Decizia nr. 3954/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cauzei și procedura derulată în primul ciclu procesual Prin acțiunea înregistrată la data de 28.01.2021 la Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, cu nr. x/2021, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a solicitat, în esență, să se constate că imobilul situat din punct de vedere administrativ în Blaj, str. x, jud. Alba, înscris inițial în CF x Blaj-Oraș sub nr. topo. x, transcris în CF nr. x Blaj, a fost preluat abuziv de Statul Român, să se dispună anularea Deciziei nr. 9346/29.10.2020 emise de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România cu referire la cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003 formulată de reclamantă privind imobilul menționat mai sus și, în consecință, să se dispună măsurile de retrocedare care se impun, prin restituirea în natură a suprafețelor de teren libere și a construcției, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru restituirea în natură, sau retrocedarea prin echivalent. În subsidiar, în măsura în care instanța nu poate dispune în mod direct cu privire la măsurile de retrocedare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului teren situat în Mun. Blaj, jud. Alba, înscris inițial CF x Blaj-Oraș sub nr. topo. x, transcris în CF nr. x Blaj, și a imobilului construcție cu destinația casa cu suprafața construită de 170,20 mp în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 201/2021 din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 9346 din data de 29.10.2020, emisă de pârâtă, a obligat pârâta să procedeze la analiza pe fond a cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003, formulată de reclamantă și totodată a obligat pârâta la plata sumei de 4270 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Această sentință a fost casată prin decizia nr. 1402 din 12 martie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel.

Hotărârea pronunțată în fond după casare Prin sentința civilă nr. 318 din 11 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, cererea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, solicitând casarea sentinței atacate, cu consecința admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul de a se constata că imobilul teren a fost preluat abuziv de Statul Român, să se dispună anularea deciziei emise de pârâtă cu privire la cererea de retrocedare, să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind soluționarea pe fond a cererii de retrocedare pentru imobilul teren și imobilul construcție, decizie care să fie emisă în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și a arătat, pe de o parte, că sentința nu conține o motivare efectivă a soluției și prezintă considerente contradictorii, iar, pe de altă parte, a susținut că sentința a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material laic și canonic aplicabile în cauză, dezvoltând pe larg criticile de nelegalitate care, în opinia părții, se încadrează în cel de-al doilea motiv de casare indicat.

Apărările intimatei Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, formulând apărări față de fiecare dintre criticile din recurs, îndeosebi cu referire la decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2023. De asemenea, intimata-pârâtă a solicitat ca în privința cheltuielilor de judecată să se aibă în vedere faptul că nu are o culpă procesuală în instrumentarea dosarului, sau cel puțin să se dispună diminuarea sumei pretinse cu acest titlu, ca o modalitate de protejare a bugetului de stat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea hotărârii atacate în raport cu motivele invocate în recurs, cu actele și lucrările dosarului și cu apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Recurenta- reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, vizând anularea Deciziei nr. 9346/29.10.2020 emise de pârâtă și acordarea măsurior de retrocedare prevăzute de lege cu referire la imobilul teren situat în Mun. Blaj, jud. Alba, înscris inițial CF x Blaj-Oraș sub nr. topo. x, transcris în CF nr. x Blaj, și imobilul construcție cu destinația casă cu suprafața construită de 170,20 mp Motivul pentru care Comisia a respins cererea de retrocedare a fost acela că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului și nici dovada preluării abuzive a acestuia de la o unitate de cult, în condițiile în care imobilul identificat în cartea funciară cu nr. topo x a fost proprietatea Fundației greco-catolice A. și B., care este persoană distinctă de Mitropolia Unită cu Roma, Greco-Catolică Blaj, iar prin sentința civilă nr. 875 din 8.10.1996, pronunțată de Judecătoria Blaj, rămasă definitivă prin decizia nr. 1318/1999 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a reținut că reclamanta nu a dovedit că Fundația A. și B. a predat patrimoniul său Mitropoliei Greco- Catolice Blaj. Dreptul la retrocedarea imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este prevăzut de art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 în beneficiul foștilor proprietari, în condițiile acestui act normativ. Efectuând propria evaluare a raportului juridic dedus judecății în coordonatele permise căii de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) Cod procedură, este nedevolutiv, limitat la verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține că problema litigioasă constă în aceea de a lămuri dacă, în speță, înscrierea în cartea funciară, ca proprietar tabular, a Fundației greco-catolice A. și B. conduce la concluzia că dreptul de proprietate a aparținut unui subiect de drept distinct, astfel că recurenta- reclamantă nu ar fi îndreptățită la restituire în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000. În prealabil, Înalta Curte constată, că deși recurenta-reclamantă a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate a dezvoltat numai chestiunea de drept material a stabilirii calității de proprietar al imobilului a cărui restituire se solicită și legalitatea încadrării juridice a situației de fapt stabilite de prima instanță pe baza probelor administrate, iar nu aspecte ținând de calitatea motivării sentinței, care să poată fi subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Acest caz de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare. Legea nu impune ca hotărârea judecătorească să abordeze în mod literal toate argumentele și susținerile părților, iar în speță nu pot fi identificate ale încălcări ale cerințelor impuse pentru motivarea sentinței de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., argumentele care au fundamentat soluția fiind prezentate în mod coerent, fără contradicții. Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care se regăsește în sentința instanței de rejudecare nu poate conduce la incidența motivului de casare menționat, criticile din recurs urmândd a fi analizate în contextul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. . Potrivit art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanța de urgență menționată, actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul stabilit de comisie, iar art. 4. din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că: "(….)(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3). (3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. (...)" Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002, cu modificările ulterioare, definesc, prin pct. 13 subsumat art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanța de urgență, sintagma "acte doveditoare", arătându-se că acestea constau în: "a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.); b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate); d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios); e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale." Soluția de respingere a acțiunii- pe care instanța de control judiciar nu o împărtășește- a fost întemeiată în principal pe considerentul că imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat era înscris în cartea funciară, la momentul preluării de către stat, în favoarea Fondului A. și B., aflat sub jurisdicțiunea și administrarea Capitolului Mitropolitan greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș, conform încheierii de carte funciară nr. x/1907. Procedând în acest mod, instanța de fond a stabilit în mod greșit raportul dintre prezumția de proprietate prevăzută în art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938 ("dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei") și regimul probator reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, în calitate de act normativ special referitor la retrocedare, care la rândul său, în art. 4 alin. (4) și (5), instituie o prezumție legală de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ ori administrativ prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, în absența unei probe contrare. Referitor la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 4 alin. (2) - (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 și art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938, prin Decizia nr. 21 din 13 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1160 din 21 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că o structură a unui cult religios poate dovedi calitatea de fostă proprietară a imobilului a cărui retrocedare o solicită, în sensul că proprietarul tabular a fost un așezământ al său, căruia i-a conferit o masă patrimonială de afectațiune prin divizarea patrimoniului său unic, numai prin mijloace de probă directe cu privire la situația juridică pretinsă. Cu alte cuvinte, coroborarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Decretul- Lege nr. 115/1938 cu normele speciale cuprinse în O.U.G. nr. 94/2000 conduce la concluzia că în analiza unei cereri de retrocedare întemeiate pe O.U.G. nr. 94/2000 prezumția instituită prin art. 32 din Decretul- lege nr. 115/1938 ar putea fi înlăturată de o probă directă și relevantă, în sensul că proprietarul tabular nu este un subiect de drept distinct, ci un așezământ sau dezmembrământ al cultului religios. În sinteză, din considerentele sentinței rezultă că instanța, aplicând din perspectivă strict literală statuările din decizia de recurs în interesul legii, a considerat că în cauza de față nu au fost administrate astfel de mijloace de probă directe pentru că, potrivit foii de avere, anterior intrării în patrimoniul fondului, imobilul a fost doar în proprietatea persoanei fizice B. și A., fapt ce atestă că Fondul Ianza a fost constituit de persoanele fizice, nefiind înființat de cultul religios sau dotat cu un patrimoniu de afectațiune alocat de o structură a cultului religios. Or, așa cu rezultă din înscrisurile administrate în cauză și s-a reținut în sentință, Fondul A. și B. a fost constituit de persoanele fizice în favoarea Capitlul Mitropolitan Greco-Catolic din Blaj (documentul intitulat "Literele fundaționale pentru fundațiunea B. și A.", aflat în copie la filele x din primul dosar de recurs), imobilul în discuție a figurat în procese-verbale de inventariere a averii Mitropoliei Greco-Catolice Blaj, aflate în dosarul cazierului imobilului, eliberat în copie de Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale și a intrat în patrimoniul statului în anul 1948, odată cu preluarea bunurilor cultului greco-catolic, desființat. Toate aceste elemente probatorii, corelate între ele, sunt în măsură să conducă la concluzia că, în baza voinței fondatorilor, masa patrimonială a acelui fond (fundație) intrase în componența patrimoniului cultului religios (capitlul fiind structură a acestuia, cu atribuția de a administra bunurile Bisericii greco-catolice și donațiile primite pentru activitățile desfășurate sau patronate de biserică, incluzând fondurile și fundațiile, conform normelor de drept canonic cuprinse în Conciliul provincial din 1872 și Conciliului provincial din 1882, depuse în extras la dosar). Regimul juridic al fostelor capitluri, ca organizații ale cultului greco-catolic, rezultă și din conținutul Decretului nr. 358 din 2 decembrie 1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, publicat în Buletinul Oficial nr. 281 din 2 decembrie 1948, potrivit căruia: "Art. 1. În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din decretul nr. 177 din 1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, organele, congregatiunile, protopopiatele, manastirile, fundatiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista. Art. 2. Averea mobila și imobilă aparținînd organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua în primire imediat." Prin urmare, contrar celor reținute în hotărârea recurată, recurenta- reclamantă a făcut dovada calității de fost proprietar al imobilului în discuție, criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind întemeiate și impunând reformarea sentinței.

Soluția pronunțată în recurs și temeiurile de drept ale acesteia În consecință, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va casa sentința recurată și, în rejudecarea cauzei, va admite acțiunea, urmând ca în baza art. 18 alin. (1) și (6) din Legea nr. 554/2004, raportat la dispozițile art. 3 alin. (6)-(7) din O.U.G. nr. 94/2000, să dispună anularea deciziei administrative contestate și să oblige Comisia specială de retrocedare să emită, în termen de trei luni, o nouă decizie prin care să soluționeze pe fond cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003, luând în considerare calitatea de fost proprietar a Bisericii Greco-Catolice, conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea adversă, intimata-pârâtă va fi obligată la plata sumei de 18.607,98 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente tuturor fazelor procesuale, conform dovezilor și notei de calcul depuse la dosar de recurenta-reclamantă. Contrar argumentelor prezentate de intimata-pârâtă în întâmpinare, Înalta Curte reține, sub aspectul întrunirii condițiilor pentru acordarea cheltuielilor de judecată, că fundamentul acestei obligații constă în culpa procesuală, ce derivă din însăși pierderea procesului, fără a se impune condiții suplimentare din perspectiva faptei ilicite ori a relei credințe, iar suma pretinsă cu titlu de onorariu avocațial nu este disproporționată față de activitatea desfășurată pentru apărarea părții, de compexitatea și de valoarea litigiului, astfel că nu se impune reducerea acestei sume prin aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.