Hotărâre nr. 24 din 14.09.2016

La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolului 55 alin.(2) și alin.(8) din Legea nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului și pct.59 subpct. 2) și 5) și pct.65 din Statutul disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 502 din 9 iulie 2013, ridicată de avocata Doina Ioana Străisteanu în dosarul nr.3a-383/16, pendinte la Curtea de Apel Chișinău.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la 20 mai 2016, de către completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Chișinău (Nina Traciuc, Marina Anton și Iurie Cotruță), în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) și g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum și al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituțională.

Autorul excepției a pretins, în special, că prevederile contestate contravin articolelor 21 și 54 alin.(3) din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 14 iunie 2016 excepția de neconstituționalitate a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării excepției de neconstituționalitate Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului.

În şedinţa plenară publică a Curţii excepția de neconstituționalitate a fost susținută de avocata Doina Ioana Străisteanu. Parlamentul a fost reprezentat de Valeriu Kuciuk, consultant principal în cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de Oleg Babin, viceministru al afacerilor interne, și Sergiu Țurcanu, șef al Direcției juridice a Inspectoratului General al Poliției.

La 29 decembrie 2015 Judecătoria Centru, mun. Chișinău, a respins demersul privind ridicarea excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiat, iar la 21 ianuarie 2016 a respins acţiunea depusă de V. P. împotriva Inspectoratului General al Poliției ca nefondată.

La 26 ianuarie 2016 V. P. a contestat cu apel hotărârea primei instanțe, iar la 7 aprilie 2016 reprezentantul lui V. P. a solicitat ridicarea excepției de neconstituționalitate a articolului 55 alin.(2) și alin.(8) din Legea nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului și pct.59 subpct. 2) și 5) și pct.65 din Statutul disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 502 din 9 iulie 2013, cu transmiterea sesizării Curţii Constituţionale.

Prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 7 aprilie 2016 s-a dispus suspendarea procesului și remiterea sesizării Curții Constituţionale pentru soluţionare.

Prevederile relevante ale Legii nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului (M.O., 2013, nr. 42-47, art.145) sunt următoarele: Articolul 2 Poliţia „Poliţia este o instituţie publică specializată a statului, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, care are misiunea de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei prin activităţi de menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii şi securităţii publice, de prevenire, investigare şi de descoperire a infracţiunilor şi contravenţiilor." Articolul 53 Abateri disciplinare „Se consideră abateri disciplinare acţiunile sau inacţiunile poliţistului prin care se încalcă prevederile legii, ale altor acte normative, restricţiile şi interdicţiile stabilite, clauzele contractului individual de muncă, cerinţele fişei postului, prevederile Codului de etică şi deontologie al poliţistului." Articolul 55 Condiţiile de aplicare a sancţiunilor disciplinare „(1) Sancţiunile disciplinare se aplică prin ordinul angajatorului numai după efectuarea anchetei de serviciu privitor la abaterea disciplinară. (2) La examinarea abaterii disciplinare, audierea poliţistului şi consemnarea susţinerilor sale sunt obligatorii. (3) Concluziile anchetei de serviciu referitoare la abateri, din care rezultă date şi indicii că au fost săvârșite infracţiuni, se remit spre examinare organelor Procuraturii. (4) Poliţistul în privinţa căruia se desfăşoară ancheta de serviciu are dreptul să cunoască integral materialele anchetei, să solicite şi/sau să prezinte probe în apărare. (5) La aplicarea sancţiunii disciplinare se ţine seama de activitatea desfăşurată anterior de către poliţist, de împrejurările în care a fost săvârșită abaterea disciplinară, de cauzele, gravitatea şi consecinţele acesteia, de gradul de vinovăţie, precum şi de preocuparea pentru înlăturarea consecinţelor faptei comise. (6) Pentru o singură abatere disciplinară se aplică o singură sancţiune disciplinară. (7) Faptele care constituie abateri disciplinare, modul de aplicare, atenuare şi ridicare a sancţiunilor disciplinare sunt prevăzute în Statutul disciplinar al poliţistului, aprobat de Guvern. (8) Aplicarea sancţiunii disciplinare nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă. (9) În cazul în care împotriva poliţistului este pornită urmărirea penală sau acesta a fost pus sub învinuire, are loc suspendarea provizorie din funcţie în condiţiile prevăzute la art.200 din Codul de procedură penală. (10) În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, precum şi în cazul încetării urmăririi penale pe motiv de reabilitare, poliţistul este repus în toate drepturile anterioare, compensându-i-se şi cele de care a fost privat pe perioada suspendării din funcţie."

Prevederile relevante ale Statutului disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.502 din 9 iulie 2013 (M.O., 2013, nr. 146-151, art.592), sunt următoarele: „[...] 59. Persoana în privinţa căreia se desfăşoară ancheta de serviciu, este obligată: 1) să se prezinte la solicitarea persoanei care efectuează ancheta de serviciu, în ziua şi la ora când este invitată. În caz de absenţă din motive întemeiate, să prezinte o explicaţie şi documentele care-i justifică neprezentarea; 2) să prezinte explicaţii scrise cu privire la încălcarea comisă; 3) să motiveze în scris refuzul de a da explicaţii referitor la abaterea disciplinară comisă; 4) să aibă un comportament corespunzător, să nu împiedice examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor abaterii disciplinare; 5) să manifeste sinceritate şi să contribuie activ la stabilirea adevărului obiectiv. [...] 65. Aplicarea sancţiunii disciplinare nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă. [...]"

Prevederile relevante ale Convenției Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.158 cu privire la încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa celui care angajează, adoptată la Geneva la 22 iunie 1982, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.994-XIII din 15 octombrie 1996 pentru ratificarea unor convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, în vigoare pentru Republica Moldova din 14 februarie 1998 (M.O., 1996, nr. 75-76, art.718), sunt următoarele: Articolul 4 „Raporturile de muncă ale unui lucrător nu vor înceta decât daca există un motiv valabil pentru o asemenea încetare legat de capacitatea sau conduita lucrătorului sau bazat pe cerinţele operaţionale ale întreprinderii, instituţiei sau serviciului." Articolul 7 „Raporturile de muncă ale unui lucrător nu vor înceta din motive legate de conduita sau manifestările lucrătorului înainte de a i se oferi posibilitatea de a se apăra de afirmaţiile acuzării, cu excepţia cazului când patronul nu poate în mod rezonabil oferi această posibilitate." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă 1) audierea obligatorie a polițistului în procesul desfășurării anchetei de serviciu și 2) cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea penală.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională conexe, precum prezumţia nevinovăţiei, dreptul la tăcere (de a nu mărturisi împotriva sa) și dreptul de a nu fi judecat și pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă (principiul non bis in idem ).

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor și hotărârilor Guvernului, în speță a Legii nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului și a Statutului disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 502 din 9 iulie 2013, ține de competența Curții Constituționale. (1) Excepția este ridicată de către una din părți sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu

Fiind ridicată de avocata Doina Ioana Străisteanu în dosarul nr.3a-383/16, aflat pe rolul Curţii de Apel Chișinău, sesizarea privind excepția de neconstituționalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit. a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională. (2) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei

Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit. g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

Curtea observă că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile articolului 55 alin.(2) și (8) din Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului, precum și pct.59 subpct. 2) și 5) și pct.65 din Statutul disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 502 din 9 iulie 2013.

Curtea acceptă argumentele autorului excepției de neconstituționalitate, potrivit cărora prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei, deoarece acestea sunt determinante pentru soluționarea chestiunii privind anularea actului administrativ prin care a fost dispusă eliberarea din funcţie din cadrul poliției. (3) Nu există o hotărâre anterioară a Curții având ca obiect prevederile contestate

Curtea reţine că prevederile contestate nu au constituit anterior obiect al controlului constituţionalităţii.

Prin urmare, Curtea apreciază că excepția de neconstituționalitate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul pretinde că normele contestate încalcă prevederile articolelor 21 și 54 alin.(3) din Constituţie, precum și prevederile Protocolului nr.7 la Convenția Europeană.

Pentru a elucida aspectele abordate în excepția de neconstituționalitate, Curtea va opera cu articolul 21 combinat cu articolul 54 alin.(3) din Constituţie și cu raţionamentele expuse în jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile contestate încalcă articolul 21 din Constituţie, potrivit căruia: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale."

La fel, autorul excepției consideră că norma supusă controlului constituţionalităţii încalcă articolul 54 alin.(3) din Constituţie, care prevede: „[...] (3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24. [...]" 1. Argumentele autorului excepției de neconstituționalitate

Autorul excepției de neconstituţionalitate menționează că, potrivit prevederilor contestate, polițistul supus unei anchete de serviciu este obligat să dea explicaţii pe marginea presupusei abateri care i se impută, fapt care duce la încălcarea prezumţiei nevinovăţiei şi a dreptului de a nu mărturisi împotriva sa.

Totodată, autorul excepției menționează că prevederile contestate plasează polițistul într-o situație dezavantajoasă din motiv că este supus atât urmăririi penale, cât şi anchetei de serviciu pe aceleaşi fapte.

În opinia autorului excepției, supunerea angajatului poliţiei unei anchete de serviciu în paralel cu desfăşurarea anchetei penale în cadrul căreia are calitatea de bănuit / învinuit, ambele anchete cercetând aceleaşi fapte, duce la încălcarea dreptului de a nu fi supus de două ori urmăririi şi sancţionării pentru una şi aceeaşi faptă, drept recunoscut de Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană. 2. Argumentele autorităţilor

Potrivit opiniei scrise a Preşedintelui Republicii Moldova, rigorile prevederilor contestate sunt proporţionale scopului urmărit şi nu încalcă dreptul persoanei de a nu mărturisi împotriva sa. Scopul acestor prevederi este de a asigura pârghii pentru identificarea adevărului și de a oferi subiectului vizat dreptul de a-şi justifica, fie expune poziţia. În acest sens, disciplina muncii poliţistului se referă la respectarea atât a normelor care stabilesc obligaţiile specifice funcţiei sau postului pe care îl ocupă poliţistul, cât şi a normelor generale de comportament la serviciu şi în cadrul comunităţii.

Totodată, Președintele Republicii Moldova consideră că oportunitatea şi incontestabilitatea normei, potrivit căreia aplicarea sancţiunii disciplinare nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă, este evidentă, în special în baza raţionamentului că acestea au scopuri diferite.

Potrivit opiniei scrise a Parlamentului, una dintre formele răspunderii juridice, personale şi directe, a poliţistului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligaţia de fidelitate a acestuia faţă de rolul şi funcţia sa, precum şi din exigenţa pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligaţiilor faţă de cetăţeni şi faţă de stat.

Parlamentul susține că legiuitorul a stabilit diferite tipuri de răspundere în funcție de natura încălcărilor comise, astfel, răspunderea disciplinară survine pentru încălcarea disciplinei muncii, pe când răspunderea penală se consideră condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârșit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.

Potrivit opiniei scrise a Guvernului, condiţia imperios necesară pentru aplicarea unei sancţiuni disciplinare este derularea prealabilă a unei anchete de serviciu, care se desfăşoară asupra abaterilor disciplinare prezumate a fi fost săvârşite, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, conform căreia salariatul este considerat nevinovat pentru fapta sesizată ca abatere disciplinară atât timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită.

În ceea ce priveşte cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea penală, Guvernul consideră că acesta este posibil dacă aceeaşi faptă, săvârşită de un salariat la locul de muncă, aduce atingere atât ordinii şi disciplinei interioare a unităţii, cât şi valorilor de interes general pentru societate, apărate de legea penală. (3) Aprecierea Curţii 1. Principii generale 1.1. Prezumţia nevinovăţiei și d reptul la tăcere

Curtea reţine că, potrivit articolului 21 din Constituţie, orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

În Hotărârea nr.21 din 20 octombrie 2011 Curtea Constituţională a reţinut că: „50. [...] în lumina jurisprudenţei Curţii Europene, prezumţia nevinovăţiei, instituită de articolul 6 § 2 din Convenţia Europeană, nu priveşte numai procesul penal în sens strict, ci are o aplicaţie mai largă, într-un dublu sens: pe de o parte, această garanţie este aplicabilă ori de câte ori fapta imputabilă unei persoane are o conotaţie penală, indiferent de calificarea atribuită de legislaţia internă a fiecărui stat (astfel, ea este aplicabilă, de exemplu, unei proceduri privitoare la frauda fiscală (Heintrich v. Franţa, §64) sau în materie de sancţiuni administrative (Lutz v. Austria, §57)); pe de altă parte, ea impune ca orice reprezentant al statului să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii care i se incriminează, înainte ca vinovăţia acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă (Butkevicius v. Lituania, §49)".

În același timp, Curtea reține că dreptul la tăcere, fiind un element al dreptului la apărare, constituie o exigență inerentă a procesului echitabil și se află în conexiune cu prezumția nevinovăției.

Articolul 14 pct.3 lit.g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice garantează dreptul persoanei acuzate la tăcere. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva sa sau să-şi recunoască vinovăţia.

Deşi articolul 6 al Convenţiei Europene nu menţionează în mod expres dreptul de a păstra tăcerea şi una din componentele lui - dreptul de a nu contribui la propria incriminare, Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, a menţionat că dreptul la un proces echitabil include şi „dreptul pentru orice acuzat, în sens autonom, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria incriminare" ( cauza Funke vs. Franţa, 25 februarie 1993 ).

Curtea menţionează că garantarea acestui drept de normele internaţionale este justificată, în special, de necesitatea de a proteja acuzatul împotriva abuzurilor din partea autorităţilor, ceea ce permite evitarea erorilor judiciare şi într-un final asigurarea unui proces echitabil.

Pentru a stabili dacă esenţa dreptului de a tăcea şi a privilegiului de a nu se autoincrimina a fost încălcată, instanţa trebuie să ţină cont de natura şi gradul de constrângere utilizat pentru a obţine mărturia, existenţa oricăror garanţii de procedură corespunzătoare, precum şi scopul utilizării materialelor dobândite în acest mod ( cauza O , Halloran şi Francis vs. Regatul Unit ).

Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, „ dreptul de a păstra tăcerea nu este unul absolut " (cauza Weh vs. Austria, 8 iulie 2004 ).

Deşi el este incompatibil cu imunitatea de a baza o condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul lui de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturii, este evident că un asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în consideraţie tăcerea acuzatului, în situaţii care în mod vădit cer o explicaţie din partea lui ( cauza John Murray vs. Regatul Unit, 8 februarie 1996 ).

Curtea reţine că garanţiile unui proces echitabil în materie penală, stabilite de către Curtea Europeană, sunt aplicabile în egală măsură şi procedurilor disciplinare (a se vedea, inter alia, Vanjak vs. Croaţia, 14 ianuarie 2010 ). 1.2. Obligativitatea respectării principiului non bis in idem

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă a devenit un principiu fundamental şi incontestabil al oricărui sistem de drept şi este garantat de normele actelor internaţionale, la care a aderat şi Republica Moldova.

Astfel, potrivit articolului 4 alin.1 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. Cu termeni similari operează şi articolul 14 alin.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Curtea Constituţională, conferind principiului non bis in idem o conotaţie constituţională, în Hotărârea nr.26 din 23 noiembrie 2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin.(6) art.63 din Codul de procedură penală a subliniat: „[...] dreptul [de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă] derivă din art.21 din Constituţie, conform căruia: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale". Din conţinutul normei constituţionale se deduc trei principii: prezumţia nevinovăţiei, caracterul public al procedurilor penale şi posibilitatea persoanei de a utiliza toate mijloacele procedurale necesare pentru apărarea sa. [...] Din cele enunţate rezultă că principiul statuat de art.21 din Constituţie - asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării persoanei acuzate de un delict în procesul judiciar - pe lângă alte drepturi procesuale, oferă persoanei şi dreptul constituţional de a nu fi urmărită, judecată sau pedepsită de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Principiul în cauză presupune că cel care prin conduita sa a ignorat ordinea de drept va răspunde o singură dată pentru fapta ilicită, pentru o încălcare a legii se va aplica o singură sancţiune juridică. Acest principiu constituţional se aplică nu numai în cauzele penale, dar şi în cauzele contravenţionale, precum şi în orice altă formă de răspundere juridică din aceeaşi materie de drept (de exemplu - penală sau civilă)."

Totodată, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană reaminteşte că articolul 4 al Protocolului nr.7 are drept scop interzicerea repetării procedurilor penale închise definitiv, evitând ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două sau mai multe ori pentru aceeaşi infracţiune (a se vedea Gradinger vs. Austriei, hotărârea din 23 octombrie 1995 ). Astfel, principiul non bis in idem poate fi invocat doar dacă cel puţin două proceduri independente şi diferite privind aceeaşi acuzare se încheie cu mai mult de o condamnare (a se vedea Stanca vs. România (decizie), nr.59028/00 din 27 aprilie 2004 ).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, principiul non bis în idem îşi găseşte aplicabilitatea doar în cazul unei acuzaţii în materie penală (a se vedea, spre exemplu, cauza Maaouia vs. Franţa, 5 octombrie 2000 ) şi, evident, în dosarele penale în care figurează persoane acuzate. Aşadar, în procedura penală naţională principiul va fi aplicat dacă anterior persoana a avut calitatea de bănuit, învinuit, inculpat sau condamnat pentru o faptă care ulterior a devenit obiectul unei urmăriri penale sau examinări judiciare repetate. 2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză 2.1. Obligativitatea audierii polițistului în cadrul anchetei de serviciu

Curtea menționează că ancheta de serviciu în cazul abaterii disciplinare constituie o etapă a procedurii disciplinare. Aceasta este o prerogativă a angajatorului în măsură să constate săvârșirea abaterilor disciplinare de către salariații săi și să aplice sancțiunile corespunzătoare. Sub sancțiunea nulității absolute, nici o sancțiune disciplinară nu va putea fi dispusă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

Scopul efectuării anchetei de serviciu anterior luării deciziei de aplicare sau nu a unei sancțiuni disciplinare se subsumează ideii de protecție a salariatului în fața poziției dominante a angajatorului, în vederea limitării oricărui element de arbitrar și abuz.

Curtea reține că într-un stat democratic protecția persoanei reprezintă una din atribuțiile de bază ale statului. În exercitarea acestei atribuţii, legiuitorul, la articolul 55 din Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului, a stabilit condițiile de aplicare a sancțiunilor disciplinare față de polițiști. Astfel, alin.(1) al articolului menționat prevede că sancțiunile disciplinare se aplică prin ordinul angajatorului numai după efectuarea anchetei de serviciu privitor la abaterea disciplinară .

Curtea observă că și pct.21 din Statutul disciplinar al polițistului stabilește că, în cazul încălcării disciplinei de serviciu şi a prevederilor legislaţiei în vigoare de către subaltern, conducătorul nemijlocit iniţiază o anchetă de serviciu pentru examinarea multiaspectuală, completă şi obiectivă a circumstanţelor încălcării, iar dacă subalternului i se stabileşte vinovăţia - să propună, în funcţie de gravitatea abaterii disciplinare şi gradul vinovăţiei, o sancţiune disciplinară, ori dacă rezultă date şi indici că a fost săvârșită o contravenţie sau o infracţiune, transmiterea materialelor acumulate organelor competente.

Curtea reține că sarcinile anchetei de serviciu sunt: 1) examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzelor abaterilor disciplinare comise de către poliţişti; 2) stabilirea cauzelor şi a condiţiilor care au condus la comiterea abaterilor disciplinare; 3) identificarea persoanelor vinovate şi asigurarea aplicării corecte a legislaţiei în vigoare, pentru ca fiecare persoană care a comis abateri disciplinare să fie sancţionată potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.

Statutul disciplinar al polițistului stabilește că ancheta de serviciu se va efectua cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale poliţiştilor (pct.39).

Curtea reține că elementul esențial al efectuării anchetei de serviciu îl constituie audierea salariatului . În cursul anchetei de serviciu acesta are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere comisiei împuternicite să realizeze ancheta de serviciu toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare.

În acest sens, alin.(2) din articolul 55 din Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului stabilește că, la examinarea abaterii disciplinare, audierea poliţistului şi consemnarea susţinerilor sale sunt obligatorii.

Totodată, Curtea subliniază că articolul 7 al Convenției Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.158 din 22 iunie 1982 cu privire la încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa celui care angajează stabilește că raporturile de muncă ale unui lucrător nu vor înceta din motive legate de conduita sau manifestările lucrătorului înainte de a i se oferi posibilitatea de a se apăra de afirmaţiile acuzării, cu excepţia cazului când patronul nu poate în mod rezonabil oferi această posibilitate.

Curtea menționează că audierea și consemnarea afirmaţiilor polițistului urmează a fi puse în sarcina angajatorului, acestuia din urmă îi revine obligația de a oferi posibilitate polițistului de a se apăra de fapta ce i se impută.

Totodată, Curtea reține că articolul 55 alin.(4) din Legea nr.320 din 27 decembrie 2012 prevede că poliţistul în privinţa căruia se desfăşoară ancheta de serviciu are dreptul să cunoască integral materialele anchetei, să solicite şi/sau să prezinte probe în apărare.

Aceste norme legale au drept scop protejarea poliţistului în privinţa căruia se desfăşoară ancheta de serviciu. Prin urmare, reglementările legale menţionate vin să asigure protecţia poliţistului pentru desfăşurarea unei anchete de serviciu corecte şi complete asupra abaterii disciplinare comise, respectându-se dreptul la apărare.

Curtea observă că prevederile legale oferă persoanei supuse unei anchete disciplinare dreptul de a beneficia de un proces contradictoriu și de a avea posibilitatea de a prezenta elementele de probă și a apăra în mod liber cauza.

De altfel, însăși Curtea Europeană a arătat că dreptul la o procedură contradictorie implică posibilitatea pentru părțile unui proces de a lua cunoștință de toate piesele de natură să influențeze decizia autorității și de a le discuta . Instanța europeană a decis că legislația națională poate să realizeze această exigență în diverse moduri, metoda adoptată trebuie să garanteze ca „ partea adversă" să fie înștiințată de depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea să le comenteze ( cauza Pellegrini vs. Italia, hotărârea din 20 octombrie 2001, §44; cauza Meftah și alții vs. Franța, hotărârea din 26 iulie 2002, §51).

În contextul celor expuse, Curtea reține că prevederile legale care stabilesc obligativitatea de a audia polițistul în cadrul anchetei de serviciu (procedurii disciplinare) au drept scop asigurarea unei anchete efective și contribuie la apărarea poziției persoanei supuse anchetei de serviciu. Actuala redacție a acestor norme nu poate fi interpretată în sensul în care contribuie la propria acuzare și încalcă principiul prezumției de nevinovăție și, implicit, dreptul la tăcere.

În același timp, Curtea constată că prevederile pct. 59 subpct. 2) din Statutul disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.502 din 9 iulie 2013, contrar prevederilor cuprinse în art.55 alin.(2) din lege, pun în sarcina angajatului obligativitatea prezentării explicațiilor scrise cu privire la încălcarea comisă, iar în cazul refuzului de a da explicaţii prevederile subpct.3) obligă persoana să motiveze în scris refuzul.

Curtea reține că aceste prevederi afectează în mod clar dreptul angajatului la tăcere. Prin urmare, Curtea consideră necesar să reitereze că dreptul la tăcere implică dreptul persoanei de a nu fi silită să mărturisească împotriva sa sau să-și recunoască vinovăția.

În aceste condiţii, deşi la ridicarea excepţiei autorul sesizării nu a invocat neconstituţionalitatea subpct.3) de la pct.59, menționat supra , Curtea a constatat că acesta se află în conexiune cu subpct.2).

Ținând cont de cele menționate, Curtea constată că normele cuprinse în pct. 59 subpct. 2) și 3) din Statutul disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.502 din 9 iulie 2013, contravin prevederilor legale, afectează dreptul persoanei de a nu mărturisi împotriva sa, contrar garanțiilor consfințite în Constituție, precum și în Convenția Europeană. 2.2. Atragerea la răspundere disciplinară în cumul cu răspunderea penală

Curtea menționează că art. 55 alin.(8) din Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului și pct.65 din Statutul disciplinar al polițistului prevăd că aplicarea sancţiunii disciplinare nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă.

Curtea reține că răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare, definită ca reprezentând încălcarea cu vinovăţie de către persoană a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei pe care o deţine şi a normelor de conduită profesională şi civilă prevăzute de lege.

În același timp, răspunderea penală intervine în cazul săvârșirii unei fapte (acţiune sau inacţiune) prejudiciabile, prevăzute de legea penală ca infracțiune, săvârșite cu vinovăţie şi pasibile de pedeapsă penală.

Curtea reține că fiecare formă a răspunderii juridice îndeplineşte cumulativ funcţiile educativă şi preventivă, însă modalitatea în care este influenţat comportamentul social al oamenilor este diferită, în funcţie de importanţa valorilor sociale ocrotite din punct de vedere juridic şi de consecinţele care decurg din încălcarea acestora.

Răspunderea penală este întemeiată pe principiul legalităţii incriminării, potrivit căruia această răspundere este angajată numai pentru acele fapte care sunt expres prevăzute ca infracţiuni, spre deosebire de răspunderea disciplinară, în cazul căreia raportul juridic de răspundere ia naştere în urma săvârşirii de abateri disciplinare.

Atât abaterea disciplinară, cât şi infracţiunea sunt fapte nepermise, cu urmări antisociale, săvârşite cu vinovăţie, dar care se deosebesc sub aspectul obiectului lor, al gradului de pericol social şi al competenţei în stabilirea faptei şi vinovăţiei.

Astfel, fapte de aceeaşi natură în materialitatea lor pot constitui fie abateri disciplinare, fie infracţiuni, în funcţie de o serie de elemente, precum importanţa obiectului ocrotirii la un moment dat, împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta, felul şi intensitatea vinovăţiei, urmările faptei, posibilităţile de prevenire a faptelor, elemente care, alături de trăsăturile faptei, concurează la stabilirea diferenţiată a gradului de pericol social, determinând în final atât forma de răspundere pe care o angajează, cât şi dozarea sancţiunii în interiorul formei de răspundere respective.

Dacă în dreptul penal forma şi gradul de vinovăţie au relevanţă pentru încadrarea juridică a faptei, în dreptul muncii acestea reprezintă criterii pentru dozarea sancţiunilor disciplinare aplicabile salariaţilor.

Cu referire la alegaţiile expuse de autorul excepției de neconstituționalitate, potrivit căruia normele contestate încalcă dreptul de a nu fi supus de două ori urmăririi şi sancţionării pentru una şi aceeaşi faptă, Curtea reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană și-a expus poziția asupra domeniului de aplicare a articolului 4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană. Astfel, dispoziţiile art. 4 din Protocolul 7 nu se aplică în situaţia concursului ideal de infracţiuni, adică atunci când una și aceeași faptă constituie două infracţiuni distincte ( cauza Oliveira vs. Elveţia, hotărârea din 30 iulie 1998, §27 ; cauza Goktan vs. Franţa, hotărârea din 2 iulie 2002, §50), după cum textul nu împiedică faptul ca aceeași persoană să facă obiectul, pentru același act, atât al urmăririi penale, cât și al unei alte acțiuni cu caracter diferit, spre exemplu, al unei proceduri disciplinare . Această opinie a fost reținută și în Raportul explicativ la Protocolul nr.7.

Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea penală este posibil numai dacă fapta săvârşită cu vinovăţie de către salariat constituie atât abatere disciplinară, cât şi infracţiune. Totodată, această formă de cumul este posibilă fără a se încălca prin aceasta principiul non bis in idem , dat fiind faptul că fiecare dintre normele juridice avute în vedere ocrotesc relaţii sociale diferite, iar principiul interzice numai aplicarea pentru aceeaşi faptă ilicită a două sau mai multe sancţiuni de aceeaşi natură.

Reieșind din cele menționate, Curtea statuează că normele contestate nu aduc atingere articolului 21 din Constituție. Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit. a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂŞTE : 1. Se admite parțial excepţia de neconstituţionalitate ridicată de avocata Doina Ioana Străisteanu în dosarul nr.3a-383/16, pendinte la Curtea de Apel Chișinău. 2. Se recunosc constituționale articolul 55 alin.(2) și alin.(8) din Legea nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului și pct.59 subpct. 5) și pct.65 din Statutul disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 502 din 9 iulie 2013. 3. Se declară neconstituțional pct.59 subpct. 2) și subpct. 3) din Statutul disciplinar al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 502 din 9 iulie 2013. 4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Preşedinte Alexandru TĂNASE Chişinău, 14 septembrie 2016 HCC nr.24 Dosarul nr. 60g/2016