ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5113/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Prahova, a solicitat anularea deciziei Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 450/23.03.2019 și anularea Deciziei nr. 313/15.01.2019 a Baroului Prahova. Prin sentința civilă nr. 522 din data de 2.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtul Baroul Prahova și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința nr. 7 din data de 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel București, a constata ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. Prin decizia nr. 1642 din 17 martie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Curții de București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost reînregistrară pe rolul Curții de București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.06.2020.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 811 din 25 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Prahova, a fost anulată Decizia nr. 450/23.03.2019 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România și Decizia nr. 313/15.01.2019 a Consiliului Baroului Prahova și au fost obligați pârâții la reînscrierea reclamantului în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 811 din 25 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal pârâtul Baroul Prahova, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la instanța competentă să judece cererea formulată, iar în subsidiar, casarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. În motivarea cererii, după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că deși în fața instanței de fond a fost invocată excepția necompetenței materiale a curții de apel, ca instanță de fond, această excepție a fost eronat soluționată, fără a fi avute în vedere criteriile evocate de stabilire a competenței, ci doar criterii de competență teritorială, hotărârea pronunțată fiind astfel susceptibilă de a fi casată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 497 C. proc. civ. În opinia sa, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 8 alin. (1) din același act normativ, răspunsul la plângerea prealabilă nu reprezintă un act administrativ în sensul legii, susceptibil de a fi atacat în contencios administrativ, legea contenciosului conferind persoanei vătămate dreptul de a ataca exclusiv actul administrativ vătămător nu și răspunsul la plângerea formulată împotriva acestuia. Contestarea în fața instanței de contencios a Deciziei 450/23.03.2019 emisă de autoritatea centrală Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România este inadmisibilă după părerea sa, obiectul acțiunii în contencios administrativ fiind exclusiv contestarea actului administrativ principal, respectiv a Deciziei Baroului Prahova 313/21.01.2019. Drept urmare, având în vedere că obiectul acțiunii îl face un act administrativ emis de Consiliul Baroului Prahova, iar decizia Consiliului UNBR este emisă exclusiv în soluționarea plângerii prealabile administrative, competența de soluționare a cererii reclamantului revenea tribunalului în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Consideră recurentul-pârât că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi casată în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., instanța de fond nemotivând în parte hotărârea pronunțată sau aplicând greșit normele de drept material. Consiliul Baroului Prahova a considerat că starea de suspendare din profesia de avocat, chiar dacă ar înceta ca efect al încetării interdicțiilor prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, subzistă ca urmare a îndeplinirii condițiilor art. 50 din Statutul Profesiei de Avocat, în condițiile în care împotriva avocatului (chiar suspendat) a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Susțin acesta că instanța a apreciat eronat prevederile legale care reglementează profesia de avocat invocate în apărare, considerând că, în realitate, doar salarizarea din profesia de magistrat poate determina interdicția de a profesa în calitate de avocat nu și deținerea simultană a două funcții cu caracter incompatibil. Or, reclamantul este suspendat din exercitarea profesiei de procuror, în perioada desfășurării cercetărilor penale împotriva sa, însă nu încetează această profesie și nu este compatibil să exercite profesia de avocat, având în vedere caracterul foarte grav al infracțiunilor pentru care este cercetat. De asemenea, consideră că instanța de fond a interpretat eronat elementele interdicțiilor și incompatibilităților comune celor două profesii, dar a și omis explicit să cerceteze motivele invocate prin întâmpinare de Baroul Prahova, referitoare la incidența art. 50 din Statutul profesiei de avocat și ale art. 14 lit. a) și b) din Legea 51/1995, apreciind că acestea exced motivelor reținute de pârât prin Decizia contestată în cauză și că nu pot fi analizate în acest cadru procesual. Or, în acest fel, apreciază că au fost încălcate obligațiile prevăzute de art. 22 alin. (6) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., judecătorul fondului refuzând să se pronunțe asupra apărărilor invocate de pârât și să motiveze hotărârea. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat cu consecința menținerii sentinței recurate ca fiind legală și temeinică. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. a precizat acesta că, în raport de prevederile art. 135 C. proc. civ., soluția pronunțată în procedura regulatorului de competență în cazul unui conflict de competență are autoritate de lucru judecat și este obligatorie pentru instanța căreia i-a fost trimisă cauza, prin urmare, Curtea de Apel București a fost ținută de statuarea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la competența de soluționare a cauzei. Totodată, acest motiv de recurs trebuie raportat la art. 130 alin. (1) C. proc. civ., necompetența putând fi invocată în recurs numai dacă a fost invocată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, dar ea fie a fost respinsă, fie instanța de fond nu a analizat-o, ceea ce nu poate fi vorba în speță întrucât instanța învestită inițial și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Ploiești, prin urmare excepția nu a fost respinsă sau omisă a fi analizată. Totodată, a mai susținut intimatul-reclamant că UNBR este încadrată în noțiunea de autoritate publică în sensul prevăzut de Legea nr. 554/2004 și în condițiile în care în baza Legii nr. 51/1995 Consiliul UNBR soluționează contestațiile la deciziile barourilor județene, în mod cert UNBR îndeplinește cerințele pentru a fi calificat drept organ al autorității publice centrale. Așadar, actul emis de Consiliul UNBR nu reprezintă un simplu răspuns la o plângere prealabilă ci reprezintă un act administrativ și prin urmare în cauza de față este aplicabil primul criteriu din art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cel al rangului autorității care emite actul, competentă să soluționeze în fond litigiul fiind curtea de apel. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., consideră intimatul-reclamant că acesta este neîntemeiat întrucât judecătorul fondului a arătat în mod expres de ce a înlăturat apărările întemeiate pe prevederile art. 14 lit. a) și b) din Legea nr. 51/1995, iar privitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apreciază că acesta nu este incident în speță întrucât instanța de fond a aplicat în mod corect normele de drept material incidente, judecătorul fondului reținând incidența art. 62 alin. (3) din Legea nr. 334/2004, reținând în mod corect că în condițiile suspendării din funcția de procuror nu mai sunt aplicabile prevederile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de art. 5 și art. 8 din același act normativ. De asemenea, în mod corect a interpretat instanța de judecată art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995, arătând că acest text de lege se referă la interdicția de a desfășura o activitate salarizată, iar nu la cea de a deține simultan mai mute funcții.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamantul A. a fost admis în profesia de avocat la data de 1.04.1998, data de la care a activat în aceasta profesie până la 1.09.1999, când a fost suspendat și înscris în tabloul avocaților incompatibili, ca urmare a promovării examenului de admitere in magistratura. Prin Hotărârile CSM, secția pentru procurori nr. 398/30.07.2018 și nr. 448/27.09.2018, s-a dispus suspendarea reclamantului din funcția de procuror, ca urmare a instituirii interdicției de a exercita profesia de procuror, ca obligație stabilita în conținutul măsurii controlului judiciar dispuse în dosarul nr. x/2018. Prin decizia Consiliului Baroului Prahova nr. 313/15.01.2019, în baza dispozițiilor art. 15 lit. a) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, a fost respinsa cererea reclamantului de reînscriere în Tabloul Avocaților cu drept de exercitare a profesiei, reținându-se ca acesta nu a făcut dovada încetării stării de incompatibilitate, având în continuare funcția de magistrat. Consiliul UNBR, în ședința din 23.03.2019, în baza dispozițiilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, a examinat contestația formulata de reclamant împotriva deciziei sus-menționate și prin decizia nr. 450/23.03.2019 a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiata. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Prahova, a solicitat anularea deciziei Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 450/23.03.2019 și anularea Deciziei nr. 313/15.01.2019 a Baroului Prahova. Prin sentința recurată a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Prahova, a fost anulată Decizia nr. 450/23.03.2019 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România și Decizia nr. 313/15.01.2019 a Consiliului Baroului Prahova și au fost obligați pârâții la reînscrierea reclamantului în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei, pârâtul Baroul Prahova formulând critici de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., critici ce urmează a fi respinse de instanța de control judiciar pentru argumentele ce succed. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul a susținut că, deși în fața instanței de fond a fost invocată excepția necompetenței materiale a Curții de Apel, ca instanță de fond, această excepție a fost eronat soluționată, fără a se avea în vedere criteriile evocate de stabilire a competenței, ci doar criterii privind competența teritorială, în opinia sa, astfel cum arătase, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată ce îl constituie un act administrativ (refuz) emis de Consiliul Baroului Prahova (decizia UNBR fiind emisă în soluționarea plângerii prealabile administrative), aparținând Tribunalului competența de soluționarea acțiunii, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Amintește instanța de control judiciar că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată dacă s-a încălcat competența de ordine publică, invocată în condițiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți sau de judecător până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Or, se constată că, la primul termen de judecată (01.10.2019), cu părțile legal citate, Curtea de Apel București a pus în discuție verificarea competenței prin prisma dispozițiilor imperative ale art. 131 C. proc. civ., reclamantul susținând că, în opinia sa, competența ar reveni Curții de Apel București, având în vedere că actul emis de UNBR contestat alături de actul emis de Baroul Prahova, este unul emis de o autoritate publică centrală, iar pârâții au arătat că au invocat excepția necompetenței materiale, considerând că este competent material și teritorial să soluționeze cauza Tribunalul. Astfel, Curtea de Apel București a analizat, în temeiul art. 131 și 248 C. proc. civ., excepția necompetenței invocată de pârâți în sensul unei competențe privind gradul instanței care trebuie să soluționeze în fond cauza, respectiv sub aspectul competenței teritoriale, reținând că în cazul atacării actelor administrative emise de autoritățile centrale, competența de judecată aparține curților de apel ca instanțe de contencios administrativ, conform art. 10 alin. v1 din Legea nr. v554/2004, astfel că, într-o calificare juridică judicioasă, excepția de necompetență invocată de pârâți se referă, în realitate, la problema teritorialității, și, ca instanță de fond de contencios administrativ, a declinat competența în favoarea Curții de Apel Ploiești, ca instanță de la domiciliul reclamantului, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aceasta din urmă instanță declinându-și, la rândul său, competența în favoarea Curții de Apel București, și constatând ivit conflictul negativ de competență. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1642 din 17 martie 2020, pronunțată în regulatorul de competență, a stabilit definitiv, potrivit art. 135 alin. (4) C. proc. civ., că revine Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, competența soluționării cauzei, în fond, reținând că această instanță a fost în mod legal învestită și în raport de dispozițiile art. 127 C. proc. civ. Prin urmare, este corectă constatarea judecătorului fondului, de la termenul din data de 28 iulie 2020, în sensul că instanța este învestită cu soluționarea cauzei de fond, prin decizia nr. 1642/17.03.2020, prin care s-a stabilit competența teritorială a Curții de Apel București, în condițiile în care, același complet, când a declinat cauza la Curtea de Apel Ploiești, a stabilit că aparține competența curții de apel, și nu tribunalul, și de aceea a rămas cauza în acest cadru procesual. În concluzie, argumentele recurentului-reclamant astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs nu pot fundamenta incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate și criticile formulate de pârât privind nemotivarea sentinței recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile cererii cu care a fost învestită. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat actele dosarului și argumentele părții, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată, motivată de împrejurarea că reclamantul, prin suspendarea din funcția de magistrat, nu desfășoară o activitate salarizată conform art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995. Totodată, s-a arătat că motivele referitoare la incidența art. 50 din Statutul profesiei de avocat și a prevederilor art. 14 lit. a) și b) din Legea nr. 51/1995 sunt motive care exced motivelor reținute de Baroul Prahova prin decizia contestată în cauză și nu pot fi analizate în acest cadru procesual. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia pârâtului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte nu poate reține nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare. Cu privire la critica prin care se susține că instanța de fond a apreciat eronat prevederile legale care reglementează profesia de avocat, considerând că, în realitate, doar salarizarea din profesia de magistrat poate determina interdicția de a profesa în calitate de avocat, nu și deținerea simultană a două funcții cu caracter incompatibil, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, constatând că reclamantul nu s-a aflat în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995. Amintește instanța de control judiciar că potrivit art. 15 din Legea nr. 51/1995, modificată, "Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu: a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat; b) ocupațiile care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri; c) exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerț." Potrivit art. 16 din Legea nr. 51/1995, modificată, "Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă numai cu: a) calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau județene; b) activități și funcții didactice în învățământul juridic superior; c) activitatea literară și publicistică; d) calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare și lichidare judiciară, în condițiile legii; e) alte activități prevăzute de lege". Astfel, art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prevede: În perioada suspendării din funcție dispuse în temeiul alin. (1) lit. a) - a^2) și lit. c) - e) și alin. (1^1), judecătorului și procurorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8 și nu i se plătesc drepturile salariale, dar i se plătesc asigurările sociale de sănătate. Această perioadă nu constituie vechime în muncă și în magistratură. Prin urmare, în condițiile suspendării din funcție, reclamantului, în calitate de magistrat (procuror), nu doar că îi sunt inaplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile specifice funcției de magistrat, dar este incontestabil că aceasta nu a exercitat activități specifice funcției de procuror. Înalta Curte împărtășește întru-totul concluzia primei instanțe în sensul că textul art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995, nu lasă loc de interpretare, atunci când face referire la interdicția de a desfășura o "activitate salarizată", iar nu la cea de a nu deține simultan mai multe funcții a căror exercitare este suspendată. Textul din Legea nr. 51/1995 nu prevede incompatibilitatea cu o altă "funcție", ci cu o "activitate salarizată". De altfel, diferențierea este justificată de scopul urmărit de legiuitor prin instituirea interdicției din legislația care reglementează exercitarea profesiei de avocat prin prohibirea unei activități salarizate în cadrul altor profesii care nu se încadrează la categoriile exceptate de art. 16 din același act normativ. Acest scop a fost explicat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 297 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 521 din 14.07.2014, prin care, admițându-se excepția de neconstituționalitate a art. 25 din Legii nr. 51/1995, în privința unei sintagme a explicat că "din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 15 și a celor ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Curtea reține că, în cazul avocaturii, starea de incompatibilitate nu intervine prin simplul fapt al ocupării simultane a două funcții, ci, în cazul acestei profesii, relevantă în stabilirea stării de incompatibilitate este exercitarea simultană și efectivă a acelor funcții/atribuții" (...). Curtea reține că scopul urmărit de legiuitor este acela de a crea o independență efectivă a avocaților în exercitarea profesiei lor, prin evitarea existenței unor influențe de natură să creeze suspiciuni referitoare la desfășurarea corectă a actului de justiție, ceea ce reprezintă un scop legitim. Referitor la existența unui raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Curtea reține că, în esență, principiul proporționalității impune ca mijloacele utilizate să rămână în limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea scopului avut în vedere". Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată și critica prin care recurentul-pârât a invocat omisiunea instanței de a cerceta incidența art. 50 din Statutul Profesiei de avocat și a art. 14 lit. a) și b) din Legea nr. 51/1995. În condițiile în care, prin decizia Consiliului Baroului Prahova nr. 313/15.01.2019, a fost respinsă cererea reclamantului de reînscriere în Tabloul Avocaților cu drept de exercitare a profesiei, în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. a) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, în mod corect a apreciat judecătorul fondului că motivele referitoare la incidența art. 50 din Statutul Profesiei de avocat și a art. 14 lit. a) și b) din Legea nr. 51/1995, exced celor reținute prin decizie, fiind motive ce nu pot fi analizate în cadrul procesual dat. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.