Hotărâre nr. 14 din 16.05.2016

La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolului 1 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii, ridicată de avocata Doina Ioana Străisteanu în dosarul nr. 3-49/16, aflat pe rolul Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău.

Sesizarea a fost depusă la Curtea Constituţională la 23 martie 2016 de către dna Vasilisa Muntean, judecător în cadrul Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pretins, în esenţă, că dispoziţiile articolului 1 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii contravin prevederilor articolelor 4 alin. (2), 7, 8 alin. (1), 10 alin. (2), 15, 16 alin. (2), 26 alin. (2) şi 31 alin. (1) şi (3) din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 23 martie 2016 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului. De asemenea, a fost solicitată opinia Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove.

În şedinţa publică a Curţii, sesizarea a fost susţinută de către avocata Doina Ioana Străisteanu, autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Sergiu Bivol, şef de secţie în cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, viceministru al justiţiei.

În urma examinării plângerii petentei, Consiliul a emis Decizia din 19 mai 2014, prin care a decis că faptele expuse în plângere reprezintă instigare la discriminare pe criteriu de orientare sexuală şi convingeri, conform articolelor 1 şi 2 din Legea nr. 121 din 25 mai 2012 privind asigurarea egalităţii, şi că Ghenadie Văluță va aduce scuze publice petiţionarei.

La 28 mai 2015, Ghenadie Văluţă a depus la judecătoria Buiucani, mun. Chişinău, în procedura contenciosului administrativ o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului, inclusiv a terţului intervenient accesoriu Frolov Angela, prin care a solicitat anularea deciziei din 19 mai 2014 ca fiind vădit ilegală şi abuzivă.

În cadrul şedinţei de judecată din 15 martie 2016, reprezentanta intervenientului accesoriu a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a articolului 1 alin. (2) lit. c) din Legea privind asigurarea egalităţii, invocând faptul că excluderea cultelor religioase şi părţilor lor componente în partea ce ţine de convingerile religioase de sub incidenţa legii contravine prevederilor Constituţiei, precum şi tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor omului.

Prin încheierea din aceeaşi dată, instanţa a dispus ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi transmiterea sesizării în adresa Curţii Constituţionale pentru soluţionare.

Prevederile relevante ale Legii nr. 121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii (M.O., 2012, nr. 103, art. 355) sunt următoarele: Articolul 1 Scopul legii şi domeniul de aplicare „(1) Scopul prezentei legi este prevenirea şi combaterea discriminării, precum şi asigurarea egalităţii tuturor persoanelor aflate pe teritoriul Republicii Moldova în sferele politică, economică, socială, culturală şi alte sfere ale vieţii, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie sau convingeri, sex, vârstă, dizabilitate, opinie, apartenenţă politică sau orice alt criteriu similar. (2) Prevederile prezentei legi nu se extind asupra şi nu pot fi interpretate ca aducând atingere: [...] c) cultelor religioase şi părţilor lor componente în partea ce ţine de convingerile religioase." Articolul 7 Interzicerea discriminării în câmpul muncii „(1) Se interzice orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe baza criteriilor stabilite de prezenta lege, care au drept efect limitarea sau subminarea egalităţii de şanse sau tratament la angajare sau concediere, în activitatea nemijlocită şi în formarea profesională. Interzicerea discriminării pe bază de orientare sexuală se va aplica în domeniul angajării în muncă şi al ocupării forţei de muncă. [...] (5) Orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă în privinţa unui anumit loc de muncă nu constituie discriminare în cazul în care, prin natura specifică a activităţii în cauză sau a condiţiilor în care această activitate este realizată, există anumite cerinţe profesionale esenţiale şi determinante, cu condiţia ca scopul să fie legitim şi cerinţele proporţionale. (6) În cadrul activităţilor profesionale ale cultelor religioase şi părţilor lor componente nu constituie discriminare tratamentul diferenţiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane atunci cînd religia sau convingerile constituie o cerinţă profesională esenţială, legitimă şi justificată." Articolul 9 Interzicerea discriminării în domeniul învăţământului „(1) Instituţiile de învăţământ asigură respectarea principiului nediscriminării: a) prin oferirea accesului la instituţiile de învăţământ de orice tip şi nivel; b) în procesul educaţional, inclusiv la evaluarea cunoştinţelor acumulate; c) în activitatea ştiinţifico-didactică; d) prin elaborarea de materiale didactice şi programe de studii; e) prin informarea şi instruirea cadrelor didactice privind aplicarea metodelor şi mijloacelor de prevenire a actelor de discriminare şi de sesizare a autorităţilor competente. (2) Instituţiile de învățământ nu pot stabili principii de admitere la studii bazate pe anumite restricţii, cu excepţia cazurilor stipulate de legislaţia în vigoare. (3) Refuzul instituţiei de învățământ de a admite la studii o anumită persoană ale cărei calificări nu corespund nivelului necesar pentru a fi admisă nu constituie o limitare a dreptului la învățământ. (4) Prevederile prezentului articol nu constituie o restrângere a dreptului instituţiei de învățământ care pregăteşte personalul unui anumit cult religios de a refuza înscrierea unei persoane al cărei statut confesional nu corespunde cerinţelor stabilite pentru accesul la instituţia respectivă."

Prevederile relevante ale Legii nr. 125-XVI din 11 mai 2007 privind libertatea de conştiinţă, de gândire şi de religie (M.O., 2007, nr. 127 - 130, art. 546) sunt următoarele: Articolul 4 Libertatea de conştiinţă, de gândire şi de religie „(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept trebuie exercitat în spirit de toleranţă şi de respect reciproc şi cuprinde libertatea de a aparţine sau nu unei anumite religii, de a avea sau nu anumite convingeri, de a-şi schimba religia sau convingerile, de a profesa religia sau convingerile în mod individual sau în comun, în public sau în particular, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor. Fiecare persoană şi comunitate religioasă poate adera liber la orice cult religios. (2) Exercitarea dreptului la libertatea de manifestare a convingerilor sau a credinţei religioase poate fi restrânsă, în condiţiile legii, numai în cazul în care această restrângere urmăreşte un scop legitim şi reprezintă, într-o societate democratică, măsuri necesare pentru siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, ocrotirea sănătăţii şi a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor persoanei. [...]" Articolul 5 Drepturi şi obligaţii generale „(1) Nimeni nu poate fi urmărit pentru convingeri, gândire, credinţă sau necredinţă religioasă. (2) Convingerile, gândirea, credinţa religioasă, activitatea în cadrul unui cult religios nu pot fi un obstacol în dobândirea şi exercitarea drepturilor civile sau politice." Articolul 6 Libertatea de asociere religioasă „(1) Nimeni nu poate fi constrâns să practice sau nu exerciţiul religios al vreunui cult, să se asocieze sau nu la vreun cult, să contribuie sau nu la cheltuielile vreunui cult religios. [...]"

Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată la 10 decembrie 1948, la New York, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII din 28 iulie 1990) sunt următoarele: Articolul 1 „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unii faţă de altele în spiritul fraternităţii." Articolul 2 „Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări. [...]" Articolul 7 „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare."

Prevederile relevante ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele: Articolul 9 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie „1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora." Articolul 14 Interzicerea discriminării „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

Prevederile relevante ale Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (adoptat la 16 decembrie 1966, la New York şi ratificat de Republica Moldova la 28 iulie 1990, prin Hotărârea Parlamentului nr. 217- XII) sunt următoarele: Articolul 26 „Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau 8 orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă exceptarea cultelor religioase şi părţilor lor componente în partea ce ţine de convingerile religioase de la aplicarea prevederilor Legii privind asigurarea egalităţii.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii constituţionale şi internaţionale interconexe, precum principiul egalităţii şi nediscriminării, principiul proporţionalităţii şi dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în speţă a Legii nr. 121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii, ţine de competenţa Curţii Constituţionale. (2) Excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu

Fiind ridicată de către avocata Doina Ioana Străisteanu, reprezentantul intervenientului accesoriu în dosarul nr. 3-49/16, care se află pe rolul Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept. (3) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei

Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit. g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

Curtea observă că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii.

Curtea acceptă argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit cărora prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei şi sunt determinante pentru soluţionarea chestiunii privind anularea actului administrativ, prin care s-a decis sancţionarea pentru instigare la discriminare. (4) Nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate

Curtea reţine că prevederile contestate nu au constituit anterior obiect al controlului constituţionalităţii.

Urmând jurisprudenţa sa anterioară, Curtea va aborda problema de constituţionalitate a prevederilor contestate, raportate la circumstanţele concrete ale litigiului principal, prin prisma normelor constituţionale invocate de autorul excepţiei, luând în considerare atât principiile consacrate în Constituţie şi în dreptul intern, cât şi cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare - Curtea Europeană ).

Curtea reiterează că, în Hotărârea nr. 55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova, a statuat că „ această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunând, mai întâi, că organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională [...], sunt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului internaţional [...], acordând, în caz de neconcordanţă, prioritate prevederilor internaţionale ".

În aceeaşi ordine de idei, în Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituţia Republicii Moldova" în redacţia Hotărârii nr. 39 din 9 iulie 2001, Curtea Constituţională a menţionat că „practica jurisdicţională internaţională [...] este obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ".

Prin urmare, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a invocat incompatibilitatea normei contestate cu prevederile articolelor 4 alin. (2), 7, 8 alin. (1), 10 alin. (2), 15, 16 alin. (2), 26 alin. (2) şi 31 alin. (1) şi (3) din Constituţie.

În jurisprudenţa sa, Curtea a menţionat că articolul 16 din Constituţie completează alte dispoziţii substanţiale ale Constituţiei şi nu are o existenţă independentă, aplicându-se numai pentru exercitarea drepturilor şi a libertăţilor garantate de dispoziţiile constituţionale. În timp ce poate opera şi fără o încălcare a altor dispoziţii constituţionale şi, în această măsură, poate avea o semnificaţie autonomă, articolul 16 din Constituţie nu este aplicabil decât dacă situaţia intră în domeniul de aplicare a cel puţin uneia din dispoziţiile constituţionale ce vizează exercitarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea, inter alia , Hotărârea nr. 12 din 1 noiembrie 2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 32 alin. (4) lit.j) din Legea nr. 162-XVI din 22 iulie 2005 cu privire la statutul militarilor, Hotărârea nr.15 din 13 septembrie 2011 privind controlul constituţionalităţii articolului 18 alin. (3) din Legea nr.152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Naţional al Justiţiei).

Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în excepţia de neconstituţionalitate, Curtea va examina norma contestată în raport cu articolul 16 combinat cu articolul 31 din Constituţie - în partea ce ţine de respectarea principiului egalităţii în drepturi şi dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, celelalte norme constituţionale invocate de autorul excepţiei fiind irelevante în raport cu prevederile contestate.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea cu privire la asigurarea egalităţii sunt contrare dispoziţiilor articolului 16 alin. (2) din Constituţie, care prevăd că: „(2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială."

La fel, autorul excepţiei pretinde că norma contestată contravine articolului 31 alin. (1) şi (3) din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. [...] (3) În relaţiile dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire." 1. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile supuse controlului constituţionalităţii nu corespund cerinţelor de calitate a legii.

Autorul excepţiei pretinde în esenţă că norma de drept prevăzută la art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea cu privire la asigurarea egalităţii conferă libertăţii de religie şi libertăţii de manifestare a religiei un caracter absolut, contrar prevederilor Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

De asemenea, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că nici o instanţă internaţională, în jurisprudenţa sa, nu acordă prioritate libertăţii de a-şi manifesta religia contrar libertăţii celuilalt de a avea propriile convingeri, de a nu fi supus practicilor religioase pe care nu le împărtăşeşte şi de a nu fi supus discriminării prin instigare din acest motiv. 2. Argumentele autorităţilor

În viziunea Preşedintelui Republicii Moldova, sensul articolului 1 alin. (2) lit. c) din Legea privind asigurarea egalităţii este de a acorda comunităţilor religioase din Republica Moldova dreptul de a practica autonom cultul ales, fără anumite avantaje sau dezavantaje pe care le poate crea legea în cauză.

Totodată, Preşedintele Republicii Moldova a menţionat că norma legală criticată scoate de sub incidenţa legii doar structurile religioase şi părţile lor componente, nu şi credincioşii sau conducătorii structurilor respective, şi numai sub aspectul apartenenţei acestora din urmă la o anumită religie, adică la un complex de viziuni, idei, principii, învăţături şi dogme cu caracter religios, care se propagă în cadrul cultelor.

Preşedintele Republicii Moldova consideră că, în esenţă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu ridică, de facto , o problemă de neconstituţionalitate, ci doar de interpretare a prevederii legale criticate, ceea ce excede competenţei Curţii Constituţionale.

În opinia sa scrisă, Parlamentul a menţionat că articolul 1 alin. (1) din Legea cu privire la asigurarea egalităţii relevă scopul legii, care constă în prevenirea şi combaterea discriminării după anumite criterii, care sunt expres stipulate în articolele 16 din Constituţie şi 14 din Convenţia Europeană.

De asemenea, Parlamentul consideră că din conţinutul art.1 alin. (2) din lege trebuie să înţelegem că prevederile legii nu se extind asupra şi nu pot fi interpretate ca aducând atingere cultelor religioase şi părţilor lor componente în partea ce ţine de convingerile religioase. Totodată, în opinie se subliniază că nu orice manifestare care are vreo legătură cu convingerile religioase ale persoanei cad sub incidenţa articolului 9 din Convenţia Europeană. La fel, se menționează că, potrivit articolului 2 din Declaraţia ONU din 1981 privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare bazate pe religie sau credinţă, nici o persoană nu va fi supusă discriminării pe baze religioase sau de credinţă de către stat, instituţii, grupuri de persoane sau persoane individuale. În final, Parlamentul afirmă că norma contestată este în deplină concordanţă cu normele constituţionale.

Potrivit Guvernului, esenţa normei contestate constă în faptul că dreptul cultelor religioase, a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, de a solicita o atitudine de bună credinţă şi loialitate faţă de etica organizaţiei (de exemplu, a personalului ce lucrează pentru ele) nu constituie o discriminare, având în vedere natura activităţii în cadrul cultului religios.

În egală măsură, Guvernul a susţinut că, prin norma de la art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 121 din 25 mai 2012, legiuitorul a dorit excluderea situaţiilor în care de fapt alte motive decât religia şi conştiinţa persoanei stau la baza stabilirii unei condiţii de angajare, chiar dacă este vorba despre culte religioase.

Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove în opinia sa a menționat că slujitorii sau clericii Bisericii Ortodoxe din Moldova în spațiul mediatic nu exercită acțiuni sacerdotale sau sfințitoare. 3. Aprecierea Curţii 3. 1. Principii generale 3. 1. 1. Principiul egalităţii şi nediscriminării

Curtea relevă că respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului (articolul 16 alin. (1) din Constituţie). Potrivit alineatului (2) al aceluiaşi articol, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.

Provenit din postulatul general al demnităţii egale a tuturor fiinţelor umane, enunţat de articolul 1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, principiul nediscriminării este un principiu matricial al protecţiei internaţionale a drepturilor omului, afirmat de către toate instrumentele internaţionale de proclamare a drepturilor omului la care Republica Moldova este parte.

Astfel, potrivit articolului 2 din Declaraţia Universală, " fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări. ", iar articolul 7 proclamă că „ toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.".

De asemenea, articolul 14 din Convenţia europeană dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care ea le recunoaşte trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

În termeni asemănători, principiul nediscriminării este recunoscut de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care consacră acest principiu în articolul 26: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.".

Nediscriminarea permite astfel ca domeniul de aplicare a egalităţii să fie definit în mod concret: el este alcătuit din ansamblul drepturilor protejate de Convenţia pertinentă, iar interdicţia discriminării nu se aplică decât în măsura în care un drept garantat de Convenţia respectivă face obiectul acesteia.

Astfel înţeles, dreptul la nediscriminare, garantat de articolul 14 din Convenţia Europeană nu are o existenţă de sine stătătoare, deoarece se aplică doar drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, însă, potrivit jurisprudenţei Curţii, are o semnificaţie autonomă ( Eweida şi alţii c. Marii Britanii , 15 ianuarie 2013).

În acest context, Curtea Europeană a precizat că lista de drepturi garantate de articolul 14 din Convenţia Europeană nu este limitativă, fiind interzisă orice discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei ( Rasmussen c. Danemarcii , § 34, hotărâre din 28 noiembrie 1984, A.87).

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, pentru a se pune problema aplicabilităţii articolului 14 din Convenţie, trebuie să se constate o diferenţă de tratament între persoane plasate în situaţii comparabile. O asemenea diferenţă este discriminatorie dacă nu prezintă o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat . Statele contractante beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii similare justifică distincţia în tratament ( Schalk şi Kopf c. Austriei , § 96, Burden c. Regatului Unit , § 60).

Totodată, articolul 14 din Convenţia Europeană nu interzice unui stat-membru să trateze diferenţiat grupurile (religioase), cu scopul de a corecta „inegalităţile factuale" între ele; într-adevăr, în anumite circumstanţe, eşecul în încercarea de a corecta inegalitatea prin tratament diferenţiat poate în sine da naştere unei încălcări a articolului menţionat. Diferenţa de tratament este, oricum, discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.

În acest context, Curtea observă că în manifestarea opiniilor şi convingerilor religioase li se poate impune obligaţia de a evita, în măsura în care este posibil, expresii care sunt neîntemeiat de ofensive pentru alţii şi, prin urmare, cauzează o încălcare a drepturilor, necontribuind sub nici o formă la o dezbatere publică susceptibilă să promoveze un progres în relaţiile dintre oameni ( Gündüz c. Turciei , hotărâre din 4 decembrie 2003, § 37). 3. 1. 2. Libertatea de conştiinţă

Articolul 31 alin. (1) din Constituţie stabileşte că libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi respect reciproc.

Curtea reţine că libertatea de conştiinţă este un drept fundamental, garantat de tratatele internaţionale care se referă la drepturile fundamentale ale omului şi implică responsabilitatea morală şi de conştiinţă pentru gândurile exprimate. Responsabilitatea, inclusiv cea juridică, intervine numai în momentul în care gândul sau opinia sunt exprimate, situaţie în care pot leza demnitatea, onoarea sau libertatea de gândire a unui alt subiect de drept sau chiar ordinea socială sau ordinea de drept. De aceea libertatea conştiinţei este în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, aceasta din urmă reprezentând tocmai posibilitatea recunoscută omului de a-şi exterioriza gândurile.

Aşadar, libertatea conştiinţei are un conţinut complex, exprimat sub aspect juridic în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea de conştiinţă şi libertatea de religie.

Astfel cum sunt protejate prin articolul 9 din Convenţia Europeană, libertatea conştiinţei sub cele trei forme - de gândire, de conştiinţă şi de religie - reprezintă fundamentul unei societăţi democratice. Această libertate este, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei acestora despre viaţă, dar şi ale ateilor, agnosticilor, scepticilor ori indiferenţilor. Această libertate presupune, printre altele, cea de aderare sau nu la o religie şi cea de a o practica sau nu ( Kokkinakis c. Greciei , 25 mai 1993, § 31, Buscarini şi alţii c. San Marino, 18 februarie 1999, § 34, Leyla Şahin c. Turciei (MC) § 104, S.A.S. c. Franţei , 11 octombrie 2010).

Totodată, articolul 9 din Convenţia Europeană nu protejează orice fel de act motivat sau inspirat de o religie sau convingere şi nu garantează întotdeauna dreptul persoanei de a se comporta, în domeniul public, într-o manieră dictată sau inspirată de religia sa sau de convingerile sale.

Într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul uneia şi aceleiaşi populaţii, poate fi necesar ca libertatea manifestării religiei sau convingerilor să fie supusă unor restrângeri pentru a concilia interesele diferitelor grupuri şi a asigura respectarea convingerilor fiecărei persoane.

Curtea Europeană a subliniat deseori rolul fundamental pe care îl joacă statul în calitate de organizator neutru şi imparţial al exercitării diverselor religii şi credinţe şi a precizat că acest rol favorizează ordinea publică, armonia religioasă şi toleranţa într-o societate democratică, în special între grupuri aflate în opoziţie. Obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului este incompatibilă cu o oarecare putere de apreciere din partea statului în privinţa legitimităţii credinţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora ( Manoussakis şi alţii c. Greciei , 26 septembrie 1996, § 47, şi Hassan şi Tchaouch c. Bulgariei , § 78). În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană recunoaşte statelor părţi la convenţie o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa şi întinderea necesităţii unei ingerinţe ( Manoussakis şi alţii , citată supra, § 44, Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Republicii Moldova , §119, şi Leyla Şahin c. Turciei , §110).

În acelaşi context, Curtea reţine prevederile Orientărilor Uniunii Europene privind promovarea şi protecţia libertăţii de religie sau de convingere, adoptate la 24 iunie 2013 de Consiliul UE, care stabilesc că: „[...] 2. Toate persoanele au dreptul de a-şi manifesta religia sau convingerea, fie individual, fie împreună cu alţii, atât în public, cât şi în privat, prin cult, îndeplinirea riturilor, practici şi învăţătură, fără teama de intimidare, discriminare, violenţă sau atacuri. Persoanele care îşi schimbă sau renunţă la religie sau la convingere, precum şi persoanele adepte ale unor convingeri non-teiste sau ateiste ar trebui în egală măsură protejate, la fel şi persoanele care nu profesează o religie sau o convingere. [...] 7. [...] UE se concentrează asupra dreptului indivizilor de a crede sau de a nu crede şi, singuri sau împreună cu alţii, de a-şi manifesta liber convingerile. UE nu evaluează fundamentele diferitelor religii sau convingeri sau lipsa acestora, ci se asigură că dreptul de a crede sau de a nu crede este garantat. [...] 12. A avea sau a nu avea o religie sau o convingere este un drept absolut şi nu poate fi limitat în nici o împrejurare. [...] 18. Libertatea de religie sau de convingere protejează dreptul oricărei fiinţe umane de a crede sau de a avea o convingere ateistă sau non-teistă şi de a-şi schimba religia sau convingerea. [...]"

Convingerile teiste, non-teiste şi ateiste, precum şi dreptul de a nu profesa o religie sau o convingere sunt protejate, de asemenea, de articolul 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi de articolul 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 3. 1. 3. Principiul laicităţii statului

Principala trăsătură a statului laic este abţinerea de la amestecul în activitatea cultelor religioase, dar şi asigurarea egalităţii cetăţenilor în drepturi şi obligaţii faţă de stat, indiferent de religia profesată. Astfel, laicitatea reprezintă piatra de temelie a organizării statale, desemnând separarea puterii politice şi administrative a statului de religie, aplicându-se principiul de bază al democraţiei, şi anume separaţia puterilor în stat.

În acelaşi timp, laicitatea nu implică indiferenţa statului faţă de religii, ci mai degrabă statul garantează protecţia libertăţii religioase într-un regim de pluralism confesional şi cultural.

Curtea notează dificultatea de a menţine starea de pluralitate şi atitudine neutră atunci când societatea, de facto , este omogen religioasă într-o mare măsură, însă caracterul neutru trebuie să fie o premisă care să determine toate acţiunile statului, în special în privinţa religiei.

Prin urmare, principiul laicităţii nu este un instrument de combatere a prezenţei religiei în spaţiul public sau de încurajare a secularizării statului şi societăţii civile. Laicitatea presupune existenţa pluralismului în sistemul de valori, protecţia egală a persoanelor religioase şi nereligioase şi solicită o atitudine neutră din partea statului faţă de ambele categorii.

Pornind de la premisele constituţionale, consacrate în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, prin care s-a hotărât ca pe teritoriul ei să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite, statul Republica Moldova s-a afirmat a fi un stat de drept şi democratic, fapt consacrat prin articolul 1 din Constituţie.

Curtea reţine că Republica Moldova, în dispoziţiile Constituţiei, nu se defineşte expresis verbis ca un stat laic, totuşi, prevederile constituţionale cuprinse la articolul 31 alin. (4) referitoare la autonomia cultelor religioase şi separarea lor de stat denotă caracterul laic al statului.

De asemenea, Curtea menţionează că păstrarea atitudinii neutre faţă de religie a fost instituită ca principiu de la fondarea statului Republica Moldova. În particular, s-a evitat preluarea unei religii de stat şi a fost interzisă orice ideologie oficială a statului. Astfel, s-a optat pentru consacrarea neutralităţii religioase şi promovarea pluralismului ca principii constituţionale. Acest fapt denotă că principiul laicităţii constituie parte a identităţii constituţionale a Republicii Moldova, care obligă statul să adopte o atitudine neutră în funcţionarea cultelor religioase, garantând astfel respectarea drepturilor fundamentale ale fiecărei persoane.

Curtea reţine că problema care urmează a fi soluţionată în acest caz este de a stabili dacă exceptarea cultelor religioase şi a părţilor lor componente în partea ce ţine de convingerile religioase de la aplicarea prevederilor Legii cu privire la asigurarea egalităţii aduce atingere principiului egalităţii şi nediscriminării, libertăţii conştiinţei şi laicităţii statului. 3. 2. Aplicarea principiilor enunțate în prezenta cauză

Curtea reţine că dreptul internaţional în materia drepturilor omului asigură atât dreptul la egalitate, cât şi dreptul de a nu fi supus discriminării pe criteriile specifice enumerate. Totodată, statul dispune de o anumită marjă de apreciere pentru a justifica un tratament diferit în situaţii analoge. Aplicarea marjei de apreciere variază în funcţie de circumstanţe şi de context.

Prin Hotărârea nr. 16 din 12 iunie 2007 Curtea Constituţională a statuat că: „[...] violarea principiului egalităţii şi nediscriminării are loc atunci când se aplică un tratament diferenţiat în cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau când există o disproporţie între scopul urmărit şi mijloacele folosite".

Curtea subliniază că pluralismul, toleranţa şi sinceritatea caracterizează o „societate democratică". Deşi uneori trebuie să subordoneze interesele indivizilor celor ale unui grup, democraţia nu se reduce la supremaţia constantă a opiniei unei majorităţi, ci dispune un echilibru, care asigură indivizilor minoritari un tratament just şi care evită orice abuz al unei poziţii dominante.

Curtea reţine că, la 25 mai 2012, Parlamentul a adoptat Legea nr. 121 cu privire la asigurarea egalităţii, scopul acesteia fiind prevenirea şi combaterea discriminării, precum şi asigurarea egalităţii tuturor persoanelor aflate pe teritoriul Republicii Moldova în sferele politică, economică, socială, culturală şi alte sfere ale vieţii, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie sau convingeri, sex, vârstă, dizabilitate, opinie, apartenenţă politică sau orice alt criteriu similar.

Dispoziţia enunţată supra, din articolul 1 alin. (1), este principala clauză de non-discriminare din Legea cu privire la asigurarea egalităţii. Lista de criterii specifice enumerate la acest articol se bazează pe art. 16 alin. (2) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia Europeană.

În acelaşi timp, Curtea observă că, potrivit articolului 1 alin. (2) lit c), prevederile legii menţionate nu se extind asupra şi nu pot fi interpretate ca aducând atingere cultelor religioase şi părţilor lor componente în partea ce ţine de convingerile religioase .

În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, în deplin acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că egalitatea nu înseamnă uniformitate şi că pot fi instituite tratamente juridice distincte pentru anumite categorii de persoane dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea cauza Rasmussen c. Danemarcii, citată supra).

Analizând norma criticată, Curtea reţine că excepţia în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor legii nu se răsfrânge asupra cultelor şi părţilor lor componente în sine , ci doar în partea ce ţine de convingerile lor religioase , care reprezintă acel complex de idei, principii şi învăţături de credinţă sau dogme cu caracter religios în care o persoană crede, pe care le acceptă benevol, le mărturiseşte şi după care se conduce în viaţă.

Dreptul de a avea o convingere este un drept cu caracter general, protejează forul interior al persoanei, adică domeniul convingerii personale şi al credinţelor religioase, şi nu poate fi supus unor restricţii, limitări, condiţionări sau derogări. De acest drept beneficiază atât credincioşii, cât şi ateii, „agnosticii, scepticii sau persoanele neutre".

Conştiinţa persoanei conferă individualitate, o diferenţiază ca individ. Tocmai din acest motiv statul trebuie să protejeze atât viaţa privată a fiinţei umane, cât şi conştiinţa acesteia. În procesul gândirii omul îşi formează anumite convingeri, iar viaţa sa socială este condusă de multe ori de manifestări publice ale acestor credinţe, ambele situaţii intrând sub protecţia conferită de articolul 9 din Convenţie.

Curtea menţionează că dreptul de a avea o convingere reprezintă, în primul rând, libertatea fiecărei persoane de a avea sau de a adopta o convingere sau o religie la libera sa alegere , fără însă a implica libertatea de a refuza valabilitatea unor prevederi legislative imperative, întemeindu-şi acţiunile pe anumite convingeri religioase. De asemenea, acest drept se referă la libertatea de a nu avea o convingere sau o credinţă religioasă . În acest fel, din punct de vedere juridic, individul este protejat contra „unei eventuale obligaţii de a participa direct la activităţi religioase împotriva voinţei sale" ( Darby c. Suediei , hotărârea CEDO din 9 mai 1989, Seria A vol. 187).

Dreptul de a avea o convingere exprimă garanţia juridică a libertăţilor indivizilor de a-şi schimba convingerea sau religia fără a suferi vreo constrângere sau vreun prejudiciu . În acest spirit, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat, la 25 noiembrie 1981, Declaraţia privind eliminarea oricărei forme de intoleranţă şi de discriminare bazată pe credinţa religioasă sau convingere, care interzice „orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe credinţa religioasă sau pe convingere".

În acest context, Curtea relevă că persoanele care îşi schimbă sau renunţă la religie sau la convingere, persoanele adepte ale unor convingeri non-teiste sau ateiste şi persoanele care nu profesează o religie sau o convingere ar trebui în egală măsură să fie protejate şi să nu fie supuse unui tratament discriminatoriu.

Astfel, Curtea reţine că, deşi articolul 31 din Constituţie consacră separarea cultelor religioase faţă de stat şi proclamă autonomia acestora, totuşi exercitarea dreptului la libertatea de manifestare a convingerilor sau a credinţei religioase trebuie să respecte siguranţa şi ordinea publică, ocrotirea sănătăţii şi a moralei publice, precum şi drepturile şi libertăţile altor persoane. Astfel, dreptul de a avea o convingere protejează forul interior al persoanei, şi nu manifestarea exterioară a convingerilor sale .

Mai mult, dacă ne referim la raporturile dintre religii, dispoziţiile constituţionale ale articolului 16 urmează a fi corelate cu prevederile articolului 31 din Legea Supremă, astfel impunându-se respectarea următoarelor principii: 1) egalitatea dintre credincioşi şi necredincioşi; 2) cultivarea unui climat de toleranţă şi respect reciproc; 3) interzicerea oricăror manifestări de învrăjbire.

Curtea observă că normele constituţionale şi internaţionale nu permit aplicarea unui tratament discriminatoriu pe motiv de religie sau convingeri. Totuşi, în anumite situaţii poate fi instituit un tratament diferit dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă.

În acest sens, articolul 4 alin. (2) din Directiva Consiliului Europei 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă prevede că în legislaţia naţională pot fi prevăzute dispoziţii, în temeiul cărora, în cazul activităţilor profesionale ale bisericilor şi ale altor organizaţii publice sau private a căror etică profesională este bazată pe religie sau convingeri, un tratament diferenţiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane nu constituie o discriminare atunci când, prin natura acestor activităţi sau prin contextul în care sunt exercitate, religia sau convingerile constituie o cerinţă profesională esenţială, legitimă şi justificată în privinţa eticii organizaţiei . Acest tratament diferenţiat trebuie exercitat cu respectarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale ale statelor membre, precum şi a principiilor generale de drept comunitar, şi nu poate fi justificată o discriminare bazată pe un alt motiv.

Prevederile art. 4 alin. (2) al Directivei 2000/78/CE au fost transpuse în articolul 7 alin. (6) din Legea asigurării egalităţii, stabilindu-se expres faptul că în cadrul activităţilor profesionale ale cultelor religioase şi părţilor lor componente nu constituie discriminare tratamentul diferenţiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane atunci când religia sau convingerile constituie o cerinţă profesională esenţială, legitimă şi justificată.

De asemenea, prin dispoziţiile articolului 9 intitulat „ Interzicerea discriminării în domeniul învăţământului ", legiuitorul a specificat expres la alineatul (4) că prevederile acestuia nu constituie o restrângere a dreptului instituţiei de învăţământ, care pregăteşte personalul unui anumit cult religios, de a refuza înscrierea unei persoane al cărei statut confesional nu corespunde cerinţelor stabilite pentru accesul la instituţia respectivă.

În acest context, Curtea reţine că legiuitorul poate institui anumite excepţii doar în partea ce ţine de organizarea cultului religios, principiile interne de activitate, dar nu şi în partea în care reprezentanţii cultelor interacţionează în exterior.

Având în vedere cele enunţate supra, Curtea subliniază că articolul 1 alin. (2) lit. c) din Legea cu privire la asigurarea egalităţii urmează a fi aplicat în măsura în care se referă la învăţăturile, canoanele şi tradiţiile cultelor religioase, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi, acţiunilor sacerdotale în spaţii destinate acestui scop, astfel încât să nu contravină legislaţiei în vigoare şi să nu aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

În concluzie, Curtea reţine că, în timp ce prevederile art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea cu privire la asigurarea egalităţii se referă la cultele religioase şi părţile lor componente în partea ce ţine de convingerile religioase , acestea nu sunt contrare exigenţelor articolului 16 combinat cu articolul 31 din Constituţie. Din aceste motive, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit. a) și g) şi 140 din Constituţie şi 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, articolelor 6, 61 alin. (1) şi (2), 62 lit. a) și lit. e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂŞTE : 1 . Se respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de avocata Doina Ioana Străisteanu în dosarul nr. 3-49/16, pendinte la Judecătoria Buiucani, mun. Chişinău. 2. Se recunoaşte constituţional articolul 1 alin. (2) lit. c) din Legea nr.121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii. 3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Preşedinte Alexandru TĂNASE Chişinău, 16 mai 2016 HCC nr. 14 Dosarul nr. 28g/2016