Decizia nr. 492/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin contestația înregistrată la Curtea de Apel Pitești, reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, a solicitat: 1. Revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 401/C din 07.02.2022 emis de Ministerul Justiției, respectiv a art. 1 din actul administrativ, în sensul aplicării efective a valorii sectoriale de referință de 605,225 RON, astfel încât modul de calcul atât al indemnizației de încadrare brute lunare, cât și modul de calcul al sporurilor, să reflecte aplicarea efectivă a prevederilor din Anexa V din Legea nr. 153/2021;

Revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 401/C din 07.02.2022 emis de Ministerul Justiției, respectiv a art. 4 din actul administrativ, în sensul stabilirii indemnizației de încadrare începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, prin raportare Ia o valoare de referință sectorială de 605,225 Iei, în vederea realizării unei salarizări la nivel maxim aflat în plată, unitare la nivelul întregului sistem judiciar, pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții;

Revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 401/C din 07.02.2022 emis de Ministerul Justiției, respectiv a art. 1 din acrul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;.

Revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 401/C din 07.02.2022 emis de Ministerul Justiției, respectiv stabilirea coeficientului de multiplicare 19 și ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, dar și ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, din perspectiva discrepanței generate de inechitatea aplicării acestui coeficient exclusiv magistraților procurori din structurile menționate, omițându-se faptul că aceste cauze sunt soluționate la nivel de tribunale și curți de apel, potrivit competenței și există hotărâri judecătorești definitive în acest sens.

Obligarea pârâtei la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamantă a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă. 1.2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 144/F-cont din 7 noiembrie 2023, Curtea de Apel Pitești - secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel București. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, ca neîntemeiată. A respins ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate, invocată de pârâtul Ministerul Justiției atât din perspectiva art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, cât și din perspectiva momentului la care s-a formulat plângerea prealabilă. A admis excepția prescripției în ceea ce privește drepturile salariale aferente perioadei anterioare datei de 07.02.2019. A admis în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casatie și Justitie și Ministerul Justitiei. A anulat, în parte, atât ordinul nr. 401/C/07.02.2022, cât și hotărârea de respingere a contestației administrative, ambele emise de pârâtul Ministerul Justiției, respectiv doar cu privire la data de la care vor fi stabilite drepturile salariale ale reclamantei în raport cu valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în sensul că această valoare de referință, de 605,225 RON, se va aplica în stabilirea drepturilor reclamantei începând cu data de 07.02.2019. 1.3. Căile de atac exercitate în cauză 1.3.1. Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 144/F-cont din 7 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești - secția contencios administrativ și fiscal, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A solicitat casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În esență, a susținut că instanța de fond, în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, cu încălcarea dispozițiilor art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, precum și a art. 38 din C. proc. civ. din care reiese că la momentul transmiterii drepturilor și obligațiilor prevăzute de aceste texte legale, a avut loc transmiterea calității procesuale a Ministerului Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a Ministrului Justiției către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiției. Astfel, în dezacord cu argumentele reținute de către instanța de fond, a apreciat că transmiterea calității procesuale operează în totalitate, indiferent dacă actul administrativ contestat a fost emis sau nu de către partea care se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției. Mai mult, în opinia sa, nu există niciun argument juridic pentru menținerea calității procesuale pasive atât a Ministerului Justiției cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece o eventuală anulare parțială a Ordinului de salarizare nr. 401/C/07.02.2022 și a anexei la acesta, va produce efecte juridice, în temeiul dispozițiilor art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, doar în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul neavând posibilitatea, ulterior intrării în vigoare a acestei legi, modificării parțiale a ordinului contestat. 1.3.2. Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 144/F-cont din 7 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești - secția contencios administrativ și fiscal, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a. Cu privire la stabilirea datei de la care se aplică valoarea de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON. Recurenta susține că instanța de fond a stabilit în mod eronat un caracter retroactiv al aplicării VRS 605,225 RON, deși practica judiciară este neunitară cu privire la data de la care se acordă aceste drepturi salariale. În acest sens, se invocă Decizia nr. 29/2021 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a respins sesizarea ca inadmisibilă tocmai întrucât problema juridică primise soluții diferite la nivelul curților de apel. b. Cu privire la limitele impuse de legislația fiscal-bugetară Recurenta arată că, potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, plata drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru perioada 2019-2021 se efectuează exclusiv în baza unui calendar de tranșe stabilit de legiuitor, nefiind posibilă alocarea retroactivă a fondurilor. Subliniind că Ordinul MJ nr. 6245/C/2021 a fost emis după adoptarea bugetului pe 2022 (Legea nr. 317/2021), recurenta consideră că actul administrativ nu putea produce efecte înainte de asigurarea resurselor bugetare. c. Cu privire la momentul generalizării aplicării VRS 605,225 RON Recurenta susține că egalizarea indemnizațiilor prin raportare la VRS 605,225 RON a fost posibilă doar ulterior motivării și publicării Deciziei ÎCCJ nr. 55/2021, care a confirmat existența unei situații de discriminare între magistrații aflați în situații identice. Se arată că, în decizia anterioară - Decizia nr. 29/2021 -, ÎCCJ nu constatase existența acestui nivel maxim, ceea ce confirmă caracterul ulterior al generalizării. d. Cu privire la aplicarea dispozițiilor legilor speciale privind salarizarea Recurenta invocă aplicarea exclusiv pentru viitor a majorărilor stabilite prin: art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 (majorare începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015), și art. III din O.U.G. nr. 20/2016 (aplicare începând cu luna august 2016). Se susține că instanța nu poate conferi acestor acte un efect retroactiv pe care legiuitorul nu l-a prevăzut. Recurenta afirmă că Ministerul Justiției a emis ordinul contestat în exercitarea competențelor legale, în considerarea situației juridice și bugetare existente la data emiterii sale, iar actul produce efecte numai pentru viitor. Se susține că instanța de judecată nu se poate substitui autorității emitente și nu poate modifica data de intrare în vigoare a actului administrativ. 1.3.3. Reclamant A. a fomulat recurs la considerentele sentinței recurate în ceea ce privește aplicarea prevederilr art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și a solicitat înlocuirea lor cu propriile considerente. Recurenta susține, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., întrucât prima instanță a admis în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 07.02.2019 și a soluționat cauza pe fond cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în materia salarizării magistraților. În ceea ce privește excepția prescripției, recurenta arată că obiectul cererii de chemare în judecată nu l-a constituit simpla obligare a Ministerului Justiției (și, subsecvent, a ordonatorului principal de credite) la plata unor drepturi salariale, în sensul clasic al acțiunilor patrimoniale la care se aplică direct dispozițiile art. 2500 și 2517 C. civ., ci modificarea, respectiv revocarea sau înlocuirea ordinului de salarizare existent cu un nou ordin, care să reflecte drepturile salariale deja recunoscute altor magistrați prin hotărâri judecătorești definitive, cu respectarea deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acțiunea are, așadar, un puternic caracter de contencios administrativ și de înlăturare a unei situații de discriminare, nu doar de valorificare punctuală a unor drepturi bănești prescrise. Recurenta subliniază că instanța de fond a analizat prescripția exclusiv prin prisma dreptului comun civil, fără a ține seama de natura cauzei și de incidența normelor speciale în materia discriminării. În subsidiar, recurenta susține că, și în ipoteza în care s-ar reține aplicabilitatea regulilor generale din C. civ., termenul de prescripție de 3 ani nu putea fi considerat împlinit. Ea arată că momentul de la care a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea dreptului de a fi salarizată prin raportare la VRS 605,225 RON nu poate fi fixat cu trei ani anteriori sesizării instanței, ci, cel mai devreme, de la data la care instanțele au început să recunoască acest drept altor persoane din aceeași familie ocupațională, respectiv sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 a Tribunalului Caraș-Severin, definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 a Curții de Apel Timișoara, ori de la data emiterii Ordinului nr. 6245/30.12.2021 și a Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, care au consfințit, la nivel administrativ, aplicarea VRS 605,225 în cadrul sistemului judiciar. Recurenta indică, de asemenea, ca moment relevant cel puțin data înregistrării contestației formulate la Ministerul Justiției împotriva Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, când a solicitat în mod expres stabilirea unei salarizări nediscriminatorii, arătând că nu a avut anterior o posibilitate reală și efectivă de a promova o astfel de acțiune. Totodată, recurenta invocă aplicabilitatea dispozițiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, ca normă specială derogatorie de la dreptul comun. Ea arată că pretențiile formulate își au izvorul în susținerea unei situații de discriminare salarială față de alți membri ai familiei ocupaționale "Justiție" - magistrați, personal auxiliar, consilieri de probațiune, cărora le-au fost recunoscute drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive sau al unor ordine administrative. În acest context, termenul special de 3 ani prevăzut de art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 începe să curgă de la data la care persoana interesată a putut lua cunoștință de săvârșirea faptei discriminatorii, respectiv de la momentul în care au fost pronunțate primele hotărâri judecătorești prin care s-a recunoscut altor persoane din aceeași familie ocupațională dreptul la VRS 605,225 RON. Recurenta invocă, în susținerea acestei interpretări, considerentele Deciziei nr. 10/2016 pronunțate de ÎCCJ într-un recurs în interesul legii, potrivit cărora art. 27 din O.G. nr. 137/2000 garantează persoanei discriminate accesul efectiv la o acțiune în justiție pentru restabilirea situației anterioare sau anularea situației create prin discriminare. Recurenta-reclamantă arată că instituția prescripției sancționează pasivitatea titularului dreptului, or, în cauză, nu se poate reține o astfel de pasivitate. Ea susține că nici măcar categoria profesională expres vizată de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 (consilierii de probațiune) nu a beneficiat de recalcularea indemnizațiilor prin raportare la VRS 605,225 anterior pronunțării primei hotărâri judecătorești favorabile, dreptul fiind recunoscut exclusiv pe cale judiciară, nu prin acte administrative ale ordonatorilor de credite. În aceste condiții, nu se poate considera că termenul de prescripție ar fi început să curgă încă de la 01.08.2016. Mai mult, prin Ordinul nr. 6245/30.12.2021, Ministerul Justiției a recunoscut în mod expres aplicabilitatea VRS 605,225, ceea ce, în viziunea recurentei, echivalează cu o recunoaștere scrisă a dreptului, în sensul art. 2506 și urm. C. civ., cu efectul reluării cursului prescripției de la data de 30.12.2021. Prin raportare la art. 2507 și art. 2510 C. civ., recurenta susține că ne aflăm în ipoteza unei renunțări la prescripția împlinită sau la termenul scurs, cu consecința începerii unei noi prescripții de același fel de la data recunoașterii, astfel încât nici sub acest aspect termenul nu poate fi considerat depășit. Pe acest temei, recurenta apreciază că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă în mod greșit, instanța de fond limitându-se la aplicarea art. 2500 și 2517 C. civ., fără a analiza susținerile privind incidența art. 27 din O.G. nr. 137/2000, natura discriminatorie a situației de salarizare invocate, momentul efectiv al luării la cunoștință a faptei discriminatorii și efectele recunoașterii dreptului prin actele administrative ulterioare. În consecință, se solicită respingerea excepției prescripției ca neîntemeiată. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care guvernează salarizarea judecătorilor. Ea arată că instanța de fond a negat dreptul de a obține un ordin de salarizare emis de ordonatorul principal de credite Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care drepturile sale salariale să fie stabilite în conformitate cu Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, iar după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, prin raportare la VRS 605,225 RON (rezultată din majorarea cu 25% a valorii de 484,18 RON), fără a fi afectate de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din această lege. Recurenta invocă, în acest context, Ordinul Președintelui ÎCCJ nr. 959/12.04.2023, prin care s-a stabilit că, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale ale judecătorilor din curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii se calculează având în vedere VRS 605,225 RON, "fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017", precum și ordinele subsecvente - nr. 2734/I/27.09.2023, nr. 3226/02.11.2023 și nr. 1003/02.05.2023 - prin care s-au stabilit drepturile salariale ale judecătorilor (inclusiv ale recurentei) pe diverse perioade, în mod expres fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6). Aceste acte administrative au la bază, potrivit considerentelor lor, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, care impune egalizarea salariilor la nivelul maxim din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, incluzând și drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, precum și hotărâri judecătorești definitive pronunțate în litigii de salarizare (de exemplu, sentința civilă nr. 1508/28.10.2020 a Tribunalului Dâmbovița și deciziile Curții de Apel Ploiești), care au statuat că plafonarea din art. 38 alin. (6) vizează exclusiv drepturile stabilite de Legea nr. 153/2017, nu și pe cele recunoscute în temeiul legislației anterioare. Recurenta susține că instanța de fond a ignorat aceste acte administrative de salarizare, emise chiar de ordonatorul principal de credite pentru eliminarea inechităților salariale din sistem, și a continuat să aplice în mod greșit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, menținând sporurile la nivelul anului 2018 și limitând aplicarea VRS 605,225 la o dată ulterioară (07.02.2019). Or, din anexele la ordinele menționate rezultă, potrivit recurentei, că sporurile au fost calculate prin raportare la VRS 605,225 RON, fără plafonare, ceea ce confirmă că soluția instanței de fond este contrară practicii administrative unitare ulterioare și rațiunii deciziilor Curții Constituționale și ale ÎCCJ (inclusiv DCD nr. 55/2021). În plus, recurenta amintește că modul de calcul al indemnizației de încadrare pentru judecători a rămas guvernat, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, care prevede utilizarea valorii de referință sectoriale și a coeficienților de multiplicare din anexele ordonanței. Deși VRS a crescut succesiv până la 605,225 RON, coeficienții de multiplicare au rămas neschimbați, iar recurenta invocă existența unor titluri executorii prin care i s-a recunoscut aplicarea coeficientului de multiplicare 19, aferent procurorilor DNA/DIICOT, și necesitatea ca ordinele de salarizare să reflecte și acest aspect, în concordanță cu hotărârile judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa și a altor magistrați. Pe fondul acestor argumente, recurenta apreciază că soluția de admitere doar parțială a acțiunii - prin anularea în parte a Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, numai sub aspectul datei de la care se aplică VRS 605,225 RON (07.02.2019) și menținerea plafonării sporurilor - este nelegală, întrucât nu înlătură pe deplin situația de discriminare salarială față de alți judecători și membri ai familiei ocupaționale "Justiție", cărora li s-au recunoscut drepturi întemeiate pe aceeași VRS, fără plafonare și pentru perioade anterioare. Prin menținerea acestei diferențe de tratament, instanța de fond ar fi consolidat o discriminare pe care chiar ordonatorul principal de credite a încercat să o înlăture prin ordinele emise în anul 2023. În concluzie, recurenta solicită ca, prin raportare la aceste critici, instanța de recurs să constate nelegalitatea hotărârii atacate sub ambele aspecte, atât în ceea ce privește soluția asupra excepției prescripției, cât și sub aspectul aplicării normelor materiale privind salarizarea magistraților și să dispună, în consecință, admiterea recursului, casarea hotărârii și soluționarea cauzei în sensul respingerii excepției prescripției și al stabilirii drepturilor salariale ale recurentei potrivit actelor normative și administrative menționate, cu respectarea principiului egalității de tratament și a jurisprudenței Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 1.4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantă. Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantă. 1.5. Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 4 februarie 2025, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante Înalta Curte reține că recurenta-reclamanta, în temeiul art. 7 din Cap. VIII al Anexei nr. V aferentă Legii nr. 153/2017, a formulat, mai întâi, contestație administrativă împotriva ordinului nr. 401/C/07.02.2022, emis de pârâtul Ministerul Justiției, iar ulterior, prin adresa nr. x/2022, acest pârât i-a comunicat reclamantei răspunsul la contestația administrativă, în sensul că această contestație administrativă nu poate fi soluționată favorabil. Față de hotărârea Ministerului Justiției de respingere a contestației administrative, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, prin care a contestat atât hotărârea pârâtului de respingere a contestației administrative, cât și ordinul nr. 401/C/07.02.2022. Prin sentința recurată s-au respins excepțiile inadmisibilității, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a fost anulate în parte, atât ordinul nr 401/C/07.02.2022, cât și hotărârea de respingere a contestației administrative, ambele emise de pârâtul Ministerul Justiției, respectiv doar cu privire la data de la care vor fi stabilite drepturile salariale ale reclamantei în raport cu valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în sensul că această valoare de referință, de 605,225 RON, se va aplica în stabilirea drepturilor reclamantei începând cu data de 07.02.2019. Recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vor fi analizate punctual de instanța de recurs. 2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Justiției este fondat, în limitele și pentru considerentele arătate în continuare. În esență, prima instanță a reținut că este justificată în cauză calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Justiției deoarece se contestă actele emise de acesta, în calitate de ordonator principal de credite, iar faptul că pe timpul judecății a intervenit o modificare legislativă ce a justificat transmiterea calității procesuale pasive de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, nu justifică scoaterea din cauză a pârâtului Ministerul Justiției care este emitentul actelor contestate și care era, inclusiv la data formulării acțiunii, ordonatorul principal de credite. Instanța de control judiciar constată că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, precum și de art. 38 din C. proc. civ. În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății." Prin dispozițiile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe. Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii. Așadar, chiar dacă Ministerul Justiției este emitentul actelor contestate în prezenta cauză și era, inclusiv la data formulării acțiunii, ordonatorul principal de credite, cât timp subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției a avut loc prin efectul legii, ea trebuia constatată de către instanța judecătorească învestită cu soluționarea litigiului în curs de desfășurare, față de necesitatea continuării procesului în contradictoriu cu entitatea care a dobândit, în temeiul legii, calitatea de debitor al obligațiilor a căror aducere la îndeplinire se urmărește pe calea executării silite. Pentru aceste motive, în conformitate cu prevederile art. 38 din C. proc. civ. raportat la art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, instanța de control judiciar reține că pârâtul Ministerul Justiției nu mai justifica calitate procesuală pasivă în cauză, fiind în mod greșit respinsă de către prima instanță excepția invocată. 2.3. Examinând criticile de nelegalitate ale sentinței recurate, formulate de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Instanța de recurs reține că, întreaga critică a recurentei-pârâte este construită pe premisa că instanța de fond ar fi stabilit retroactiv aplicarea valorii de referință sectoriale (VRS) de 605,225 RON, cu încălcarea legislației bugetare și în afara cadrului stabilit de Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021. Din motivarea sentinței rezultă clar că instanța de fond a calificat corect Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 ca act administrativ cu caracter normativ, emis în vederea organizării executării legii, aplicabil întregii categorii de judecători și asistenți judiciari. Ia în ceea ce privește Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 l-a calificat ca act administrativ individual, prin care se stabilesc concret drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel București (inclusiv reclamanta). Totdată instanța de fond a reținut că legalitatea Ordinului nr. 401/C/07.02.2022 trebuie analizată prin prisma actului normativ în baza căruia a fost emis (Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021) și prin prisma dispozițiilor Legii nr. 153/2017. Instanța de fond nu a cenzurat și nu a modificat conținutul actului normativ (6245/2021), nici nu a negat aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 sau a dispozițiilor bugetare, ci a constatat doar că, în cadrul aplicării acestui act normativ și al aceleiași legi-cadru, ordinul individual nr. 401/2022 este nelegal sub aspectul datei de la care se aplică VRS 605,225 RON pentru reclamantă, raportat la tratamentul salarial aplicat altor colegi judecători din aceeași instanță. Cu privire la pretinsa imposibilitate de stabilire "retroactivă" a VRS 605,225 RON, în contextul unei practici neunitare, recurenta-pârâtă invocă existența unei practici judiciare neunitare la nivelul curților de apel (Decizia ÎCCJ nr. 29/2021 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), pentru a susține că nu se poate stabili retroactiv aplicarea VRS 605,225. Instanța de fond nu a stabilit, în abstract, de la ce moment se cuvine VRS 605,225 la nivelul întregii familii ocupaționale "Justiție", nici nu a construit o regulă generală derogatorie de la practica neunitară anterioară. Din motivare rezultă că inastanța de fond a avut în vedere situația concretă a reclamantei, raportată la situația altor judecători din aceeași circumscripție (Curtea de Apel București). Totodată a reținut explicit că, pentru alți colegi ai reclamantei, prin Ordinul MJ nr. 4158/C/11.08.2021, Ministerul Justiției a stabilit aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 16.07.2017. Iar pe acest fond, instanța a aplicat dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 153/2017, care consacră principiul egalității de tratament salarial în cadrul aceleiași familii ocupaționale și pentru personal aflat în situații comparabile. Așadar, ceea ce face instanța de fond nu este să aplice retroactiv un drept salarial pe baza unei practici neunitare la nivel național, ci să constate că, odată ce același ordonator de credite a recunoscut printr-un ordin anterior aplicarea VRS 605,225 pentru alți judecători din aceeași instanță de la o dată mai veche (16.07.2017), nu există temei ca, prin Ordinul 401/2022, să fixeze pentru reclamantă o dată mai târzie (30.12.2021). Nelegalitatea nu decurge din "nerecunoașterea" art. 38 alin. (6) sau din ignorarea practicii neunitare, ci din tratamentul discriminatoriu aplicat în interiorul aceleiași instanțe, contrar art. 6 din Legea nr. 153/2017. În acest cadru, invocarea neunității jurisprudențiale la nivel național (Decizia nr. 29/2021) nu infirmă raționamentul instanței de fond, care se sprijină pe propria practică administrativă a Ministerului Justiției în raport cu colegii reclamantei. Cu privire la incidența art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 și a constrângerilor bugetare, recurenta-pârâtă susține că, potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești executorii pentru perioada 2019-2021 se face eșalonat, în limitele bugetului, ceea ce ar împiedica recunoașterea retroactivă a drepturilor salariale. Această teză nu se regăsește însă în motivarea sentinței, nici ca fundament al soluției, nici ca ignorare a legislației bugetare. Sub acest aspect instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, tocmai pentru a justifica menținerea sporurilor la nivelul lunii decembrie 2018/2019 și a respins criticile reclamantei privind nivelul sporurilor. De asemenea a făcut distincția între indemnizația de încadrare (supusă recalculării prin raportare la VRS 605,225, în vederea punerii în aplicare a Ordinului 6245/2021 și a hotărârilor judecătorești care au stat la baza lui) și sporurile salariale, pentru care a reținut aplicabilitatea deplină a constrângerilor bugetare. Prin urmare, instanța de fond nu a ignorat O.U.G. nr. 114/2018, ci a aplicat-o acolo unde era relevantă (sporuri). Recunoașterea pentru reclamantă a aceleiași date de la care VRS 605,225 se aplică altor colegi din aceeași instanță nu înseamnă încălcarea disciplinei bugetare, atâta vreme cât: Ministerul Justiției însuși a emis anterior acte administrative (Ordinul 4158/2021) prin care a acceptat impactul bugetar al aplicării VRS 605,225 de la o dată mai timpurie pentru alți judecători, iar nstanța de fond nu a dispus plata eșalonată sau modalitatea de executare bugetară, ci a stabilit doar data de la care actul individual trebuie să reflecte un tratament egal; chestiunile de eșalonare a plății sumelor rămân guvernate de art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 și pot fi gestionate în faza de executare. Critica Înaltei Curți, prin care se sugerează că hotărârea de fond ar fi ignorat constrângerile bugetare, nu este astfel confirmată de motivare: instanța de fond a delimitat corect sfera de aplicare a normelor bugetare (sporuri) de sfera aplicării principiului egalității de tratament în materie de indemnizație de încadrare (VRS). Cu privire la momentul "generalizării" VRS 605,225 și Decizia ÎCCJ nr. 55/2021, recurenta-pârâtă susține că VRS 605,225 a fost generalizată doar după publicarea Deciziei nr. 55/2021, iar instanța nu putea "retroactiva" efectele acestei jurisprudențe. Din nou, această critică nu se plasează pe aceeași logică cu motivarea instanței de fond, care a constatat că Ordinul 6245/30.12.2021 este emis tocmai "luând în considerare jurisprudența instanțelor (…) inclusiv decizia civilă nr. 3021/20.05.2021 a Înaltei Curți", deci recunoaște evoluția jurisprudențială în favoarea VRS 605,225. Totodată a reținut că Ordinul 6245/2021 nu exclude aplicarea art. 38 alin. (6) și nici nu reglementează o anumită dată unică de la care se recunoaște VRS, ci se limitează la a stabili că drepturile salariale se calculează cu VRS 605,225, cu respectarea legii-cadru, iar la nivel individual, a analizat Ordinul nr. 401/2022 prin raportare la propria practică anterioară a Ministerului Justiției (Ordinul nr. 4158/2021) și la art. 6 din Legea 153/2017, pentru a constata caracterul discriminatoriu al stabilirii unei date mai târzii doar pentru reclamantă. Așadar, instanța de fond nu a "generalizat" ea însăși VRS 605,225 pornind de la Decizia 55/2021, ci a pornit de la generalizarea deja făcută de legiuitor secundar (MJ) prin Ordinul normativ 6245/2021, care preia jurisprudența și o transpune normativ. Analiza legalității datei din Ordinul 401/2022 se face în interiorul acestui cadru normativ deja asumat de ordonator. A invoca faptul că, înainte de 2021, nu exista un "maxim" clar recunoscut de ÎCCJ, nu răstoarnă constatarea că, odată ce autoritatea a emis un ordin normativ și a aplicat deja VRS 605,225 pentru anumiți judecători de la o dată mai veche, nu mai poate justifica un tratament diferit pentru reclamantă. În ceea ce privește referirea la Legea nr. 293/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, recurenta invocă art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 și art. III din O.U.G. nr. 20/2016, arătând că acestea prevăd expres datele de la care se aplică anumite majorări salariale și că instanțele nu ar putea modifica aceste momente. Instanța de fond nu a contrazis aceste dispoziții și nici nu a statuat asupra lor în sensul de a le "schimba" data de aplicare. Chiar dacă Legea nr. 293/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 au stabilit la momentul lor anumite majorări și termene, instanța de fond nu a modificat acele date, ci a constatat doar că, ulterior, prin Ordinul nr. 4158/2021 și apoi prin Ordinul nr. 6245/2021, Ministerul Justiției a recunoscut și aplicat VRS 605,225 pentru alți judecători de la o dată mai veche, ceea ce atrage obligația de a aplica același tratament și reclamantei, în virtutea art. 6 din Legea 153/2017. Astfel, dispozițiile invocate de recurenta-reclamantă nu contrazic raționamentul instanței de fond, întrucât instanța nu a schimbat regimul acelor majorări legale, ci s-a raportat la o etapă ulterioară, în care ordonatorul de credite a creat el însuși o diferență de tratament în interiorul aceleiași categorii profesionale. În ceea ce privește opinia recurnetei-reclamante prin care arată că actul administrativ produce efecte numai pentru viitor și că instanța nu ar putea modifica data de la care acesta își produce efectele, Înalta Curte reține că instanța de fond nu substituie autoritatea în oportunitate, ci cenzurează legalitatea unui element concret (data aplicării VRS) al unui act individual, în raport cu actul normativ în baza căruia ordinul individual a fost emis (Ordinul nr. 6245/2021) și dispozițiile Legii nr. 153/2017, în special art. 6 și art. 38 și principiul egalității de tratament și propria practică a emitentului în raport cu alți judecători. În aceste condiții, argumentele recurentei, întemeiate pe ideea imposibilității recunoașterii retroactive a VRS 605,225, pe practica neunitară la nivel național și pe constrângerile bugetare nu contrazic raționamentul instanței de fond și nu relevă existența vreunei încălcări a normelor de drept material, astfel încât motivele de recurs formulate sunt nefondate. 2.4. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A., Înalta Curte examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin recurs, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că soluția instanței de fond prin care a menținut aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 reprezintă o soluția adoptată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că recursul este fondat. Din considerentele sentinței rezultă că instanța de fond a calificat corect Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021 drept act administrativ cu caracter normativ, emis în vederea organizării executării Legii nr. 153/2017 cu privire la salarizarea judecătorilor și asistenților judiciari și alinierea acesteia la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, precum și Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 drept act administrativ individual, prin care se stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel București, inclusiv în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă. Instanța de fond a procedat, de asemenea, la verificarea legalității Ordinului nr. 401/C/07.02.2022 prin raportare la actul normativ în baza căruia acesta a fost emis și la dispozițiile Legii nr. 153/2017, reținând caracterul nelegal al ordinului numai sub aspectul datei de la care se aplică VRS 605,225 RON și anulându-l parțial în acest sens. Cu toate acestea, aceeași instanță a apreciat că menținerea plafonării indemnizației lunare de încadrare, în conformitate cu art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru reclamantă, în condițiile în care se recunoaște aplicarea VRS 605,225 RON, nu ar fi de natură să atragă nelegalitatea Ordinului nr. 401/C/07.02.2022. Așadar, instanța de fond a considerat că este posibil, pe de o parte, să se constate necesitatea egalizării valorii de referință sectoriale pentru reclamantă cu cea aplicată altor judecători din aceeași instanță, iar, pe de altă parte, să se mențină plafonarea indemnizației de încadrare a reclamantei la nivelul rezultat din art. 38 alin. (6), lăsând astfel fără efect util egalizarea recunoscută. O asemenea soluție este contradictorie și contrară atât dispozițiilor legale, cât și jurisprudenței constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie de salarizare a personalului din familia ocupațională "Justiție". Înalta Curte reține că, în temeiul art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii au dreptul la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită pe baza valorii de referință sectoriale și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexă, iar art. 6 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 153/2017 consacră, pentru personalul plătit din fonduri publice, principiul egalității de tratament, în sensul că pentru aceeași funcție, aceeași gradație și condiții similare, salariul de bază/indemnizația de încadrare trebuie să fie la același nivel. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 s-a statuat că personalul aflat în situații identice sau comparabile trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași familii ocupaționale, egalizarea incluzând și drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive. Ulterior, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (inclusiv decizii pronunțate în recursuri în interesul legii și în dezlegarea unor chestiuni de drept) a consolidat această interpretare, reținând că plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează strict drepturile salariale stabilite în baza acestei legi, iar nu și drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești sau cele rezultate din alinierea la nivelul maxim deja existent în sistem. În speță, chiar instanța de fond reține că Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 a fost emis "luând în considerare jurisprudența instanțelor de litigii de muncă și contencios administrativ, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție", în sensul acordării valorii de referință sectoriale de 605,225 RON. Prin emiterea acestui ordin, Ministerul Justiției a recunoscut că în sistemul judiciar există deja un nivel maxim al indemnizațiilor de încadrare, determinat prin raportare la VRS 605,225 RON, nivel de care beneficiază unii judecători în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive. Ca atare, ordinul normativ are ca rațiune eliminarea unei stări de inegalitate și discriminare generate de faptul că o parte din judecători beneficiau deja de această VRS, iar alții nu. Or, dacă scopul declarat al Ordinului nr. 6245/C/2021 este egalizarea, prin raportare la nivelul maxim deja recunoscut în sistem, menținerea plafonării indemnizației de încadrare în temeiul art. 38 alin. (6) pentru reclamantă în timp ce alți judecători aflați în situații comparabile beneficiază de indemnizații neplafonate, rezultate din aplicarea aceleiași VRS și din hotărâri judecătorești definitive, contravine chiar acestui scop și principiului egalității de tratament. De altfel, chiar practica ulterioară a ordonatorului principal de credite, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție reflectată în ordinele emise ulterior (Ordinul nr. 959/12.04.2023, Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023, Ordinul nr. 3226/02.11.2023, Ordinul nr. 1003/02.05.2023) confirmă interpretarea potrivit căreia plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) nu se aplică indemnizațiilor de încadrare stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON, recunoscute ca expresie a nivelului maxim în sistem, ci numai drepturilor salariale rezultate din aplicarea directă a grilelor Legii nr. 153/2017. Chiar dacă aceste ordine sunt emise ulterior datei emiterii Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, ele nu constituie izvorul dreptului în cauză, ci exprimă o clarificare și confirmare a interpretării corecte a normelor legale și a deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți. Totodată, din considerentele Deciziei nr. 43/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiției - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rezultă că plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este incidentă atunci când depășirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referință sectoriale, întrucât VRS reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, un reper unic, constant și invariabil în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", care nu poate fi supus unei limitări punctuale fără a încălca principiile egalității și nediscriminării și fără a conduce, contra legii, la valori de referință diferite în interiorul aceleiași familii ocupaționale (par. 93 și sinteza din par. 99). În același timp, instanța supremă reține că VRS 605,225 RON este deja recunoscută în jurisprudență ca expresie a nivelului maxim aflat în plată pentru această familie ocupațională, ceea ce consolidează concluzia că plafonarea art. 38 alin. (6) nu poate fi opusă indemnizațiilor/salariilor stabilite prin raportare la acest reper general (par. 121). Prin urmare, interpretarea corectă este aceea că plafonarea din art. 38 alin. (6) se aplică exclusiv drepturilor salariale rezultate din aplicarea directă a grilelor Legii nr. 153/2017 (în ipotezele proprii de atingere a plafonului), iar nu indemnizațiilor de încadrare stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON, recunoscută ca reper unic și nivel maxim în sistem. În acest context, Curtea constată că instanța de fond, menținând aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 asupra indemnizației de încadrare a reclamantei, deși a admis aplicarea VRS 605,225 RON și a constatat necesitatea alinierii datei de la care se aplică această VRS, a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material. Prin această soluție, instanța de fond a golit de conținut efectiv egalizarea recunoscută sub aspectul VRS, întrucât menținerea plafonării face ca, în concret, indemnizația reclamantei să nu atingă nivelul maxim de care beneficiază alți judecători din aceeași categorie. Totodată a ignorat efectul obligatoriu al Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și al jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție privind obligația de a salariza personalul aflat în situații identice la același nivel maxim și a perpetuat o situație de tratament diferențiat nejustificat între reclamantă și alți judecători din familia ocupațională "Justiție", în contradicție cu art. 6 din Legea nr. 153/2017. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, în raport cu indemnizația lunară de încadrare stabilită pentru reclamantă prin Ordinul nr. 401/C/07.02.2022, dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu pot fi aplicate în sensul plafonării acesteia, întrucât drepturile reclamantei trebuie aliniate la nivelul maxim recunoscut în sistem, rezultat din aplicarea VRS 605,225 RON, astfel cum a fost stabilit pentru alți judecători aflați în situații comparabile. 2.5. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție declarat împotriva sentinței civile nr. 144/F-cont din 7 noiembrie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca fiind nefondat. Iar în ceea ce privește recursurile Ministerului Justiției și cel al reclamantei A., constatând că sunt întemeiate criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în ambele recursuri Înalta Curte, va admite recursurile acestora și: va casa în parte sentința recurată admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției cu consecința respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției pentru lipsa calității procesuale pasive; va dispune înăturarea dispoziției de plafonare a indemnizației lunare de încadrare dispusă în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în ceea ce privește drepturile recurentei-reclamante.