Decizia nr. 4542/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 3907/109/2020 — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 mai 2022, pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat modificarea parțială a Ordinului nr. 420/C din 07.02.2022, respectiv a art. 1 din actul administrativ, în următorul sens: (i) revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 420/C din 07.02.2022 emis de Ministerul Justiției, în sensul stabilirii indemnizației de încadrare începând cu data de 01.08.2016 și în continuare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei și să emită în favoarea reclamantului un nou ordin cu luarea în considerare a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției, în ceea ce privește indemnizația lunară cuvenită, în vederea realizării unei salarizări la nivel maxim aflat în plată, unitare la nivelul întregului sistem judiciar, pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții; (ii) revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 420/C din 07.02.2022, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; (iii) revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 420/C din 07.02.2022, respectiv stabilirea coeficientului de multiplicare 19 și ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, dar și ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, din perspectiva discrepanței generate de inechitatea aplicării acestui coeficient exclusiv magistraților procurori din structurile menționate, omițându-se faptul că aceste cauze sunt soluționate la nivel de tribunale și curți de apel, potrivit competenței și există hotărâri judecătorești definitive în acest sens.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2496 din 27 decembrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată; (ii) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la plata drepturilor solicitate și excepția tardivității acțiunii ca lipsite de obiect; (iii) a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României și a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 153/2017 în ansamblu, sub aspectul reglementării drepturilor salariale ale judecătorilor prin lege ordinară și a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 9 art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; (iv) a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare perioadei de 3 ani calculată de la data introducerii acțiunii; (v) a respins pretențiile anterioare datei de 10.05.2019 ca urmare a intervenirii prescripției extinctive; (vi) a respins în rest acțiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 2496 din 27 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant învederează că este asistent judiciar în cadrul Tribunalului Alba, iar prin Ordinul MJ nr. 420/C din 07.02.2022 s-a dispus salarizarea asistenților judiciară prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei. A criticat acest ordin, solicitând luarea în considerare, la calcularea indemnizației de încadrare, a sporului de fidelitate (spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției), înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare potrivit art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2007, precum și stabilirea unui mod de calcul al indemnizației raportat la coeficientul de multiplicare 19,00 și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 și Legii nr. 153/2007. În ceea ce privește sporul de fidelitate, recurentul-reclamant susține că acesta trebuie luat în considerare, în vederea realizării unei salarizări unitare la nivelul întregului sistem judiciar, pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă, dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Consideră că prin soluția dată de prima instanță sunt nesocotite o serie de titluri, executorii, respectiv hotărâri judecătorești definitive, prin care altor asistenți judiciari le-a fost recunoscut dreptul la salarizare prin raportare la vechimea efectivă în funcție, în prezent existând în plată salarii calculate cu luarea în considerare a acestei vechimi. În același sens, solicită a se lua în considerare și decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și deciziile nr. 36/2018 și nr. 56/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În ceea ce privește plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017, susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamantul nu este beneficiarul unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului la calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 lei, câtă vreme acest drept a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 1836/2021, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. 3907/109/2020, definitivă prin decizia nr. 1797/2022 a Curții de Apel Pitești. Astfel fiind, recurentul-reclamant apreciază că se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat, ce nu poate fi diminuat. Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite majorări salariale, în caz contrar aceste hotărâri ar rămâne fără efect, contrar art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și deciziei nr. 7/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. În ceea ce privește solicitarea de stabilire a coeficientului de multiplicare 19,000, susține recurentul-reclamant că dreptul la calcularea indemnizației în raport de acest coeficient a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 906/2019, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 2772/90/2018, definitivă prin decizia nr. 2572/2020 a Curții de Apel Pitești, începând cu data de 01.11.2015 și până la încetarea condițiilor de acordare. Invocă decizia nr. 7/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, care, în opinia sa, reglementează o situație identică și care a stabilit că efectele hotărârilor care vizau perioada 2006-2009 au fost extinse pentru viitor, producând efecte în anii 2019-2020 și în continuare, precum și o serie de hotărâri judecătorești prin care s-au lămurit dispozitivele unor hotărâri anterioare, în sensul că acordarea coeficientului de multiplicare 19,000 se acordă și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 și Legii nr. 153/2017. 3.2. Împotriva sentinței civile nr. 2496 din 27 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte de Casație și Justiție (subrogată în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției) a declarat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepțiilor invocate în fond. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției/Înaltei Curți de Casație și Justiție, se arată că, în considerentele sentinței s-a menționat că această excepție este admisă în privința capătului de cerere referitor la obligația achitării diferențelor salariale, fiind valorificat raționamentul Înaltei Curți din decizia nr. 13/2016, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă în dispozitivul hotărârii excepția este respinsă ca lipsită de obiect, fără o motivare a acestei soluții. În ceea ce privește excepția tardivității, susține recurenta-pârâtă că aceasta nu a fost analizată de prima instanță în considerente, dar în dispozitivul hotărârii este respinsă ca lipsită de obiect. Menționează că excepția a fost invocată în raport de împrejurarea că reclamantul nu a contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizației de încadrare prin acte administrative individuale, începând cu data de 01.08.2016. Mai susține recurenta-pârâtă și greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, opinând în sensul că neindicarea explicită a solicitării de anulare a adresei de răspuns la plângerea prealabilă reprezintă un fine de neprimire a acțiunii, raportat la art. 7 alin. (2) Cap VIII Anexa V din Legea nr. 153/2017.

Apărările formulate în cauză 4.1. Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat. În esență, recurenta-pârâtă a susținut că, raportat la normele legale invocate în proces, la deciziile interpretative pronunțate de Înalta Curte, precum și la jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor naționale, niciuna dintre criticile recurentului-reclamant nu este fondată, indemnizația de încadrare fiind corect stabilită, cuantumul acesteia neputând depăși limitele maxime impuse de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru funcția pe care acesta o ocupă. 4.2. Prin notele de ședință depuse la data de 5 martie 2024, recurenta-pârâtă a susținut că solicitarea recurentului-pârât de stabilire a salarizării asistenților judiciari fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 a rămas fără obiect, raportat la Ordinele Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 996/18.04.2023, nr. 1031/14.05.2023 și nr. 2734/27.09.2023.

Cererea de renunțare la judecata unor petite ale cererii introductive. Prin notele de ședință depuse la data de 11 octombrie 2024, recurentul-reclamant A a restrâns obiectul cererii sale în condițiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ., arătând că renunță la petitele cererii de chemare în judecată vizând emiterea unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a sporului de fidelitate și a coeficientului de multiplicare 19,000. În consecință, a arătat că obiectul cererii sale de chemare în judecată, astfel restrânse, îl reprezintă pretenția de modificare parțială a Ordinului nr. 420/C din 07.02.2022, respectiv a art. 1 din acest act administrativ, în sensul stabilirii indemnizației de încadrare corespondent perioadei 01.01.2018 – 29.12.2021, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei și înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Alte aspecte procesuale Prin încheierea din 13 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 142 alin. (6) și (8) din Legea nr. 304/2022 raportat la dispozițiile art. 38 și art. 39 C. proc. civ., a constatat că în cauză a intervenit transmiterea calității procesuale de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunând rectificarea în consecință a citativului cauzei. II. Soluția instanței de recurs II.1. Referitor la cererea părții recurente-reclamante de renunțare la judecata unora dintre petitele acțiunii Potrivit art. 406 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010, republicată) „Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă”. Dispozițiile art. 406 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ. reglementează situația formulării cererii de renunțare la judecată în căile de atac: „(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză. (6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă”. În speță, recurentul-reclamant A a învederat în mod expres că renunță la judecata capetelor cererii de chemare în judecată vizând emiterea unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a sporului de fidelitate și a coeficientului de multiplicare 19,000 (petitele nr. 1 și nr. 3 din acțiune), solicitând continuarea judecății doar pentru pretenția vizând modificarea ordinului de salarizare atacat în sensul stabilirii indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei și înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017 (petitul nr. 2 al acțiunii). Având în vedere că manifestarea de voință în sensul renunțării la judecata cererii reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentului-reclamant subsumat principiului disponibilității care guvernează procesul civil, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (6) C. proc. civ. și lipsind opoziția vreuneia dintre părțile adverse, va lua act de renunțarea reclamantului A la judecata pretențiilor vizând revocarea/modificarea parțială a Ordinului ministrului justiției nr. 420/C din 07.02.2022 și emiterea unui nou ordin cu luarea în considerare a sporului de fidelitate și a coeficientului de multiplicare 19,000. Întrucât cererea de renunțare la judecată a fost formulată în calea de atac a recursului, Înalta Curte va face aplicarea art. 406 alin. (5) și alin. (6) din C. proc. civ. și va anula sentința civilă nr. nr. 2496 din 27 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în limita renunțării la judecată. II.2. Înalta Curte apreciază necesar a analiza prioritar recursul incident declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la criticile expuse, care privesc modalitatea de soluționare a unor excepții și a căror validare ar face de prisos analiza de fond a recursului principal. a) În ceea ce privește rămânerea fără obiect a cererii, invocată de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție în raport de emiterea Ordinelor Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 996/18.04.2023, nr. 1031/14.05.2023 și nr. 2734/27.09.2023, instanța de recurs constată că această apărare nu este validă, raportat la data de la care produc efecte ordinele de salarizare amintite și perioada vizată de cererea de recalculare a indemnizației de încadrare, astfel cum a fost stabilită de recurentul-reclamant prin restrângerea obiectului acțiunii. Prin Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 996/18.04.2023 (filele 64-65 dosar recurs) s-a dispus calcularea drepturilor salariale ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu respectarea grilelor din anexa parte integrantă a ordinului. În baza acestui ordin, a fost emis Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1031/14.05.2023 (filele 67-68 dosar recurs), prin care s-a arătat că, începând cu data de 1 aprilie 2023, asistenții judiciari din circumscripția Curții de Apel Alba Iulia beneficiază de drepturi salariale stabilite conform anexei, recurentul-reclamant A figurând la pct. 3 din anexă. Ulterior, prin Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/27.09.2023 (filele 69-71 dosar recurs), s-a stabilit ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curțile de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30.12.2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat – 30 decembrie 2021, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Rezumând, în prezent calcularea drepturilor salariale ale asistenților judiciari în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 lei fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost recunoscută și stabilită de ordonatorul principal de credite cu începere de la data de 30.12.2021. Or, recurentul-reclamant a restrâns obiectul cererii sale de chemare în judecată la pretenția de calculare a indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017, pentru perioada 01.01.2018 – 29.12.2021. Astfel fiind, ordinele de salarizare depuse de recurenta-pârâtă la dosar excedează perioadei ce face obiectul litigiului, pretenția de recalculare a drepturilor salariale ale recurentului-reclamant vizând un interval de timp anterior, pentru care nu s-a făcut dovada recunoașterii dreptului pretins, prin emiterea unui act administrativ de către ordonatorul de credite. În consecință, cererea recurentului-reclamant, astfel cum a fost restrânsă, nu este rămasă fără obiect, apărările recurentei-pârâte în acest sens urmând a fi respinse. b) În ceea ce privește soluția dată de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte va respinge criticile recurentei-pârâte, ca nefondate. Acest fine de neprimire a acțiunii a fost invocat în raport de neatacarea în fața instanței de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1) și (2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2007, a hotărârii emise în soluționarea contestației formulate împotriva OMJ nr. 420/C/07.02.2022, respectiv a actului emis sub nr. 2/18903 din 10.04.2022 de Ministerul Justiției (filele 20-28 dosar fond). În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că, deși potrivit textelor de lege amintite, obiectul acțiunii este reprezentat de hotărârea organelor de conducere ale autorității care a soluționat plângerea formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, iar în speță recurentul-reclamant a solicitat revocarea/modificarea Ordinului nr. 420/C/07.02.2022, totuși nu se poate susține că cererea este formulată cu nerespectarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2007. Este de observat, în acest sens, că în cuprinsul acțiunii recurentul-reclamant a învederat că a formulat contestație, a indicat actul de soluționare a contestației și l-a anexat cererii în fotocopie. Prin urmare, voința manifestă a recurentului-reclamant este clară în sensul anulării actelor administrative emise în legătură cu stabilirea drepturilor sale salariale, indiferent de modalitatea de redactare a acțiunii. Chiar dacă motivarea cererii de chemare în judecată se raportează la Ordinul nr. 420/C/07.02.2022, această împrejurare nu poate echivala cu lipsa intenției de contestare și a răspunsului dat contestației administrative. Astfel, constatarea inadmisibilității acțiunii potrivit celor expuse de recurenta-pârâtă ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privința ordinului atacat, cât și în privința adresei de răspuns (aceasta menținând integral ordinul atacat), iar actul administrativ vătămător al drepturilor și intereselor reclamantului-recurent este ordinul de stabilire a încadrării salariale. Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al motivului de recurs expus, Înalta Curte va menține soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată. c) Nefondate sunt și criticile aduse modului de soluționare a excepției tardivității acțiunii. Recurenta-pârâtă a susținut că această excepție nu a fost tratată prin considerentele hotărârii, însă în dispozitiv este respinsă ca lipsită de obiect. Lecturând întâmpinarea depusă în fond, prin care a fost invocată această excepție, Înalta Curte reține că în susținerea excepției tardivității acțiunii autoritatea publică pârâtă a arătat succint că, «față de dispozițiile legale invocate anterior», în cauza de față trebuie puse în discuție actele administrative de stabilire a drepturilor salariale emise începând cu data de 01.08.2016 și că reclamantul nu a contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizației începând cu această dată. După cum se observă nu este invocat niciun text de lege, nu s-au indicat actele administrative de stabilire a drepturilor salariale pe care se susține că ar fi trebuit să le conteste recurentul-reclamant, motivarea excepției fiind neclară și incompletă, fără un raționament juridic decelabil. Nu se indică în niciun fel motivul pentru care acțiunea de față, care privește contestarea Ordinului nr. 420/C/07.02.2022, este tardivă prin raportare la neatacarea altor ordine de salarizare, care nu fac obiectul prezentei cauze. Prin urmare, deși aspectele sesizate de recurenta-pârâtă cu privire la soluția dată acestei excepții sunt reale, omisiunea/eroarea instanței de fond nu poate conduce la casarea sentinței recurate, având în vedere modul deficitar de invocare a excepției în fața curții de apel, context în care nu poate fi argumentată existența vreunei vătămări de natură a justifica incidența sancțiunii nulității actului de procedură. Astfel fiind, Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate. d) Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile formulate cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive. Recurenta-pârâtă a învederat că în considerentele sentinței s-a menționat că această excepție este admisă în privința capătului de cerere referitor la obligația achitării diferențelor salariale, însă în dispozitivul hotărârii excepția este respinsă ca lipsită de obiect, fără o motivare a acestei soluții. Înalta Curte constată că, într-adevăr, există o contradicție între soluția dată în dispozitiv acestei excepții (respingerea ca lipsită de obiect) și motivele din cuprinsul considerentelor sentinței recurate. Cu toate acestea, această contradicție nu produce niciun fel de efecte vătămătoare cu privire la drepturile și interesele legitime ale recurentei-pârâte, câtă vreme excepția viza obligația de achitare a drepturilor salariale pretinse, iar recurentul-reclamant nu a formulat o astfel de pretenție în prezenta cauză. Atât autoritatea pârâtă (Ministerul Justiției, în prezent ÎCCJ), cât și instanța de fond s-au aflat în eroare asupra petitelor cererii deduse judecății, neobservând că recurentul-reclamant a solicitat doar modificarea actului atacat, respectiv emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită în raport de anumite componente, fără a solicita plata unor diferențe salariale rezultate în urma noului mod de calcul. Prin urmare, excepția invocată de recurenta-pârâtă este străină de obiectul litigiului, astfel că soluția dată de instanța de fond și neconcordanța dintre dispozitiv și considerente nu au aptitudinea de a vătăma în vreun fel drepturile acesteia, respectiv de a naște în privința sa o obligație de plată a unor sume de bani nesolicitate de reclamant prin acțiune. Pentru toate aceste considerente, constatând că recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a expus motive de nelegalitate, circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care să conducă la reformarea sentinței atacate, instanța de control judiciar, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul incident declarat împotriva sentinței civile nr. 2496 din 27 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. II.3. Referitor la recursul principal declarat de reclamantul A, examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. Două aspecte prealabile se impune a fi menționate anterior tratării motivelor de recurs. În prim rând, cererea recurentului-reclamant va fi analizată în limitele în care a fost restrânsă în recurs, adică prin raportare la pretenția de modificare parțială a Ordinului nr. 420/C din 07.02.2022, respectiv a art. 1 din acest act administrativ, în sensul stabilirii indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei și înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017, doar pentru perioada 01.01.2018 – 29.12.2021; pretențiile referitoare la calcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a sporului de fidelitate și a coeficientului de multiplicare 19,00 nu mai fac obiectul cauzei, ca urmare a renunțării reclamantului la judecata acestor pretenții. În al doilea rând, Înalta Curte reține că, deși reclamantul a încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se subsumează decât pct. 8 al textului de lege amintit, nefiind înfățișate argumente referitoare la nemotivarea hotărârii atacate ori la prezentarea unor considerente contradictorii ori străine pricinii. În consecință, recursul principal declarat de reclamantul A va fi examinat din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.” [s.n.]. Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Motivul de casare / nelegalitate invocat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În ceea ce privește pretenția recurentului-reclamant de înlăturare a plafonării salariale prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, emis de ministrul justiției, s-a stabilit că, începând cu data ordinului respectiv, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari, se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Prin Ordinul nr. 420/C/07.02.2022 emis de ministrul justiției (filele 111-113 dosar fond), începând cu data de 30.12.2021, asistenților judiciari din circumscripția teritorială a Curții de Apel Alba Iulia, între care și recurentul-reclamant A, identificat în anexa la acest ordin, le-au fost stabilite indemnizații de încadrare brute lunare prevăzute de Legea-cadru nr.153/2017, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia „În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022”. Înalta Curte mai reține că premisa esențială a emiterii Ordinului MJ nr. 420/C/2022 o constituie faptul că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 ministrul justiției a recunoscut în favoarea asistenților judiciari un mod de calcul al drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 lei. În consecință, prin recunoașterea VRS de 605,225 lei, indemnizația de încadrare brută lunară acordată recurentului-reclamant reiese a fi depășit nivelul stabilit de Legea-cadru nr.153/2017 pentru anul 2022, ceea ce a determinat Ministerul Justiției să procedeze la plafonarea drepturilor salariale la valoarea menționată. Înalta Curte mai constată că reclamantul A a formulat contestație împotriva Ordinului MJ nr. 420/C/2022, contestație ce a fost respinsă potrivit adresei nr. 2/18903/2022. În sfârșit, Înalta Curte observă că, după pronunțarea sentinței recurate, prin Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că „Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părți integrante ale prezentului ordin”. Ulterior, prin art. 1 din Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/I/27.09.2023, s-a stabilit că „Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curțile de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30.12.2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat - 30 decembrie 2021 - fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare”. În aceste condiții, în cursul soluționării procesului, ordonatorul de credite relevant potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, anume Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a stabilit faptul că drepturile salariale ale asistenților judiciari se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Din moment ce ordonatorul de credite amintit a recunoscut că modul de calcul al indemnizației de încadrare acordate unui asistent judiciar nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător și Ordinul nr. 420/C/07.02.2022, emis de pârâtul Ministerul Justiției, este afectat de nulitate în ceea ce privește dispoziția privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în limita situației reclamantului. În caz contrar, anume al menținerii validității Ordinului MJ nr. 420/C/2022, ar exista o situație de conflict în aplicarea legii, întrucât, pe de o parte, ar fi legală plafonarea indemnizației de încadrare în condițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 dacă s-ar accepta alegațiile Ministerului Justiției, iar, pe de altă parte, dreptul salarial în discuție nu este afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în acord cu Ordinele Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 și nr. 2734/I/27.09.2023. Instanța de recurs reamintește aspecte de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite personalului din familia ocupațională „Justiție”, sens în care face referire exemplificativă la decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-au arătat următoarele: „69. … este necesar a se ține seama de distincția esențială dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", …. Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată…. 70. Această distincție între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referință sectorială și elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienții de multiplicare a fost reținută, cu putere obligatorie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 și 81), și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 și 82). În această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 lit. b și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". În considerentele cuprinse la paragraful 81 s-a făcut referire la faptul că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", … 71. … distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale.”. În ceea ce privește data de la care partea reclamantă ar trebui să beneficieze de recalcularea salariului în raport de VRS 605,225 lei, se reține pe de-o parte că recurentul-reclamant A a solicitat recalcularea pentru perioada 01.01.2018 – 29.12.2021, conform acțiunii restrânse, iar pe de altă parte că, prin sentința civilă recurată, instanța de fond a respins pretențiile anterioare datei de 10.05.2019 ca urmare a intervenirii prescripției extinctive, iar această soluție nu a fost criticată în recurs de reclamant, căpătând caracter definitiv. Astfel fiind, conform principiului disponibilității și având în vedere limitele învestirii instanței atât prin cererea de recurs, cât și prin restrângerea pretențiilor reclamantului, Înalta Curte constată că în discuție se află stabilirea modului de calcul a indemnizației de încadrare brute pentru perioada 10.05.2019 – 29.12.2021. Prima instanță a reținut, dat fiind și materialul probator aflat la dosar, că recurentul-reclamant A nu a invocat vreo hotărâre judecătorească definitivă care să-i fi recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 lei, în raport de o anumită dată. Însă, în recurs, recurentul-reclamant a făcut dovada contrară, depunând la dosar hotărâri judecătorești prin care se recunoaște dreptul în discuție, respectiv sentința civilă nr. 1836 din 31 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Argeș – Secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. 3907/109/2020, definitivă prin decizia nr. 1797/30.03.2022 a Curții de Apel Pitești – Secția I civilă (filele 83-90 dosar recurs). Prin sentința civilă amintită, s-a dispus obligarea pârâtului Tribunalul Alba la plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, începând cu data de 10.07.2017, sume actualizate cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare. În motivarea acestei soluții, s-a reținut că «în perioada supusă analizei, astfel cum a fost determinată în urma aprecierii incidenței prescripției, reclamanții ar fi trebuit să aibă un nivel maxim de salarizare prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 lei, cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din OUG nr. 20/2016, pentru modificarea și completarea OUG nr. 57/2015». Așadar, contrar celor reținute de instanța de fond, recurentul-reclamant este beneficiarul unei hotărâri judecătorești prin care s-a recunoscut dreptul său la calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 lei cu începere de la data de 10.07.2017, astfel că, la emiterea Ordinului nr. 420/C din 07.02.2022, Ministerul Justiției ar fi trebuit să țină cont de dispozițiile hotărârii judecătorești definitive, prin care s-a dispus recunoașterea dreptului reclamantului la calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 lei. Conform dispozitivului și considerentelor hotărârii sus-menționate, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. 3907/109/2020 s-a recunoscut, cu caracter definitiv, dreptul recurentului-reclamant la stabilirea indemnizației salariale lunare prin valorificarea unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 lei. Perioada pentru care se va dispune reîncadrarea salarială nu va avea în vedere, ca dată de început, data de 10.07.2017, prevăzută în hotărârea judecătorească, ci data de 10 mai 2019, câtă vreme pentru perioada 10.07.2017 – 09.05.2019 prima instanță a constatat intervenirea prescripției extinctive, soluție ce nu a fost însă contestată prin recurs. Totodată, recalcularea se va dispune până la data de 29 decembrie 2021, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant (de altfel, după această dată, ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare prin care a recunoscut dreptul reclamantului la calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 lei neplafonată). În sfârșit, cum indemnizația de încadrare stabilită prin ordinul litigios nr. 420/C/2022 este greșită, nu poate fi menținut nici cuantumul sporurilor acordate în conținutul său, raportarea ordonatorului de credite ministrul justiției făcându-se eronat la un cadru normativ identificat în raport de data de 30.12.2021. În ceea ce privește apărările recurentei-pârâte cu privire la inexistența unei norme legale care să confere dreptul reclamantului la calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,22 lei, Înalta Curte subliniază că recurentul-reclamant este deja titularul unei hotărâri judecătorești definitive, ce se bucură de opozabilitate față de terți, prin care îi recunoscut beneficiul acelui drept salarial în raport de ordonatorul terțiar de credite care îi asigură plata indemnizației, astfel că a se pretinde o concluzie contrară în acest proces de către ordonatorul principal de credite este de natură a afecta principiul securități juridice. Față de cele arătate în precedent, observând art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța de control judiciar va admite recursul principal declarat de reclamantul A; va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte cererea de chemare în judecată; va anula în parte Ordinul nr. 420/C din 07.02.2022, emis de Ministerul Justiției, în limita situației reclamantului în ceea ce privește dispoziția privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, data de la care se calculează drepturile salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 lei și cuantumul indemnizației de încadrare și al sporurilor; va fi obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamantului A, având în vedere o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 10 mai 2019 și până la data de 29 decembrie 2021, sporurile urmând a fi calculate în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită, cu respectarea plafonului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate, care nu au fost criticate prin recursul principal (respingerea cererii ca fiind prescrisă pentru perioada anterioară datei de 10.05.2019) sau care au făcut obiectul recursului incident respins ca nefondat (soluțiile date excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității și tardivității acțiunii) ori care nu au fost atacate de niciuna dintre părți (soluția de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate).