Decizia nr. 3844/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 4026/2017 a Curții de Apel București

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Baroul Prahova și Uniunea Națională a Barourilor din România, anularea adresei nr. x din 07.12.2016 a Baroului Prahova și exonerarea sa de plata sumei de 200 RON stabilite prin această adresă; anularea Deciziei nr. 11 din 06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova; Anularea Hotărârii nr. 50 din 12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4026 din 30 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâții Baroul Prahova și Uniunea Națională a Barourilor din România, în favoarea Curții de Apel Ploiești. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub numărul 795/42/2017.

Prin sentința nr. 228 din 22 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: A respins excepția de necompetență teritorială, invocată de reclamant, ca neîntemeiată; A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Baroul Prahova și a dispus anularea Adresei nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova, a Deciziei nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova și exonerarea reclamantului de la plata sumei de 200 RON; A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâtul Uniunea Națională a Barourilor din România; A admis în parte cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată și a obligat pârâtul Baroul Prahova să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON reprezentând taxă de timbru și cheltuieli transport, respingând în rest cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, ca neîntemeiată: A obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON reprezentând onorariu avocat, către pârâtul UNBR.

Prin decizia nr. 6336 din 16 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 și 16 octombrie 2017 și a sentinței civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017. A respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 11 decembrie 2017 și 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017. A admis recursurile declarate de A. și de Baroul Prahova împotriva sentinței nr. 228 din 22 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub numărul 795/42/2018*. Prin încheierea de ședință din data de 25.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2017, s-a dispus scoaterea de pe rol și înaintarea cauzei, pe cale administrativă, Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, întrucât, prin încheierea nr. 233/19.01.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2022, s-a admis cererea de strămutare a acestui dosar formulat de petentul A.. Ulterior, Curtea de Apel Craiova - secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 8 martie 2023, pe cale administrativă, a dispus înaintarea cauzei Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca urmare a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 2 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Prin încheierea de ședință din 23 iunie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de abținere formulată de toți judecătorii din cadrul Curții de Apel Galați de la judecarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 privind pe reclamantul A. și pe pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Prahova, cauza fiind trimisă spre soluționare Curții de Apel Constanța - secția de contencios administrativ și fiscal. Prin încheierea din 08 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost suspendată judecarea cauzei promovată în contencios administrativ și fiscal de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Baroul Prahova și Uniunea Națională a Barourilor din România, pentru lipsa părților.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., cale de atac care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în data de 06 septembrie 2024, sub nr. x/2024. Prin decizia nr. 5234 din 19 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 8 februarie 2024 a Curții de Apel Constanța - secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca lipsit de interes, și a obligat recurentul-reclamant la plata către intimații-pârâți a sumei de 900 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

2. Contestația în anulare promovată în cauză Împotriva deciziei nr. 5234 din 19 noiembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare reclamantul A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (1) și (2) pct. 2 din C. proc. civ., solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat. În esență, în motivare, a arătat că nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul din 19 noiembrie 2024 când, prin decizia civila atacată, din cauza unor erori materiale, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins in mod eronat recursul si l-a obligat la cheltuieli de judecata.

Din cauza comportamentului tendentios al intimaților-pârâti a fost impiedicat sa se apere iar Înalta Curte de Casație și Justiție a fost indusa in eroare, ajungand sa pronunte in aceasta cauza decizia civila nr. 5324 din 19 noiembrie 2024. A solicitat să se constate că înainte cu o zi de termenul din 19 noiembrie 2024 cand Înalta Curte de Casație și Justiție a pronuntat decizia civila nr. 5324, avocatul intimatilor-pârâti a depus la dosarul cauzei cu nr. x/2024 o veritabila intampinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului precum și exceptia nulitatii recursului căreia i-a atasat si înscrisuri doveditoare. Această veritabila intampinare nu i-a fost vreodata comunicata. Înalta Curte de Casație și Justiție, care a admis excepția invocată de către intimații-pârâți, i-a incalcat dreptul la aparare garantat de art. 6 din Conventia E.D.O.

(a se vedea pagina 1 randurile 4, 5 si 6 dar si pagina 5 paragraful 1 din decizia nr. 5324 pronuntata la data de 19 noiembrie 2024). Instanța supremă a constatat că "întâmpinările nu au fost cusute la dosarul de fond, fiind anexate de coperta acestuia, instanța de fond urmând a face demersurile ce se impun pentru înregistrarea și îndosarierea acestora". Or, instanța avea obligația comunicării către reclamantă a întâmpinărilor depuse de pârâți. (a se vedea Decizia nr. 1796 din 30 martie 2023, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție). A susținut că este incident art. 503 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., întrucât dezlegarea dată recursului, prin decizia civila nr. 5324 pronuntate de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19 noiembrie 2024 in cauza nr. 1891/1/2024, este rezultatul unor erori materiale.

A susținut că deși nu era adevărat prin decizia civila nr. 5324 pronuntata la data de 19 noiembrie 2024 a fost respins recursul declarat împotriva incheierii din 8 februarie 2024 a Curții de Apel în dosarul nr. x/2017, retinandu-se in mod eronat faptul ca, "judecata a fost reluată de către prima instanță încă de la termenul din 11 septembrie 2024, asffel cum a rezultat în urma verificărilor efectuate prin intermediul aplicației Ecris." A reluat în cadrul contestației în anulare parcursul dosarului aflat pe rolul Curții de Apel Constanța, care a avut termen de judecată în septembrie- octombrie 2024, cu precizarea că nu s-a discutat si nu s-a admis cererea sa de repunere a cauzei pe rol. Prin urmare, este evident faptul ca, din eroare, prin decizia civila nr. 5324 pronuntata la data de 19 noiembrie 2024, a fost respins recursul ca lipsit de interes.

Totodată, a arătat că din eroare a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, desi nu avea vreo culpa intrucat solicitase cenzurarea nelegalei suspendari a unei judecati ce nu fusese inca reluata la data la care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronuntat decizia civila nr. 5324 in aceasta cauza. A mai susținut că prin decizia civila nr. 5324 pronuntata la data de 19 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a avut de solutionat fondul pretențiilor deduse judecății ci doar un incident procedural, mai precis legala sau nelegala suspendare a judecatii in dosarul nr. x/2017 al Curtii de Apel Constanta. (a se vedea Decizia nr. 922 din 22 februarie 2013 pronunțată în recurs de sectia civilă a Înaltei Curti de Casație și Justiție).

Din practica Înaltei Curți de Casație și Justiție reiese că atunci cand instanta hotaraste asupra unor incidente procedurale (suspendare judecata, abtinere, recuzare) nu poate acorda cheltuieli de judecata pentru ca nu antameaza fondul pretențiilor deduse judecății astfel incat nu poate fi reținută, pentru vreuna dintre părțile litigiului, culpa procesuală la care se referă art. 453 alin. (1) C. proc. civ. (Decizia nr. 137 din 23 ianuarie 2019, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curti de Casație și Justiție; Decizia nr. 358 din data de 21 februarie 2017 pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție; încheierea nr. 6325 din 17 octombrie 2012 pronunțată de secția I civilă a înaltei Curti de Casație și Justiție) A precizat că la dosarul de recurs nu se regăsește dovada în original a cheltuielilor de judecată.

A mai arătat că judecătorul fondului nu a analizat deloc susținerile reclamantului referitoare la faptul că din interpretarea prevederilor art. 28 lit. c) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 49 alin. (1) lit. c) din Statutul profesiei de avocat, în caz de neplată totală sau parțială a taxelor și contribuțiilor profesionale, se dispune suspendarea din profesia de avocat, ceea ce înseamnă că atâta timp cât o persoană este suspendată din profesie nu poate fi obligată la plata vreunei sume de bani către barou sau Uniunea Națională a Barourilor din România. De asemenea, a susținut argumentația de la fondul cauzei, cu precizarea că instanța de fond nu a analizat decât formal argumentul reclamantului referitor la nelegalitatea hotărârii UNBR atacate, în raport cu neindicarea minimului taxei și neprecizarea criteriilor în baza cărora organul abilitat va putea stabili taxa concretă pentru fiecare destinatar.

Aceasta în conditiile în care în considerentele sentintei atacate s-a procedat la analizarea din această perspectivă a "textelor de lege care au incidentă în cauză" și nu a conținutului actului normativ atacat, iar reclamantul a invocat caracterul discreționar al actului prin neasigurarea pentru particulari a echilibrului și a garanțiilor de echitate În drept, a invocat art. 503 alin. (1) și (2) pct. 2 C. proc. civ. 4. Apărările formulate în cauză În cauză, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Prahova, printr-o întâmpinare comună, au solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată, cu menținerea deciziei atacate. II.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra contestației în anulare Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată că este nefondată contestația în anulare introdusă de reclamantul A., pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Potrivit textului de lege de la art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

" (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata." Totodată, alin. (2) al aceluiași articol la pct. 2 prevede că "Hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: [...] (2) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale." Din cuprinsul textului de lege, rezultă cerințele de admisibilitate ale căii extraordinare de atac și anume ca aceasta să fie îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de recurs, iar prin motivele pe care se sprijină să fie invocată nelegala citare a contestatorului la termenul de soluționare a recursului fie o pretinsă eroare materială a instanței de control judiciar, intervenită cu ocazia soluționării recursului.

În cauza de față, aceste două cerințe sunt îndeplinite, astfel că se va proceda la analiza pe fond acelor două motive dezvoltate în cadrul căii de atac extraordinare. În ceea ce privește primul motiv de contestație în anulare de la art. 503 alin. (1) C. proc. civ., respectiv nelegala citare a contestatorului pentru termenul de judecată la care a fost soluționat recursul, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia. În argumentație, ca urmare a analizei înscrisurilor din dosarul de recurs nr. x/2024, se va reține că la fila x a acestuia se regăsește documentul denumit dovadă de înmânare/proces-verbal de înmânare a citației pentru termenul de judecată din 19 noiembrie 2024. În înscrisul menționat, factorul poștal, însărcinat cu efectuarea procedurii de comunicare, consemnează că citația, în lipsa contestatorului de la domiciliul procesual indicat, a fost depusă la căsuța poștală aferentă apartamentului cu nr. x din sc.

2, nr. x situat pe Strada x, București. Verificând dispozițiile legale ce reglementează înmânarea citației respectiv art. 161 alin. (1) care prevede că "Înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face personal celui citat, la locul citării stabilit potrivit art. 155 alin. (1) pct. 6.("Vor fi citați: ... 6. persoanele fizice, la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde își desfășoară permanent activitatea curentă;...", rezultă că citarea contestatorului s-a realizat pentru termenul de judecată din 19 noiembrie 2024 cu respectarea dispozițiilor legale incidente, la domiciliul indicat de acesta, iar în lipsa acestuia de la adresă, prin depunerea plicului la cutia poștală aferentă imobilului de la adresa indicată de acesta în dosar.

În această situație, se va respinge primul motiv de contestație în anulare ca nefondat, procedura de citare cu partea procesuală în recurs fiind legal îndeplinită, astfel că nu se confirmă motivul pe care s-a întemeiat calea extraordinară de atac. În continuare, referitor la motivul de contestație în anulare de la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., și acesta urmează a fi apreciat ca nefondat pentru considerentele ce vor fi detaliate în ceea ce urmează. Caracterizarea "erorii" invocate de contestator ca reprezentând o greșeală materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu face parte din aspectele de admisibilitate ale căii extraordinare de atac, ci din aspectele analizate de instanța de judecată în stabilirea caracterului fondat ori nefondat al contestației în anulare.

Astfel, trebuie avute în vedere numai acele erori materiale care au caracter procedural și care au dus, în mod necesar, la pronunțarea unei soluții eronate, ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente ori date materiale importante existente la dosarul cauzei. Așadar, noțiunea de "eroare materială" prevăzută de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greșită a unui recurs, ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului pricinii sau reaprecierea probelor administrate în cauză.

Este cu consecvență statuat și în doctrină că această noțiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Totodată, cu ocazia analizării motivului reprezentat de eroarea materială, instanța de retractare trebuie să se raporteze numai la actele existente la dosarul de recurs în momentul pronunțării hotărârii contestate. Explicația constă în aceea că se poate aprecia dacă soluția este rezultatul unei erori materiale doar prin raportare la ceea ce instanța de recurs avea la dispoziție în momentul pronunțării hotărârii.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte constată că argumentul prin care se susține existența erorii materiale invocată de contestator în prezenta cauză nu este fondat. Astfel, instanța de recurs a analizat, cu prioritate, potrivit dispozițiilor conform art. 248 C. proc. civ., excepția lipsei de interes în soluționarea recursului formulat de reclamantul A. în raport de art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ. În mod corect, s-a reținut în cuprinsul deciziei atacate că reclamantul pentru demararea unui demers procesual trebuie să aibă interes, care subzistă de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și, în continuare, pe parcursul judecării recursului și a celorlalte căi de atac.

Ca și condiție de exercitare a oricărei forme de manifestare a acțiunii civile, art. 33 C. proc. civ. prevede că "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara". Deși nedefinit în mod formal de C. proc. civ., totuși, din interpretarea dispozițiilor acestuia, doctrina relevantă de drept procesual civil și jurisprudența constantă în materie înțeleg interesul ca fiind acel folos practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia.

Condiția interesului de a fi determinat implică existența unui folos practic concret, apreciabil în speță, iar nu de un interes de principiu. Pentru ca interesul să fie legitim și personal, este necesar ca el să nu vină în conflict cu legea, iar folosul practic să îl vizeze pe cel care recurge la forma procesuală. În sfârșit, interesul este născut și actual atunci când, dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu. În lumina acestor considerații teoretice, Înalta Curte reține că, instanța de recurs a constatat în mod corect că, parcursul procesual al dosarului nr. x/2017, care a fost scos de pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal și trimis spre competentă soluționare secției a II-a Civilă, sub nr. x/2017**, a fost reluat astfel că recursul împotriva încheierii de suspendare a judecății din dosarul de fond este lipsit de interes.

Deși în cadrul contestației în anulare contestatorul invocă eroarea instanței de recurs care a invocat din oficiu excepția lipsei de interes în soluționarea recursului, chiar acesta susține că dosarul de fond în care a fost suspendată judecata, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a primit termene succesive de judecată în care au fost dispuse diverse măsuri procesuale. Or, contrar celor arătate de contestator în sensul că nu ar fi fost soluționată cererea sa de reluare a judecății, într-o cauză nu se pot acorda termene de judecată ulterioare dacă pricina nu a fost repusă anterior pe rol. Prin urmare, și această critică este nefondată. În continuare, o altă critică a contestatorului vizat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 900lei aferente căii de atac a recursului.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată." Textul legal reglementează acordarea cheltuielilor de judecată părții care a câștigat procesul, ceea ce presupune că partea care a căzut în pretenții este în culpă procesuală și trebuie să plătească cheltuielile de judecată efectuate de adversarul procesual. În cazul de față, prin demararea unui demers procedural care a fost invalidat de instanța de judecată, cererea de recurs a reclamantului A. fiind respinsă ca lipsită de interes, în mod corect instanța l-a obligat la plata cheltuielilor efectuate de partea procesuală adversă pentru a se apăra în cadrul recursului.

În consecință, și această critică va fi înlăturată de Înalta Curte. Raportat la considerațiile de ordin teoretic expuse cu privire la "greșeala materială" pe care o poate realiza instanța de recurs la soluționarea căii extraordinare de atac și care ar putea să deschidă calea extraordinară a contestației, față de dispozițiile legale incidente, prin raportare și la soluția instanței de recurs care a respins ca lipsit de interes această cale de atac, Înalta Curte nu va reține niciuna dintre alegațiile expuse în cuprinsul contestației în anulare deoarece nu pot fi încadrate în noțiunea de "greșeală materială", în sensul vizat de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat de contestator, în raport de argumentația dezvoltată anterior.

Contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac, nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate a hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre legală, prin raportare la înscrisurile existente la dosar și față de normele de drept incidente speței.

2. Temeiul legal al soluție adoptate Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 5324 din 19 noiembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2024, ca nefondată. Definitivă. Pronunțată astăzi, 26 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.