Decizia nr. 5714/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 1221/2022 a Curții de Apel București

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată sub nr. x/2022 pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA.

și BB., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, au solicitat instanței să dispună anularea în totalitate a Ordinului de salarizare nr. 547/08.12.2021, emis de către procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție; obligarea pârâtei Direcția Naționale Anticorupție să emită un nou Ordin de salarizare, prin care drepturile salariale cuvenite reclamanților să fie acordate începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, prin înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1221 din 29 iunie 2022, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea reclamanților și a anulat Ordinul nr. 72/13.01.2022. A anulat în parte art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 în sensul înlăturării de la art. 4 a mențiunii "cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin" urmând ca la recalculare și plată să fie avută în vedere data de 1 august 2016 menționată la art. 1 din ordin, respectiv a înlăturării de la art. 6 a mențiunii "cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege". A respins ca neîntemeiată solicitarea reclamanților de acordare a drepturilor și după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 prin înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din lege.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții și pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. Recurenții-reclamanți au formulat recurs pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticând soluția de respingere ca neîntemeiată a solicitării de acordare a drepturilor salariale și după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 prin înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din lege. În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 este de natură să încalce mențiunile exprese ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, ale Deciziei nr. 7/2019 (RIL), ale Deciziei nr. 23/2016 și ale Deciziei nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Au învederat că, ulterior datei la care instanța de fond s-a pronunțat în prezenta cauză, mai multe instanțe și instituții din sistemul justiției au emis sentințe cu privire la acțiuni de chemare în judecată cu obiect similar (din care unele au rămas definitive)/ordine administrative, prin care au recunoscut că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON exista în patrimoniul personalului din cadrul familiei ocupaționale " Justiție" în luna iunie 2017 (și anume la apariția Legii nr. 153/2017), astfel încât se impune a fi menținut în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Recurenții-reclamanți au invocat și Ordinul nr. 105 din 29.03.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, rectificat prin Ordinul nr. 114 din 11.04.2023; Ordinul nr. 959/1 din 12.04.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție; Ordinul nr. 551/12.04.2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Decizia nr. 89 din 04.04.2023 a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Au considerat că sentința civilă nr. 1508/28.10.2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și reținută în preambulul Ordinului nr. 959/1 din 12.04.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, produce efecte în prezenta cauza devoalând existența unei discriminări în cadrul aceleiași familii ocupaționale.

La nivelul jurisprudenței ICCJ, prin Decizia nr. 2152/27.04.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2020 a fost casată sentința civilă nr. 885 din 4 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal și, în rejudecare, a fost înlăturată dispoziția privind plafonarea indemnizației la nivelul stabilit de Legea nr. 153/2017.

Recurenții-reclamanți au arătat că inclusiv pârâta, prin Ordinul nr. 238/26.04.2023 emis de procurorul - șef al Direcției Naționale Anticorupție (privind salarizarea ofițerilor și agenților de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, începând cu 08.12.2018, având în vedere VRS de 605,225 RON) a constatat că dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON exista în patrimoniul personalului în iunie 2017, astfel încât, în conformitate cu cele stabilite prin încheierea din data de 28.12.2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 600 din 23 martie 2023 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2023, acesta se impune a fi menținut, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a declarat recurs pentru motivele de casare de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Subsumat primului motiv de casare invocat, recurentul-pârât a susținut că regulile de procedură pe care le consideră a fi încălcate de instanța de fond sunt legate de limitele în care trebuia să judece contestația reclamanților, de calificarea raporturilor juridice deduse judecății și de modul de analiză a pretențiilor privind modalitatea de salarizare, iar pronunțarea în sensul acordării retroactive a unor drepturi salariale nu poate face obiectul unui litigiu de contencios administrativ.

Referitor la limitele contenciosului administrativ, recurentul-pârât a arătat că Ordinul nr. 547/8.12.2021 al procurorului-șef al Direcției Naționale este un act de recunoaștere voluntară pe cale administrativă, cu caracter general, a unui drept salarial - VRS 605,225 RON, pentru toate categoriile de personal din cadrul Direcției. Recunoașterea nu este făcută în aplicarea unui text de lege, ci are ca temei considerente de egalizare a drepturilor salariale pentru fiecare categorie de personal. A considerat că instanța de fond nu a analizat potrivit competențelor jurisdicției administrative condițiile generale de legalitate ale actului administrativ, cerințele privind forma actului și nu a examinat întreaga procedură administrativă desfășurată de autoritate până la emiterea actului administrativ, ci a făcut o veritabilă analiză de dreptul muncii, încălcând astfel regulile de procedură privind contenciosul administrativ.

Astfel, în cuprinsul sentinței civile nr. 1221/29.06.2022, instanța a analizat modalitatea de salarizare a reclamanților cu includerea VRS 605,225 RON, jurisprudența instanțelor de dreptul muncii prin care s-a acordat acest drept salarial unor persoane din sistemul de justiție, a luat în considerare Decizii ale ICCJ (Decizia nr. 7/2019) și a dispus acordarea reclamanților procurori, ofițeri și agenți de poliție judiciară a drepturilor salariale cu includerea VRS 605,225 RON retroactiv, începând cu data de 01.08.2016, fără respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021.

În opinia recurentului, instanța de fond a depășit limitele contenciosului administrativ, deoarece drepturile salariale neacordate prin actele administrative de stabilire a salariilor de bază, precum și solicitarea de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale intră în atributul instanței de dreptul muncii care are competența de a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale. În ceea ce privește calificarea raporturilor juridice, recurentul a arătat că raporturile de muncă ale magistraților sunt raporturi sui generis care nu pot fi încadrate facil într-o anumită categorie, dar care, dat fiind obiectul lor, pot fi considerate generic relații de muncă deoarece se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii.

A apreciat că, odată calificate raporturile juridice deduse judecății ca fiind raporturi de serviciu, având în vedere natura sui generis a raportului de muncă a magistratului și al ofițerului de poliție judiciară, instanța de fond trebuia să cerceteze doar aspectele legate de legalitatea actului administrativ cu caracter general, lăsând reclamanților posibilitatea să își rezolve chestiunile legate de drepturile salariale în cadrul regulilor de competență de drept comun în materia litigiilor de muncă. A subliniat că normele esențiale din Codul muncii sunt diferite de cele aplicate în activitatea instanțelor de contencios administrativ, iar lămurirea este necesară atât din perspectiva regulilor procedurale aplicabile, cât și în ceea ce privește faza judecății.

A mai arătat că acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, care dă dreptul persoanei vătămate să conteste actul administrativ nelegal, invocând motive legate strict de legalitatea acestuia sau de refuzul autorității de a-i soluționa cererea. Or, cererea reclamanților de anulare a Ordinului nr. 547/8.12.2021 a avut ca obiect obligarea angajatorului, autoritate publică, la plata unor drepturi bănești aferente raporturilor de serviciu, situație în care instanța de contencios administrativ trebuia să analizeze doar motivele de nelegalitate a actului administrativ, lăsând cererile privind acordarea unor drepturi salariale pentru instanța de dreptul muncii.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile de drept material atunci când a constatat că în speță trebuie acordat dreptul la aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fără respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului nr. 547/08.12.2021, deoarece intimații-reclamanți nu au contestat actele de salarizare emise de angajator la nivelul anilor 2016, 2017 și 2018, astfel că nu se poate înlătura această pasivitate prin contestarea ordinului dedus judecății în dosarul de față, ce are ca obiect stabilirea voluntară, pe cale administrativă, în limita termenului de prescripție, a unui drept salarial.

Astfel, obligarea emitentului ordinului la stabilirea unui interval mai mare de 3 ani anterior acordării drepturilor încalcă prevederile art. 2506 alin. (2) din C. civ., care prevede că, după împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate refuza executarea prestației. Potrivit art. 2507 C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) C. civ. impun ca această renunțare să fie expresă sau tacită. Art. 2508 alin. (2) stabilește că renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce.

Deși intimații-reclamanți folosesc noțiunea de întrerupere a prescripției, această apărare se referă în realitate la recunoașterea dreptului de către debitor după împlinirea termenului de prescripție, astfel cum se desprinde din ansamblul argumentelor invocate, și aceasta cu atât mai mult cu cât nu poate opera ca întrerupere a unei prescripții deja împlinite, ci doar cu privire la un termen de prescripție care încă nu s-a împlinit, față de cuprinsul prevederilor art. 2537 și următoarele din C. civ. Or, din ansamblul probatoriului administrat, nu rezultă neîndoielnic și neechivoc că Direcția Națională Anticorupție ar fi renunțat la prescripție la momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 C. civ..

Din contră, interpretând actele emise prin prisma intenției reale a emitentului, astfel cum aceasta se desprinde din conținutul întregului act administrativ, rezultă că voința a fost de recunoaștere și achitare a drepturilor salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului Procurorului Șef D.N.A. nr. 547 din 8 decembrie 2021. Chiar în preambulul actului administrativ contestat s-a făcut referire expresă la acordarea drepturilor și plata acestora la nivelul unei valori de referință sectorială de 605,225 RON pentru ultimii 3 ani, iar nu începând cu data de 01.06.2018, ci în limita termenului de prescripție de 3 ani.

Intenția emitentului cu privire la inserarea în art. 1 din Ordinul nr. 547/08.12.2022 a datei de 01.08.2016 a fost de egalizare a veniturilor pentru perioada anterioară, conform Deciziei CCR nr. 794/2016, însă în ceea ce privește recunoașterea drepturilor în sensul recalculării și plății efective a acestora în mod voluntar, intenția reală, astfel cum se desprinde din cuprinsul actului, a fost de a recunoaște a drepturilor reclamanților numai pentru ultimii 3 ani. Acest aspect rezultă și din coroborarea art. 2 cu art. 3 din Ordinul nr. 547/08.12.2021, întrucât emitentul a făcut distincția între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute și drepturile recunoscute voluntar pentru a da eficiență jurisprudenței CCR, cu privire la care intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, în limita termenului de prescripție.

Sub aspectul susținerii stării de discriminare, recurentul a apreciat că sunt relevante în cauză considerentele de la pct. 101 și 102 ale Deciziei nr. 34/6.06.2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2022. A invocat și Decizia nr. 818/03.07.2008 prin care Curtea Constituțională a stabilit că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății. Prin decizia menționată, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 (3) si art. 27 (1) din O.G.

nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. A apreciat că în cauză acordarea de despăgubiri în temeiul discriminării nu poate fi susținută nici prin invocarea dispozițiilor constituționale, comunitare sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acordarea unor asemenea drepturi ce nu aparțin sferei drepturilor și libertăților fundamentale reprezintă opțiunea exclusivă a legiuitorului.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casare sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 4. Apărările formulate în cauză Atât recurenții-reclamanți, cât și recurentul-pârât au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului părții adverse ca nefondat. II.

Soluția instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recurenții-reclamanți au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Ordinul de salarizare nr. 547/08.12.2021 emis de către procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, solicitând anularea acestuia și obligarea pârâtei Direcția Naționale Anticorupție să emită un nou ordin de salarizare, prin care drepturile salariale calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON să fie acordate începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, prin înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin Ordinul procurorului șef DNA nr. 72/13.01.2022 a fost respinsă contestația formulată de reclamanți împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021 Curtea de apel a admis în parte acțiunea reclamanților, dispunând ca la recalcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la VRS să fie avută în vedere data de 1 august 2016 și a respins ca neîntemeiată solicitarea reclamanților de acordare a drepturilor și după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 prin înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din lege. Înalta Curte reține că la data de 08.12.2021 a fost emis ordinul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021 privind salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor, prin raportare la VRS 605,225 RON.

La art. 1 din ordin s-a prevăzut că începând cu data de 01.08.2016 persoanele menționate anterior se salarizează având în vedere VRS 605,225 RON, "în condițiile prezentului ordin". La art. 2 s-a prevăzut că începând cu data de 1.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. La art. 3 din ordin s-a prevăzut că pentru personalul menționat la art. 1 căruia drepturile i s-au recunoscut prin hotărâri judecătorești, aplicarea ordinului se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești. La art. 4 s-a prevăzut că în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului.

La art. 6 se prevede că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. Contrar concluziilor judecătorului fondului, Înalta Curte constată că susținerile recurenților-reclamanți referitoare la înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 sunt întemeiate în limitele și pentru pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare. Conform Ordinului nr. 238/26.04.2023 al procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție (depus de recurenta-pârâtă la dosar), drepturile salariale ale recurenților-reclamanți au fost recunoscute conform VRS 605,225 începând cu data de 08.12.2018 fără a se mai face referire la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din legea-cadru menționată.

Prin urmare, perioada pentru care ar fi aplicabilă plafonarea drepturilor salariale este 01.01.2018-07.12.2018. Relativ la acest aspect, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, astfel că nu se poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuțiile puterii legislative ori în atribuțiile Curții Constituționale, neputându-se reține că art. 38 alin. (6) ar încălca principiul separației și echilibrului puterilor în stat.

În egală măsură, câtă vreme dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2018 sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, acestea sunt aplicabile în emiterea ordinelor de salarizare dacă au atins nivelul maxim de plată pentru anul 2022. Pentru o corectă valorificare a soluției pronunțate prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale și a hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit calcularea salariilor prin raportare la VRS 605,225, invocate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, trebuie avută în vedere modalitatea în care vechiul sistem de calculare a salariilor influențează salarizarea după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 153/2017, relevante în acest sens fiind prevederile art. 38 alin. (2) lit. a), alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

Coroborând prevederile art. 38 alin. (2), alin. (3) și alin. (4) cu alin. (6) al aceluiași articol, rezultă astfel că, indiferent dacă nivelul dreptului salarial era mai mare la data de 1.01.2017 sau a devenit mai mare ulterior, ca urmare a aplicării majorărilor salariale, acesta nu poate depăși valoarea calculată potrivit anexelor legii de salarizare. Mai mult decât atât, modul de calculare a salariului stabilit prin hotărâri judecătorești întemeiate pe legislația salarizării anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 și nivelul salarial rezultat astfel, este relevant pentru stabilirea ulterioară a salariului în conformitate cu art. 38 alin. (2), (3), (4), dar nu înlătură de la aplicare prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți în sensul că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu pot limita indemnizațiile de încadrare în cazul în care prin hotărâri judecătorești/acte administrative de punere în executare a hotărârilor judecătorești sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale (VRS 605,225 RON), având în vedere faptul că hotărârile judecătorești sau actele administrative nu au făcut decât să aplice prevederile legale în stabilirea drepturilor salariale.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 63 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.295 din 28 decembrie 2020 a statuat în cadrul considerentelor 116, 117 și urm. că majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești se includ în noțiunea de majorări salariale reglementate, de vreme ce hotărârea judecătorească face aplicarea dispozițiilor legii.

În ceea ce privește susținerea recurenților-reclamanți privind discriminarea ce s-ar crea între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, Înalta Curte reține că nu există discriminare, din perspectiva efectivității hotărârilor judecătorești de care dispun, între persoanele care au atins plafonul aferent anului 2022 si cele care nu au atins acest plafon, deoarece hotărârile judecătorești privind VRS de 605,225 sunt pronunțate în baza legislației anterioare Legii nr. 153/2017, recunoscând acest drept pentru perioade anterioare datei de 01.07.2017 (chiar daca plata efectivă nu se mai poate realiza pentru acele perioade), astfel că toți acești "beneficiari" de hotărâri judecătorești intră sub incidența Legii nr. 153/2017 cu drepturile salariale deja majorate virtual, urmând ca de la data de 01.07.2017 să se supună, cu toții, exclusiv efectelor Legii nr. 153/2017.

Totodată, în legătură cu același argument privind discriminarea, instanța de control judiciar are în vedere și cele statuate la paragraful 86 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că, "86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care,

potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". Prin urmare, Înalta Curte va respinge petitul privind anularea Ordinului nr. 72/13.01.2022 și a Ordinului nr. 547/08.12.2021 referitor la drepturi salariale neplafonate ca neîntemeiat pentru perioada anterioară datei 08.12.2018 și ca lipsit de interes pentru perioada ulterioară acestei date, având în vedere emiterea Ordinului nr. 238/26.04.2023 al procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin care au fost acordate neplafonate drepturile solicitate de reclamanți. Referitor la recursul formulat de pârâta Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor subsumate motivului de casare de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc.

civ. Instanța de fond a soluționat cauza cu respectarea limitelor contenciosului administrativ, critica recurentului fiind nefondată, întrucât pornește de la o calificare eronată a obiectului cauzei și a naturii controlului exercitat de instanța de fond. Instanța nu a judecat un litigiu de drepturi salariale în sensul dreptului muncii, ci a realizat controlul de legalitate al unui act administrativ individual cu efecte salariale, respectiv Ordinul nr. 547/08.12.2021 al procurorului-șef al Direcției Naționale, în limitele prevăzute de Legea nr. 554/2004. Or, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanța este competentă să verifice legalitatea actului administrativ, întinderea și conținutul drepturilor recunoscute prin acesta și efectele produse de act asupra situației juridice a reclamanților.

Faptul că instanța a analizat modalitatea de salarizare nu înseamnă că a soluționat un litigiu de dreptul muncii, ci că a verificat conformitatea actului administrativ cu principiile legalității, egalității și nediscriminării, inerente controlului de contencios administrativ. Astfel, instanța de fond nu a stabilit salarii noi, ci a constatat că actul administrativ atacat recunoaște un drept salarial general (VRS 605,225 RON) și a analizat legalitatea modului în care autoritatea a înțeles să producă efecte acestui act, inclusiv sub aspectul întinderii sale temporale. Susținerea recurentului potrivit căreia ordinul ar fi un simplu act de "recunoaștere voluntară" este contrazisă de însăși natura sa juridică, având în vedere că ordinul este emis de o autoritate publică, are caracter obligatoriu și produce efecte juridice directe asupra drepturilor salariale ale personalului, vizând o categorie determinată de destinatari.

Prin urmare, este un act administrativ individual cu efecte patrimoniale, supus pe deplin controlului instanței de contencios administrativ, inclusiv sub aspectul întinderii temporale a efectelor sale. Nefondate sunt și criticile recurentului privind pretinsa eronată calificare a raporturilor juridice, întrucât instanța de fond nu a soluționat un litigiu de dreptul muncii și nu a recalificat raporturile de serviciu ale reclamanților, ci a exercitat controlul de legalitate asupra unui act administrativ emis în exercitarea prerogativelor de putere publică, în cadrul unor raporturi de serviciu cu caracter sui generis. Natura specială a acestor raporturi nu exclude, ci dimpotrivă, atrage incidența contenciosului administrativ în ceea ce privește verificarea legalității actelor administrative cu efecte salariale.

Analiza efectelor produse de actul administrativ asupra drepturilor reclamanților nu transformă litigiul într-un conflict de muncă, competența instanței fiind determinată de natura actului contestat, iar nu de calificarea abstractă a raportului juridic. În mod corect, instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și a rămas în limitele contenciosului administrativ, criticile recurentului reprezentând o încercare artificială de reîncadrare a litigiului pentru a eluda controlul de legalitate al actului administrativ contestat. Susținerea recurentului potrivit căreia instanța de contencios administrativ ar fi trebuit să analizeze "doar motivele de nelegalitate ale actului administrativ, lăsând cererile privind acordarea drepturilor salariale pentru instanța de dreptul muncii" este neîntemeiată și rezultă dintr-o interpretare formalistă și eronată a art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În mod corect, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților a avut ca obiect contestarea unui act administrativ nelegal, iar obligarea autorității la plata unor drepturi bănești reprezintă un efect accesoriu și direct al constatării nelegalității actului, nu un capăt de cerere autonom de natură salarială. Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ este pe deplin competentă să dispună repararea pagubei cauzate prin actul administrativ nelegal, inclusiv acordarea de despăgubiri bănești rezultate din neaplicarea legală a actului. Prin urmare, instanța nu a depășit limitele contenciosului administrativ și nu a intrat în sfera competenței instanței de dreptul muncii, ci a dat efect util controlului de legalitate, stabilind consecințele patrimoniale ale nelegalității constatate.

În schimb, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind aplicarea termenului de prescripție. Prin ordinele contestate, drepturile salariale ale ofițerilor și agenților de poliție judiciară s-au stabilit având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON. Instanța de recurs reține că reclamanții nu au invocat vreo hotărâre judecătorească definitivă care să le fi recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON în raport de o anumită dată.

În aceste condiții, când ordonatorul de credite nu este obligat să execute la momentul emiterii actului administrativ litigios o obligație stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie și/sau definitivă existentă, problema care trebuie lămurită este dacă ordonatorul de credite trebuia să fi recunoscut dreptul litigios începând cu data emiterii actului respectiv sau și pentru perioada anterioară. Modul de soluționare a problemei amintite este determinat de faptul că aplicarea conformă a legii a fost rațiunea esențială a emiterii actului administrativ sub aspectul recunoașterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 RON.

Or, într-o astfel de situație, recunoașterea dreptului salarial trebuia să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuție, iar nu doar pentru viitor, sub condiția însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripție de 3 ani, calculat regresiv în raport de data emiterii actului. Spre o astfel de concluzie, nu poate fi acceptată o imposibilitate de emitere în mod retroactiv a actului administrativ de către ordonatorul de credite, deoarece prin intermediul său sunt conferite în mod suplimentar drepturi în favoarea beneficiarilor, iar nu invalidate sau restrânse drepturi deja acordate. Instanța de recurs observă că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 și astfel preexistent ordinelor litigioase.

În schimb, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaște în acord cu legea dreptul respectiv este aceea a termenului de prescripție, dincolo de care acesta se poate prevala de aplicarea legii în scopul sancționării pasivității creditorului. În concluzie, contrar celor reținute de prima instanță, în mod corect prin Ordinul nr. 547/08.12.2021 s-a prevăzut că în cazul personalului căruia îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului, motiv pentru care Înalta Curte va respinge petitul privind anularea Ordinului nr. 72/13.01.2022 și a art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021, referitor la prescripție, ca neîntemeiat.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge petitul privind anularea Ordinului nr. 72/13.01.2022 și a art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021, referitor la prescripție, ca neîntemeiat și va respinge petitul privind anularea Ordinului nr. 72/13.01.2022 și a Ordinului nr. 547/08.12.2021 referitor la drepturi salariale neplafonate ca neîntemeiat pentru perioada anterioară datei 08.12.2018 și ca lipsit de interes pentru perioada ulterioară acestei date.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursurile formulate de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA. și BB. și recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 1221 din 29 iunie 2022 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și, în rejudecare: Respinge petitul privind anularea Ordinului nr. 72/13.01.2022 și a art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021, referitor la prescripție, ca neîntemeiat. Respinge petitul privind anularea Ordinului nr. 72/13.01.2022 și a Ordinului nr. 547/08.12.2021 referitor la drepturi salariale neplafonate ca neîntemeiat pentru perioada anterioară datei 08.12.2018 și ca lipsit de interes pentru perioada ulterioară acestei date.

Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 4 decembrie 2024.