profesionale (HCC nr. 3 din 9 februarie 2012, § 78). 3.2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

Așa cum a stabilit la § 26 din prezenta Hotărâre, Curtea reține că articolul 15 1 alin. (5) din Legea privind organizarea judecătorească produce o ingerință in privința independenței judecătorilor.

La această etapă, Curtea va examina următoarele aspecte: (i) dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție respectă cerința cu privire la acordul judecătorului pentru transfer și (ii) dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție de către președintele instanței de judecată este clar și dacă este în măsură să asigure un echilibru corect între valorile concurente. Cele două valori concurente sunt, pe de o parte, necesitatea asigurării independenței judecătorului și, pe de altă parte, necesitatea administrării justiției în mod eficient. (i) Dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție respectă cerința cu privire la acordul judecătorului pentru transfer

Constituția stabilește, la articolul 116 alin. (5), o singură condiție formală, însă obligatorie, pentru transferul judecătorilor: consimțământul (a se vedea § 22 din prezenta Hotărâre). În Hotărârea nr. 3 din 9 februarie 2012, § 82, Curtea a reținut că articolul 116 alin. (5) din Constituţie nu admite derogări excepționale prin lege organică de la normele constituţionale, acordul judecătorilor pentru transfer fiind o condiţie sine qua non . Astfel, deși în Hotărârea nr. 3 din 9 februarie 2012 Curtea a adoptat o interpretare rigidă a textului Constituției în privința necesității consimțământului judecătorului pentru transfer, Curtea consideră că interesul bunei-administrări a justiției reclamă o abordare mai flexibilă. Noua abordare a Curții se bazează pe următoarele raționamente.

Potrivit punctului 3.4 din Carta Europeană cu privire la statutul judecătorului, adoptată la Strasbourg pe 8-10 iulie 1998, judecătorul în funcţie într-un tribunal nu poate fi, în principiu, desemnat şi nici transferat într-o nouă funcţie, chiar şi în sensul promovării, fără liberul său consimțământ. Totodată, Curtea observă că aceeași prevedere din Cartă stabilește trei excepții de la principiul inamovibilității judecătorului, și anume (a) dacă transferul are loc în legătură cu aplicarea unei sancțiuni disciplinare; (b) dacă transferul este necesar în legătură cu modificarea legală a organizării judiciare sau (c) dacă transferul este temporar și are ca scop sprijinirea unui tribunal învecinat.

De asemenea, Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor stabilește la nivel de principiu că un judecător nu poate fi numit din nou sau mutat într-o altă funcţie judiciară fără consimțământul său. Totodată, textul Recomandării admite derogări în caz de aplicare a unei sancţiuni disciplinare sau de reformare a organizării sistemului judiciar (a se vedea Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, pct. 52).

Comisia de la Veneția a optat, de asemenea, pentru o abordare mai flexibilă a principiului inamovibilității judecătorului, stabilind că aplicarea unei sancțiuni disciplinare sau modificarea legală a organizării judiciare reprezintă cazuri care justifică o derogare, i.e. transferul judecătorilor fără consimțământ (a se vedea Avizul cu privire la Actul CLXII din 2011 cu privire la statutul juridic și remunerarea judecătorilor al Ungariei, adoptat la cea de-a 90-a sesiune plenară, CDL(2012)005, § 76).

Mai mult, Comisia de la Veneția a menționat că dependența transferului unui judecător de consimțământul său, chiar dacă instanța este „desființată sau reorganizată”, este exagerată. În asemenea cazuri, transferul judecătorului împotriva voinței sale ar trebui să fie posibil (a se vedea Avizul cu privire la propunerile de modificare a proiectului de lege privind modificarea Constituției pentru consolidarea independenței judecătorilor din Ucraina, adoptat la cea de-a 97-a sesiune plenară, CDL-AD(2013)034-e, § 17).

Astfel, Curtea reține că constituanta a utilizat formulări rigide în textul articolului 116 alin. (5) din Constituție, pentru a evidenția că inamovibilitatea judecătorului reprezintă un principiu fundamental. Așa cum acest principiu constituțional nu este absolut, Curtea notează că judecătorul ar putea fi transferat fără acordul acestuia, dacă acest fapt are loc: (a) în legătură cu aplicarea unei sancțiuni disciplinare, b) în legătură cu reorganizarea judecătorească sau c) în legătură cu sprijinirea unui tribunal învecinat.

În această cauză, prevederile articolului 15 1 alin. (2) din Legea privind organizarea judecătorească stabilesc faptul că judecătorul de instrucţie este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii cu consimțământul acestuia, la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti. Totodată, la articolul 15 1 alin. (5), Legea stabilește o derogare de la regula consimțământului în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul. În această situație, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti. Curtea observă că judecătorul poate fi desemnat în funcția de judecător de instrucție chiar dacă nu consimte acest fapt. Această situație reprezintă o derogare de la regula generală stabilită de articolul 116 alin. (5) din Constituție, care prevede că transferarea judecătorilor se face numai cu acordul acestora.

La această etapă, Curtea va examina dacă derogarea în discuție se încadrează în vreo excepție admisă de la principiul inamovibilității judecătorului. Astfel, Curtea observă că judecătorul de instrucţie este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti, pentru un mandat de trei ani [articolul 15 1 alin. (2) din Legea privind organizarea judecătorească]. Astfel, având în vedere durata limitată a mandatului, Curtea admite că desemnarea judecătorului de instrucție de către Consiliu în situația invocată se încadrează în cea de-a treia excepție de la principiul inamovibilității judecătorului, deoarece „transferul este temporar și are ca scop sprijinirea unui tribunal vecin”.

Având în vedere faptul că transferul fără acordul judecătorului reprezintă o excepție obiectivă admisă de Constituție, Curtea reține că norma contestată este constituțională sub aspectul articolului 116 alin. (5) din Constituție . În continuare, Curtea va examina dacă norma contestată nu încalcă principiul independenței judecătorului, garantat de articolul 116 alin. (1) din Constituție. (ii) Dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție de către președintele instanței de judecată este clar și dacă este în măsură să asigure un echilibru corect între valorile concurente

În continuare, Curtea va examina dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție de către președintele instanței de judecată este apt să asigure un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenței judecătorului și, pe de altă parte, necesitatea administrării justiției în mod eficient.

Cu titlu preliminar, Curtea reține că în cauza Parlov-Tkalcic v. Croația , 22 decembrie 2009, § 86, Curtea Europeană a stabilit câteva criterii prin prisma cărora poate fi evaluată independența judecătorilor: 86. […] Noțiunile de independență și imparțialitate obiectivă sunt strâns legate … uneori fiind dificil să le disociezi. […] Pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat „independent” în sensul articolului 6 § 1, trebuie avut în vedere, între altele, modul de numire a membrilor, mandatul acestora, existența garanțiilor împotriva presiunilor din exterior și dacă tribunalul creează o aparență de independență […]. Totuși, independența judiciară nu implică doar eliberarea judecătorilor de influențele nejustificate din exteriorul sistemului judiciar, ci și de cele din interiorul sistemului. Această independență judiciară internă impune ca aceștia să nu primească indicații sau să nu fie supuși unor presiuni din partea colegilor judecători sau a celor din instanță care au responsabilități administrative, cum ar fi președintele instanței sau președintele unei diviziuni în instanță [...]. Lipsa unor garanții suficiente care să asigure independența judecătorilor în cadrul sistemului judiciar și, în special, față de superiorii lor judiciari poate determina Curtea să conchidă că îndoielile reclamantului cu privire la (independența și) imparțialitatea unei instanțe pot fi considerate justificate în mod obiectiv.

Cu privire la claritatea normei contestate, Curtea observă că articolul 15 1 alin. (5) din Legea privind organizarea judecătorească prevede următoarele: „În cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti.”

Curtea observă că textul „candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti” din norma contestată nu prevede expres în ce mod și conform căror criterii va determina președintele instanței candidatura judecătorului de instrucție. Prima facie , legislatorul i-a acordat președintelui instanței o marjă de discreție cu privire la alegerea metodei de determinare a candidaturii judecătorului de instrucție. Totuși, dat fiind faptul că autorul excepției contestă proporționalitatea măsurii, Curtea admite că norma contestată este clară.

Cu privire la proporționalitatea măsurii contestate, Curtea reține că atât necesitatea de a asigura independența judecătorului, cât și necesitatea administrării justiției în mod eficient reprezintă valori protejate de articolul 116 din Constituție. Niciuna din ele nu constituie o valoare absolută și, prin urmare, ambele pot fi limitate prin optimizarea lor. De asemenea, nu există o ierarhie între independența judecătorului și administrarea justiției în mod eficient, ci mai curând o conlucrare între aceste două valori pentru realizarea unui scop comun, cum este cel al asigurării dreptului la un proces echitabil al participanților la proces.

De altfel, așa cum un proces echitabil nu poate fi asigurat fără judecători independenți, tot așa nici termenul rezonabil de examinare a cauzelor, ca element al procesului echitabil, nu poate fi asigurat fără o administrare eficientă a justiției. Așadar, deși în prezenta cauză valorile în discuție sunt concurente, în general, ele conlucrează pentru realizarea aceluiași scop.

Pornind de la scopul comun al acestor două valori – procesul echitabil –, Curtea reține că legislatorul trebuie să dea dovadă, în acest domeniu, de prudență atunci când reglementează măsuri care ar putea să afecteze echilibrul necesar dintre independența judecătorilor și administrarea eficientă a justiției. În această cauză, Curtea va examina dacă acest echilibru a fost asigurat.

Curtea observă că articolul 15 1 alin. (5) din Legea privind organizarea judecătorească deleagă președintele instanței de judecată să selecteze și să determine candidatura judecătorului de instrucție în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul în acest sens.

Curtea admite că în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul să candideze pentru funcția de judecător de instrucție, delegarea acestei competențe către președintele instanței urmărește realizarea unui scop legitim, și anume selectarea și determinarea unui candidat pentru a asigura respectarea termenului rezonabil de judecare a cauzelor pendinte.

Faptul că legislatorul a stabilit un mecanism care urmărește deblocarea unei situații în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul de a candida la funcția de judecător de instrucție este binevenit. Totuși, având în vedere că mecanismul în discuție stabilește o pondere mai mare pentru necesitatea administrării justiției în mod eficient, Curtea va examina dacă legislatorul a prevăzut pentru cealaltă valoare ( i.e. necesitatea asigurării independenței judecătorului) garanții compensatorii.

Curtea observă că după ce judecătorul este desemnat de Consiliul Superior al Magistraturii să exercite atribuțiile judecătorului de instrucție, acesta urmează cursuri de formare în baza unui program special, coordonat cu Consiliul [articolul 15 1 alin. (6) teza I din Legea privind organizarea judecătorească].

De asemenea, în perioada în care judecătorul de instrucție urmează cursurile de formare, volumul de lucru îi este diminuat gradual, în modul reglementat de Consiliu [articolul 15 1 alin. (6) teza a II-a din Lege].

Totodată, în cazul în care judecătorul desemnat în calitate de judecător de instrucție nu este de acord cu desemnarea sa în această calitate, el poate contesta Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii [articolul 191 alin. (3) din Codul administrativ].

Deși cursurile de formare, diminuarea graduală a volumului de lucru și posibilitatea de a contesta hotărârea Consiliului reprezintă, la prima vedere, garanții care pot să compenseze din dezechilibrul dintre cele două valori concurente, Curtea observă că există și alte elemente care trebuie luate în considerare.

În primul rând, Curtea constată că nici legea, nici prevederile Regulamentului privind procedura şi condiţiile de numire a judecătorilor de instrucţie [aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 145/6 din 12 februarie 2013] nu stabilesc o asemenea condiție că în cadrul procedurii de selectare și determinare a candidaturii președintele instanței de judecată ar fi obligat să țină cont de situația particulară a judecătorului care ar putea exclude transferul ( e.g. sarcina; creșterea de unul singur a unui minor; îngrijirea unui membru de familie etc.). Astfel, norma contestată este insensibilă la situațiile obiective în care se pot afla unii judecători.

Curtea reține că această carență nu poate fi compensată prin faptul că judecătorul de instrucție va urma cursuri de formare (a se vedea § 63 supra ) sau că îi va fi diminuat volumul de lucru în mod gradual (a se vedea § 64 supra ). Mai mult, chiar posibilitatea contestării hotărârii Consiliului (a se vedea § 65 supra ) nu poate compensa această carență, deoarece Consiliul, la fel ca și președintele instanței de judecată nu este obligat, potrivit legii, să țină cont de situația particulară a judecătorului care ar exclude, eventual, transferul.

În al doilea rând, Curtea observă că legea nu-l obligă pe președintele instanței de judecată să-și motiveze demersul prin care propune Consiliului Superior al Magistraturii desemnarea unui judecător pentru exercitarea atribuțiilor judecătorului de instrucție. Regulamentul privind procedura şi condiţiile de numire a judecătorilor de instrucţie (citat la § 66 supra ) stabilește, la punctul 10, că preşedintele instanţei de judecată trebuie să țină cont, la înaintarea demersului privind numirea unui sau mai multor judecători de drept comun pentru exercitarea atribuţiilor de judecător de instrucţie, de criteriile de bază necesare pentru desemnarea judecătorilor. În prezent, Legea stabilește două criterii în acest sens: candidatul trebuie să fie judecător și trebuie să-și exprime consimțământul pentru a candida în această funcție [a se vedea articolul 15 1 alin. (1) și (5) din Legea privind organizarea judecătorească]. În cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă consimțământul, președintele instanței ar fi obligat să respecte o singură condiție pentru a selecta și determina un candidat – persoana trebuie să fie judecător. Astfel, legea nu-l obligă pe președintele instanței de judecată să-și motiveze demersul în baza calităților profesionale ale candidatului sau să motiveze dacă situația particulară a judecătorului îi permit judecătorului selectat să candideze, contrar voinței sale. În această situație judecătorul selectat poate rămâne fără un răspuns la întrebarea de ce a fost el cel selectat și nu un alt judecător. Mai mult, această situație îi poate crea judecătorului selectat suspiciuni de rea-intenție din partea președintelui instanței de judecată.

Curtea reține că această carență nu poate fi compensată prin posibilitatea contestării hotărârii Consiliului (a se vedea § 64 supra ), deoarece Consiliul, la fel ca președintele instanței de judecată, nu este obligat, potrivit legii, să țină cont de aceste circumstanțe de fapt.

În al treilea rând, Curtea reține că în cazul în care niciun judecător nu dorește să exercite atribuţiile judecătorului de instrucţie, însăși selectarea și determinarea discreționară de către președintele instanței de judecată a candidaturii este problematică. Astfel, în redacția sa inițială, articolul 15 1 prevedea că în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorți , în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal [a se vedea Legea privind organizarea judecătorească în redacția Legii nr. 126 din 9 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative]. Ulterior, procedura tragerii la sorți a fost exclusă [a se vedea Legea nr. 265 din 23 noiembrie 2018 pentru modificarea unor acte legislative]. În Nota de fundamentare a amendamentului, autorii inițiativei legislative au menționat că în contextul specializării judecătorilor, selectarea și determinarea judecătorilor de instrucție în baza tragerii la sorți este „absolut irațională”.

Curtea reține că tragerea la sorți poate asigura, cel puțin, un proces transparent, de natură aleatorie, lipsit de suspiciuni. În acest sens, Curtea menționează că tranziția legislativă de la tragerea la sorți cu participarea tuturor judecătorilor instanței de judecată la selectarea și determinarea, în mod discreționar, de către președintele instanței a judecătorului de instrucție nu a fost asigurată cu garanții împotriva selectării arbitrare.

În al patrulea rând, Curtea observă că, deși legea limitează durata mandatului la trei ani, ea nu limitează numărul mandatelor . În forma sa inițială, articolul 15 1 alin. (2) stabilea că judecătorul de instrucție este numit pentru un mandat de trei ani, fără posibilitatea de a exercita două mandate consecutive [a se vedea Legea privind organizarea judecătorească în redacția Legii nr. 126 din 9 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative]. Ulterior, prin Legea nr. 265 din 23 noiembrie 2018, Parlamentul a exclus interdicția în discuție. În acest sens, Curtea reține că, in abstracto , norma contestată permite selectarea și determinarea fără consimțământ și în mod repetat a aceluiași judecător pentru exercitarea atribuțiilor judecătorului de instrucţie.

Curtea reține că lipsa unei limite în numărul de mandate care pot fi deținute consecutiv de un judecător de instrucţie, contrar voinței sale, nu poate fi compensată nici prin posibilitatea de a contesta hotărârea Consiliului (a se vedea § 64 supra ), deoarece legea nu stabilește o astfel de restricție.

În al cincilea rând, Curtea constată că legea obligă președintele instanței de judecată să selecteze doar un singur candidat pentru funcția de judecător de instrucţie. Pentru judecătorul selectat, acest fapt reprezintă o incertitudine cu privire la motivul selectării sale de către președintele instanţei. Din perspectiva președintelui instanței de judecată, acest fapt îi permite să selecteze și determine un candidat pe care îl preferă din motive subiective. Din perspectiva rolului Consiliului Superior al Magistraturii, selectarea și determinarea unui singur candidat de către președintele instanței de judecată limitează marja de discreție a Consiliului în acest proces. Mai mult, legea nu reglementează cazurile în care Consiliul Superior al Magistraturii poate respinge candidatura propusă de către președintele instanței de judecată. În această situație, rolul președintelui instanței devine dominant.

Curtea observă, pe de o parte, că mecanismul de selectare și de desemnare a judecătorilor de instrucție stabilește trei garanții care pun în valoare independența judecătorilor, și anume: (i) obligația judecătorului de instrucție de a urma cursuri de formare (a se vedea § 62 din prezenta Hotărâre); (ii) diminuarea graduală a volumului de lucru pe durata cursurilor de formare (a se vedea § 63 din prezenta Hotărâre) și (iii) posibilitatea de a contesta hotărârea Consiliului (a se vedea § 64 din prezenta Hotărâre).

Pe de altă parte, Curtea constată că același mecanism conține alte cinci elemente care pun în valoare necesitatea administrării justiției în mod eficient, pornind, cel puțin, de la prezumția că președintele instanței urmărește realizarea acestei valori, și anume: (i) nu obligă președintele instanței judecătorești să țină cont de situația particulară a judecătorului care ar exclude transferul acestuia (a se vedea § 66 din prezenta Hotărâre); (ii) nu-l obligă pe președintele instanței să-și motiveze demersul (a se vedea § 68 din prezenta Hotărâre); (iii) permite selectarea și determinarea discreţionară a judecătorului (a se vedea § 70 din prezenta Hotărâre); (iv) nu prevede o limită în exercitarea mandatelor consecutive de către judecătorul de instrucție (a se vedea § 72 din prezenta Hotărâre) și (v) nu prevede posibilitatea selectării și determinării mai multor candidați (a se vedea § 74 din prezenta Hotărâre).

Deși, sub aspect cantitativ , garanțiile valorilor concurente sunt aproximativ egale (trei pentru independența judecătorilor v. cinci pentru administrarea justiției), Curtea reține că sub aspectul ponderii fiecărei garanții examinate individual (a se vedea §§ 67, 69 și 73 supra ), pârghia balanței pe care stau, pe de o parte, independența judecătorului și, pe de altă parte, administrarea justiției în mod eficient, înclină în favoarea ultimei.

Având în vedere cele menționate la §§ 75 și 76 supra , Curtea reține că legislatorul a reglementat un mecanism de selectare și desemnare a judecătorilor de instrucție într-un mod care favorizează administrarea eficientă a justiției. Mecanismul în discuție poate asigura o selectare și desemnare rapidă a judecătorilor de instrucție. În același timp, această rapiditate stabilește o pondere mai mică pentru independența judecătorilor, care este și ea o valoare la fel de importantă într-un stat de drept.

Curtea reamintește că administrarea eficientă a justiției nu este un scop în sine. Atât administrarea justiției, cât și independența judecătorilor au scopul să asigure dreptul la un proces echitabil (a se vedea § 56 supra ). În acest sens, legislatorul trebuia să optimizeze cele două valori. - Concluzii

Prin urmare, Curtea reține că mecanismul de selectare și determinare a judecătorilor de instrucție de către președintele instanței de judecată nu asigură un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenței judecătorului și, pe de altă parte, necesitatea administrării justiției în mod eficient, așa cum ar face-o existența unor garanții împotriva arbitrarului. Așadar, prevederile articolului 15 1 alin. (5) din L