Hotărâre nr. 21 din 22.07.2016

La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 125 lit. b) din Codul penal, 7 alin. (7), 39 pct. 5), 313 alin. (6) din Codul de procedură penală, a articolului 2 lit. d) și a sintagmei „şi adoptă hotărâri cu caracter explicativ" de la articolul 16 lit. c) din Legea nr.789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiție, ridicată de avocatul Igor Chiriac în dosarul penal nr.21r-170/16, pendinte la Curtea de Apel Chișinău.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la 11 aprilie 2016 de către completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Chișinău (Iurie Iordan, Ghenadie Lîsîi, Silvia Vrabii), în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) și g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum și al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituțională.

Autorul excepției a pretins că prevederile contestate contravin articolelor 1 alin. (3), 4, 6, 8 alin.(1), 20, 21, 22, 23 alin.(2), 26, 54, 66 lit. c), 116 alin.(1) și 119 din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 29 aprilie 2016 excepția de neconstituționalitate a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării excepției de neconstituționalitate Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului, Curții Supreme de Justiție și Procuraturii Generale.

În şedinţa plenară publică a Curţii, excepția de neconstituționalitate a fost susținută de avocatul Igor Chiriac. Parlamentul a fost reprezentat de dl Valeriu Kuciuk, consultant principal în cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, viceministru al justiţiei.

La 2 octombrie 2015 avocatul Igor Chiriac, acționând în interesul lui V. G. și O. L., a depus la Procuratura Generală cererea prin care a solicitat anularea ordonanţei privind începerea urmăririi penale, pe motiv că fapta cercetată nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune.

La 9 octombrie 2015 Procuratura Generală a respins cererea ca neîntemeiată. În motivarea ordonanței a fost indicat că, în conformitate cu pct. 5.3 al Hotărârii explicative a Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 7 din 4 iulie 2005, „de regulă, nu sunt pasibile de atacare ordonanţele privind pornirea urmăririi penale. Aceste acte procedurale prin sine nu afectează drepturi şi libertăţi constituţionale".

La 2 noiembrie 2015 Igor Chiriac a depus la Judecătoria Râșcani, mun. Chişinău, cererea prin care a solicitat anularea ordonanţei prin care s-a dispus începerea urmăririi penale.

Prin încheierea Judecătoriei Râșcani, mun. Chişinău, din 28 decembrie 2015 s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii avocatului prin care s-a solicitat anularea ordonanţei de pornire a urmăririi penale din 25 august 2015. Instanţa de judecată a motivat această hotărâre inclusiv prin prisma prevederilor pct. 5.2. al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 4 iulie 2005 cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale.

La 1 februarie 2016 avocatul Igor Chiriac a declarat recurs împotriva încheierii judecătorului de instrucțiune, solicitând casarea încheierii Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău, din 28 decembrie 2015.

La 2 martie 2016 avocatul a solicitat ridicarea excepției de neconstituționalitate a articolului 125 lit. b) din Codul penal, a articolelor 7 alin.(7), 39 pct.5), 313 alin.(6) din Codul de procedură penală și a unor prevederi din articolele 2 lit. d) și 16 lit. c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție.

Prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 6 aprilie 2016 s-a dispus suspendarea examinării recursului și remiterea sesizării Curții Constituționale pentru examinare.

Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în M. O., 2009, nr. 72-74, art.195) sunt următoarele: Articolul 125 Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător „Prin desfăşurare ilegală a activităţii de întreprinzător se înţelege: a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără înregistrarea (reînregistrarea) la organele autorizate; b) desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie; c) desfăşurarea activităţii de întreprinzător prin intermediul filialelor, reprezentanţelor, sucursalelor, secţiilor, magazinelor, depozitelor, unităţilor comerciale şi altor unităţi neînregistrate în modul stabilit de legislaţie; d) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea mărcilor comerciale şi de fabrică şi fără indicarea în documente a codurilor fiscale, în cazul când folosirea sau indicarea lor este prevăzută de legislaţie, ori desfăşurarea acestei activităţi cu utilizarea unor coduri fiscale străine sau plastografiate." Articolul 241 Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător „(1) Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător, soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de până la 200 de ore, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. (2) Aceeaşi acţiune săvârșită: b) de două sau mai multe persoane; c) cu folosirea situaţiei de serviciu; f) cu obţinerea unui profit în proporţii deosebit de mari se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 3000 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice."

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003 (republicat în M. O., 2013, nr.248-251, art.699) sunt următoarele: Articolul 7 Legalitatea procesului penal „(1) Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale prezentului cod. (2) Dacă există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi prevederile prezentului cod, prioritate au reglementările internaţionale. (3) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie care, la rândul său, sesizează Curtea Constituţională. (4) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor legale şi este expusă într-un act juridic care nu poate fi supus controlului constituţionalităţii, instanţa va aplica în direct legea. (5) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi informând despre aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de Justiţie. (6) Hotărârile Curţii Constituţionale privind interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi pentru persoanele participante la procesul penal. (7) Hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti. (8) Hotărârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru organele de urmărire penale, procurori şi instanţele de judecată. (9) Deciziile Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie pronunţate ca urmare a examinării recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată în măsura în care situaţia de fapt şi de drept pe cauză rămâne cea care a existat la soluţionarea recursului." Articolul 39 Competenţa Curţii Supreme de Justiţie „Curtea Supremă de Justiţie: 1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele Republicii Moldova; 2) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţele de apel; 3) judecă, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac, inclusiv recursurile în anulare; 3/1) judecă recursurile în interesul legii; 3/2) soluţionează cererile de revizuire a cauzelor în urma pronunţării unei hotărâri de condamnare a Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului; 4) sesizează Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice; 5) adoptă hotărâri explicative în chestiunile de practică judiciară a aplicării uniforme a legislaţiei penale şi procesual penale; 6) soluţionează cererile de strămutare." Articolul 313 Plângerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate specială de investigaţii „(1) Plângerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii pot fi înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi participanţi la proces sau de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe, în cazul în care persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plângerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plângerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege. (2) Persoanele indicate în alin.(1) sunt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie: 1) refuzul organului de urmărire penală: a) de a primi plângerea sau denunţul privind pregătirea sau săvârșirea infracţiunii; b) de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege; c) de a începe urmărirea penală; 2) ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală; 3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei. (3) Plângerea poate fi înaintată, în termen de 10 zile, judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea. (4) Plângerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei care a depus plângerea. Neprezentarea persoanei care a depus plângerea nu împiedică examinarea plângerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă materialele respective. În cadrul examinării plîngerii, procurorul şi persoana care a depus plîngerea dau explicaţii. (5) Judecătorul de instrucţie, considerând plîngerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatând că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plângerii înaintate. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plângerea şi procurorului. (6) Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă, cu excepţia încheierilor privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmăririi penale, care pot fi atacate cu recurs la curtea de apel în termen de 15 zile de la data pronunţării."

Prevederile relevante ale Legii nr. 789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie (republicată în M. O., 2013, nr.15-17, art. 64) sunt următoarele: Articolul 1 Curtea Supremă de Justiţie - organul suprem al puterii judecătoreşti „(1) Justiţia în Republica Moldova se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin alte instanţe judecătoreşti în conformitate cu Constituţia, Legea privind organizarea judecătorească, Legea cu privire la statutul judecătorului şi alte acte legislative. (2) Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti, soluţionarea litigiilor apărute în cadrul aplicării legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. (3) Prin activitatea sa Curtea Supremă de Justiţie asigură respectarea principiului prezumţiei nevinovăţiei şi principiului supremaţiei legii, contribuie la constituirea unui stat de drept. (4) Curtea Supremă de Justiţie este unica instanţă judecătorească supremă. Sediul Curţii Supreme de Justiţie este în municipiul Chişinău." Articolul 2 Atribuţiile Curţii Supreme de Justiţie „Curtea Supremă de Justiţie: a) judecă, ca instanţă de recurs, cauzele în materie civilă, de contencios administrativ, penală sau în alte materii în condiţiile legii procesuale; b) sesizează, din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti, Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice; c) generalizează practica judiciară şi analizează statistica judiciară proprie; d) dă explicaţii din oficiu în chestiunile de practică judiciară ce nu ţin de interpretarea legilor şi nu au caracter obligatoriu pentru judecători; e) exercită, în limitele competenţei sale, atribuţii ce derivă din tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; f) exercită alte atribuţii conform legii." Articolul 15 Plenul Curţii Supreme de Justiţie „(1) Plenul Curţii Supreme de Justiţie îşi desfăşoară activitatea în componenţa tuturor judecătorilor Curţii, este prezidat de preşedintele Curţii, iar în lipsa acestuia - de către unul din preşedinţii colegiilor. (2) La şedinţele Plenului Curţii Supreme de Justiţie pot participa, în funcţie de subiectul pus în discuţie, ministrul justiţiei sau Procurorul General." Articolul 16 Competenţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Plenul Curţii Supreme de Justiţie: b) sesizează din oficiu sau la propunerea altor instanţe judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice; c) examinează rezultatele generalizării practicii judiciare şi adoptă hotărâri cu caracter explicativ; d) întru asigurarea uniformizării practicii judiciare, emite, la solicitarea instanţelor judecătoreşti, avize consultative în cazul apariţiei problemelor legate de aplicarea legii; e) constituie, după caz, colegii conform categoriilor de cauze, determină durata activităţii lor; f) confirmă componenţele colegiilor; g) confirmă componenţa Consiliului Ştiinţific Consultativ; i) aprobă Regulamentul cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie, îl modifică şi îl completează; j) exercită alte atribuţii prevăzute de lege."

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997, M.O., 1997, nr.54-55, art.502), în continuare - „Convenţia Europeană", sunt următoarele: Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori a securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. [...]" Articolul 7 Nici o pedeapsă fără lege „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă: (1) criteriile de atragere la răspundere penală pentru practicarea ilegală a activității de întreprinzător; (2) forța juridică a hotărârilor explicative ale Plenului Curții Supreme de Justiție; (3) caracterul irevocabil al unor încheieri ale judecătorului de instrucție.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională conexe, precum principiile legalității, accesibilității și previzibilității legii penale, independența judecătorilor la aplicarea legii și garanțiile dreptului la un proces echitabil.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în speță a Codului penal, Codului de procedură penală și a Legii cu privire la Curtea Supremă de Justiție, ține de competența Curții Constituționale. (1) Excepția este ridicată de către una din părți sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu

Fiind ridicată de avocatul Igor Chiriac în dosarul penal nr.21r-170/16, aflat pe rolul Curţii de Apel Chișinău, sesizarea privind excepția de neconstituționalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit. a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională. (2) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei

Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit. g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

Curtea observă că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile articolului 125 lit. b) din Codul penal, articolelor 7 alin.(7), 39 pct.5), 313 alin.(6) din Codul de procedură penală și unele prevederi din articolele 2 lit. d) și 16 lit. c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție.

Curtea acceptă argumentele autorului excepției de neconstituționalitate, potrivit cărora prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei, deoarece acestea sunt determinante pentru soluționarea chestiunii privind admiterea recursului depus de avocatul Igor Chiriac în fața Curții de Apel Chișinău. (3) Nu există o hotărâre anterioară a Curții având ca obiect prevederile contestate

Curtea reţine că prevederile contestate ale articolelor 125 lit. b) din Codul penal, 7 alin. (7), 39 pct. 5) din Codul de procedură penală și ale articolelor 2 lit. d) și 16 lit. c) din Legea nr.789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiție nu au constituit anterior obiect al controlului constituţionalităţii.

Prin urmare, Curtea apreciază că excepția de neconstituționalitate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului în această parte, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

În acelaşi timp, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate contestă şi art. 313 alin. (6) din Codul de procedură penală, potrivit căruia: „(6) Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă, cu excepţia încheierilor privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmăririi penale, care pot fi atacate cu recurs la curtea de apel în termen de 15 zile de la data pronunţării."

Curtea reţine că prin Hotărârea nr. 26 din 23 octombrie 2007 a supus controlului constituţionalităţii art. 313 alin. (6), potrivit căreia: "Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă."

Prin această hotărâre Curtea a recunoscut constituţional art. 313 alin.(6) din Codul de procedură penală şi a menţionat că „acţiunile, inacţiunile şi erorile comise la etapa urmăririi penale sunt pasibile de atac în cadrul examinării cauzei în fond, iar după pronunţarea sentinţei persoanele dispun de dreptul de a face apel şi recurs în instanţele superioare".

Totodată, Curtea a reţinut că „acţiunile de la etapa urmăririi penale şi cele de la etapa judiciară sunt părţi componente ale unui proces inseparabil, care se încheie cu actul justiţiei - pronunţarea sentinţei. Or, fiecare act de la orice etapă a procesului poate fi luat în considerare sau poate fi lovit de nulitate şi astfel poate influenţa, în sens pozitiv sau în sens negativ, produsul final - condamnarea sau achitarea persoanei. Finalizarea acestui proces deschide posibilitatea utilizării dublului grad de jurisdicţie, sentinţa fiind pasibilă de atac cu apel şi recurs, în condiţiile legii".

Curtea menţionează că, deşi prin Legea nr. 46 din 27 martie 2014 legiuitorul a inclus unele excepţii, stabilind anumite situaţii în care încheierea judecătorului de instrucţie poate fi supusă recursului, această completare nu este în măsură să determine o nouă examinare a normei de către Curte. Or, autorul excepţiei a invocat pretinsa neconstituţionalitate în partea în care încheierile judecătorului de instrucţie sunt irevocabile şi nu pot fi supuse nici unei căi de atac, parte în care Curtea s-a pronunțat prin hotărârea menţionată supra .

Prin urmare, având în vedere aceste circumstanţe, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi declarată inadmisibilă în partea referitoare la controlul constituţionalităţii articolului 313 alin. (6) din Codul de procedură penală, deoarece este repetitivă.

Analizând excepția de neconstituționalitate, în partea declarată admisibilă, Curtea observă că autorul pretinde că normele contestate încalcă prevederile articolelor 1 alin. (3), 4, 6, 8 alin.(1), 22, 23 alin.(2), 26, 54, 66 lit. c), 116 alin.(1) din Constituţie.

Cu referire la pretinsa încălcare a articolelor 1 alin. (3), 4, 6, 8 alin.(1) Constituție, Curtea a menționat constant în jurisprudența sa că aceste articole comportă un caracter generic și constituie imperative de ordin general-obligatoriu, care stau la baza oricăror reglementări și nu pot constitui repere individuale și separate. În același timp, Curtea reține că articolul 26, care reglementează dreptul la apărare, nu este incident normelor contestate.

Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în excepția de neconstituționalitate, Curtea va opera cu prevederile articolului 22 combinat cu cele ale articolului 23 din Constituţie, la examinarea prevederilor referitoare la atragerea la răspundere penală pentru practicarea ilegală a activității de întreprinzător, şi ale articolului 116 din Constituție, la examinarea prevederilor privind forța juridică a hotărârilor explicative ale Plenului Curții Supreme de Justiție.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile articolului 125 lit. b) din Codul penal încalcă articolul 22 din Constituţie, potrivit căruia: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos."

La fel, autorul excepției consideră că norma supusă controlului constituţionalităţii încalcă articolul 23 din Constituţie, care prevede: „(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică. (2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative." 1. Argumentele autorului excepției de neconstituționalitate

Autorul excepției de neconstituţionalitate menționează că infracţiunea prevăzută de articolul 241 din Codul penal coroborat cu articolul 125 lit. b) din Codul penal referitoare la desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie este una ambiguă, neclară și interpretată în mod diferit. Astfel, potrivit articolului 125 lit.b) din Codul penal, prin desfășurarea ilegală a activității de întreprinzător urmează a se înțelege doar „desfășurarea unor genuri de activitate interzise de legislație", nu și „desfășurarea unor activități în lipsa licenței", situație atestată în practică.

Autorul susține că o faptă, pentru a fi considerată infracţiune, urmează a fi stipulată expres în Codul penal, care este unica lege penală, or, nu poate fi considerată infracţiune fapta interzisă de alte legi care nu au caracter penal, ceea ce contravine principiului dreptului penal potrivit căruia interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale este interzisă.

Autorul excepției consideră că pentru a satisface exigența previzibilității prevederilor legale legea trebuie să fie redactată în termeni suficient de clari și preciși, având toate noțiunile bine definite, astfel încât individul să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-o acţiune determinată. 2. Argumentele autorităţilor

Potrivit opiniei scrise a Parlamentului, sintagma „desfășurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie" din articolul 125 lit. b) din Codul penal este clară și previzibilă și în concordanţă cu prevederile articolelor l alin.(3), 22, 23 alin.(2) din Constituţie.

Totodată, Parlamentul consideră că stabilirea în art.125 lit. b) din Codul penal a desfăşurării unor genuri de activitate interzise de legislaţie, fără ca acestea să fie specificate, satisface cerinţele clarităţii şi previzibilității faptei incriminate la art.241 din Codul penal.

Totodată, în cadrul ședinței publice reprezentantul Parlamentului a susținut că prin desfășurarea unor activități interzise de legislație urmează a se înțelege și desfășurarea unei activități fără licență.

Potrivit opiniei scrise a Preşedintelui Republicii Moldova, prevederile articolului 125 lit. b) din Codul penal privind desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie sunt aplicabile doar dacă persoanele sunt bănuite de săvârșirea unei infracţiuni ce ţine de desfăşurarea unei activităţi interzise de legislaţia în vigoare, și nu de practicarea unei activităţi permise, cu condiţia de a obţine licenţă în domeniu.

Potrivit opiniei Guvernului, prevederile contestate corespund cerinţelor clarităţii şi previzibilităţii, astfel, articolul 241 din Codul penal stabileşte fapte ce sunt considerate infracţiuni, iar articolul 125 din Codul penal defineşte expresia „desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător".

Totodată, Guvernul susține că precizarea genurilor de activitate interzise de legislaţie nu ţine de obiectul legii penale, ci de cel al legislaţiei care reglementează activitatea de întreprinzător. Stabilirea în legi speciale a interdicţiilor sau restricţiilor la desfăşurarea unor genuri de activitate exclude necesitatea identificării în Codul penal a tuturor activităţilor ce sunt interzise prin lege, cu condiţia în care domeniul de aplicare al faptei prevăzute de legea penală rezultă din textul legii speciale.

Curtea Supremă de Justiție consideră că formularea „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie" din articolul 125 lit. b) din Codul penal este deosebit de vagă, pentru că nu stabileşte specificul acestei activităţi din vastul domeniu economic şi tipul de legislaţie penală sau de altă natură.

Potrivit opiniei Procuraturii Generale, prin norma „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie" prevăzută de art. 125 lit. b) din Codul penal, se înțelege și „desfășurarea unor activități în lipsa licenței". 3. Aprecierea Curţii

Curtea reţine că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului şi ale statului de drept îl constituie principiul legalităţii. Preeminenţa dreptului se asigură prin întreg sistemul de drept, inclusiv prin normele penale, acestea caracterizându-se prin anumite trăsături proprii, distinctive în raport cu alte categorii de norme, ce se diferenţiază între ele prin caracterul şi structura lor, prin sfera de incidenţă.

În jurisprudența sa Curtea a reținut că „ preeminenţa dreptului în materie penală exprimă printre altele asigurarea legalităţii infracţiunilor şi pedepselor; inadmisibilitatea aplicării extensive a legii penale, în detrimentul persoanei, în special, prin analogie ".

Curtea menționează că incriminarea faptelor în legile penale, stabilirea pedepsei pentru ele, precum şi alte reglementări, se întemeiază pe raţiuni de politică penală. Astfel, legea penală constituie un ansamblu de reguli juridice, formulate într-o manieră clară, concisă și precisă .

Or, calitatea legii penale constituie o condiţie vitală pentru menţinerea securităţii raporturilor juridice şi ordonarea eficientă a relaţiilor sociale.

Curtea observă că practicarea ilegală a activității de întreprinzător, care face obiectul prezentei cauze, este pasibilă atât de răspundere penală, cât și de răspundere contravențională.

Curtea reține că prin articolul 241 din Codul penal se incriminează practicarea ilegală a activității de întreprinzător. Faptele care constituie practicare ilegală a activității de întreprinzător, susceptibile de răspundere penală, sunt definite în art.125 din Partea generală a Codului penal.

Potrivit art. 125 din Codul penal, modalitățile desfășurării ilegale a activității de întreprinzător sunt: a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără înregistrarea (reînregistrarea) la organele autorizate; b) desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie; c) desfăşurarea activităţii de întreprinzător prin intermediul filialelor, reprezentanţelor, sucursalelor, secţiilor, magazinelor, depozitelor, unităţilor comerciale şi altor unităţi neînregistrate în modul stabilit de legislaţie; d) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea mărcilor comerciale şi de fabrică şi fără indicarea în documente a codurilor fiscale, în cazul când folosirea sau indicarea lor este prevăzută de legislaţie, ori desfăşurarea acestei activităţi cu utilizarea unor coduri fiscale străine sau plastografiate.

Astfel, potrivit prevederilor Codului penal, constituie infracțiune, inter alia , „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie".

În același timp, articolul 263 alin. (4) din Codul contravenţional sancționează „desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără licenţă ". Totodată, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 845 din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi stabilește că pentru desfăşurarea activităţii fără licenţă sau a activităţilor interzise pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi a celor permise în mod exclusiv întreprinderilor de stat, organele fiscale, Camera de Licenţiere sau alt organ abilitat cu atribuţia de eliberare a licenţei aplică amendă în mărimea venitului brut din realizarea obţinută în urma activităţilor menţionate.

Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate a pretins că dispoziția cuprinsă la lit. b) a art.125, și anume „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie" , este lipsită de previzibilitate și claritate, și încalcă articolul 22 din Constituție, care stabilește că nimeni nu poate fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care în momentul comiterii nu constituiau un act delictuos.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, art.7 § 1 din Convenţia Europeană, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei ( nullum crimen, nulla poena sine lege ), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte şi omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală ( cauza Kokkinakis contra Greciei din 25 mai 1993 ). Atunci când un act este privit ca infracţiune, judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracţiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoană consultată de un specialist ( cauza X. contra Regatului Unit din 7 mai 1982 ).

În același timp, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit).

Curtea constată că dispoziția de blanchetă cuprinsă la art. 125 lit. b) nu precizează elementele care pot identifica „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie". Aceasta, fără a descrie semnele concrete ale infracțiunii, face trimitere la alte acte normative (cu caracter nepenal) pentru aflarea conținutului acesteia.

Cu referire la dispozițiile de blanchetă în legea penală, în Hotărârea nr. 25 din 13 octombrie 2015, Curtea a menționat: „63. [...] existenţa dispoziţiilor de blanchetă în normele penale constituie o expresie a procesului obiectiv de reglementare normativă, fiind o modalitate specială de formulare a reglementărilor juridico-penale. 64. Fără a contesta principiul codificării legii penale, recurgerea la dispoziţiile de blanchetă în Codul penal asigură stabilitatea legii penale, astfel încât conținutul acesteia să nu fie direct proporțional cu frecventele modificări ale actelor normative subsecvente, precum și legătura sistemică cu alte acte normative aplicabile."

În același timp, Curtea reține că, având în vedere specificul dreptului penal, legiuitorului îi revine obligația să dea dovadă în actul de legiferare de exigențe sporite în respectarea principiului clarității și previzibilității legii.

Astfel, Curtea subliniază că orice activitate de întreprinzător interzisă de legea nepenală urmează a fi formulată în termeni clari, cu identificarea faptei ca semn al laturii obiective a componenței de infracțiune de la art.241 din Codul penal. Totodată, potrivit art. 241 din Codul penal, răspunderea penală urmează să survină doar în cazul în care practicarea ilegală a activității de întreprinzător s-a soldat cu obținerea unui profit în proporții mari.

Curtea subliniază că formularea unor norme juridice declarative în acte normative nepenale, prin care se proclamă interdicţia unei activităţi de întreprinzător, nu este suficientă pentru asigurarea principiului „ ultima ratio " , prin care o faptă se incriminează ca infracţiune. Interdicţia nu este suficientă pentru a declara respectivul comportament infracţiune. Mai mult decât atât, expresia generică utilizată în legile extrapenale, care reglementează activitatea de întreprinzător, și anume „nerespectarea prezentei legi atrage răspundere disciplinară, civilă, contravenţională şi penală, în conformitate cu legislaţia în vigoare", nu poate determina în mod automat încorporarea activității în prevederea art. 125 lit. b) din Codul penal. O astfel de interpretare ar conduce la încălcarea principiului interzicerii interpretării extensive a legii penale. Or, interpretarea strictă a legii penale este un corolar direct al principiului legalităţii penale, a cărui valoare juridică este recunoscută atât în legislaţia naţională, cât şi în cea europeană. Art. 3 alin. (2) din Codul penal stabileşte expres că „interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise", în caz contrar judecătorului i-ar reveni puterea de creare şi legiferare a infracţiunilor.

Curtea menționează că, în materie penală, principiile „ nullum crimen sine lege " şi „ nulla poena sine lege ", stabilite ca valori constituţionale în art. 22 din Constituţie, impun ca doar legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită, dar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală. O astfel de modalitate de aplicare poate genera interpretări abuzive. Cerinţa interpretării stricte a normei penale, ca şi interdicţia analogiei în aplicarea legii penale urmăresc protecţia persoanei împotriva arbitrarului.

Curtea reține că persoana trebuie să poată determina fără echivoc comportamentul care poate avea un caracter penal.

În cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (hotărârea din 24 mai 2007) Curtea Europeană a statuat: „ Ca o consecinţă a principiului legalităţii condamnărilor, dispoziţiile de drept penal sunt supuse principiului de strictă interpretare ."

De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a UE a statuat că „principiul potrivit căruia o dispoziţie de drept penal nu poate fi interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, corolar al principiului legalităţii incriminării şi al pedepsei şi, în general, al principiului securităţii juridice, împiedică declanşarea procedurilor penale în privinţa comportamentelor ce nu sunt clar definite ca infracţiuni prin lege" ( Procedurile penale împotriva lui X, cauzele reunite C-74/95 şi C-129/95, 12 decembrie 1996, §25 ).

Curtea menționează că, fiind o normă de blanchetă, litera b) a art. 125 din Codul penal nu transgresează articolele 22 și 23 din Constituție. În același timp, pentru a asigura încadrarea juridică corectă, excluzând arbitrarul, Curtea subliniază că din dispozițiile complinitoare ale legilor nepenale trebuie să se identifice cu claritate și precizie care activități de întreprinzător sunt interzise și pot genera răspunderea penală în temeiul art.241 din Codul penal.

În același timp, cu referire la cauza penală în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că importul și comercializarea fertilizanţilor fără licență a fost calificată drept practicare ilegală a activității de întreprinzător, în acest sens fiind dispusă începerea urmăririi penale pe semnele de infracţiune prevăzute de art. 241 din Codul penal. La baza inițierii urmăririi penale împotriva companiei a stat însă bănuiala privind importul și comercializarea fertilizanţilor fără a deține licență în acest sens.

Curtea reține că dispoziția art. 125 lit. b) din Codul penal, și anume „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie", este distinctă de „desfășurarea unei activități fără licență " . Or, în această din urmă situație, activitatea nu face parte din categoria genurilor interzise de lege, ci este una permisă, care însă urmează a fi desfășurată în condițiile legii. De asemenea, Curtea a observat că desfășurarea unei activități în lipsa licenței nu se regăsește nici în celelalte dispoziții ale art. 125 din Codul penal, ci doar în Codul contravențional .

Spre deosebire de actualele prevederi, Curtea observă că formularea anterioară din nota la articolul 164 din Codul penal din 1961, abrogat la data 12 iunie 2003, ce incrimina practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător, prevedea expres, printre modalităţile normative alternative, „ desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie, precum şi desfăşurarea fără licenţă a unor activităţi ce necesită autorizarea prin licenţă ".

Astfel, Curtea nu poate accepta argumentul autorului excepției, potrivit căruia urmărirea penală în speță pentru o faptă sancționată contravențional a fost generată de neclaritatea normei penale.

Curtea reține că dispoziția cuprinsă la art. 125 lit. b) din Codul penal nu conține lista „genurilor de activitate interzise de legislaţie", fiind una de blanchetă. Astfel, genurile de activitate interzise sunt precizate de alte acte normative.

Din cele menționate, Curtea reține că desfășurarea unei activități în lipsa licenței nu cade sub incidența prevederilor art. 125 din Codul penal, care enumeră exhaustiv modalitățile faptei desfășurării ilegale a activității de întreprinzător.

Prin urmare, dispoziția cuprinsă la art. 125 lit. b) din Codul penal nu este una neclară. Dimpotrivă, din redacția acestui articol și a articolului 263 din Codul contravențional rezultă cu claritate că desfășurarea activității de întreprinzător fără licență nu este pasibilă decât de sancțiune contravențională, și nu penală.

În lumina celor expuse, Curtea constată că, în speță, problema abordată derivă din interpretarea și aplicarea eronată a legii, și nu din neclaritatea acesteia.

În această ordine de idei, Curtea reamintește că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului şi ale statului de drept îl constituie principiul legalităţii. În acest sens, Curtea subliniază că analogia nu este permisă niciodată în dreptul penal în detrimentul inculpatului. Dimpotrivă, în domeniul penal, legea este de strictă interpretare. În acest context, însăși Constituția, în articolul 22, garantează că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos.

În consecință, Curtea conchide că articolul 125 litera b) din Codul penal este constituțional, în măsura în care, în redacţia actuală, nu este interpretat ca incriminând fapta desfăşurării activităţii de întreprinzător fără licenţă. II. Pretinsa încălcare a articolului 116 din Constituţie

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile contestate ale articolelor 7 alin. (7), 39 pct. 5) din Codul de procedură penală, articolului 2 lit. d) și sintagma „şi adoptă hotărâri cu caracter explicativ" din articolul 16 lit. c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție încalcă articolul 116 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia: „Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii." 1. Argumentele autorului excepției de neconstituționalitate

Autorul excepției de neconstituţionalitate susţine că, în speţă, atât procurorul ierarhic superior, cât şi judecătorul de instrucţie au respins plângerile prin care s-a solicitat anularea actului procesual de începere a urmăririi penale, făcând referire inclusiv la prevederile pct. 5.3 din Hotărârea explicativă a Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 4 iulie 2005.

În acest sens, autorul excepției consideră că prevederile contestate, care acordă Curţii Supreme de Justiţie dreptul de a emite hotărâri cu caracter de recomandare sau explicative, vin în contradicţie cu prevederile art.116 din Constituţie, potrivit cărora