ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6336/2021

Ședința publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Baroul Prahova și Uniunea Națională a Barourilor din România, anularea adresei nr. x din 07.12.2016 a Baroului Prahova și exonerarea sa de plata sumei de 200 RON stabilite prin această adresă; anularea Deciziei nr. 11 din 06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova; Anularea Hotărârii nr. 50 din 12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 06 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis cererea de abținere a d-lui judecător B. și s-a dispus înaintarea dosarului la Registratura instanței pentru repartizare către un alt complet. De asemenea, s-a constatat că nu au fost îndeplinite acte de procedură în cauză.

Prin încheierea din 28 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 s-a respins cererea de abținere.

Prin încheierea din 16 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a dispus amânarea pronunțării la data de 30.10.2017.

Prin sentința civilă nr. 4026 din 30 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâții Baroul Prahova și Uniunea Națională a Barourilor din România, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Prin încheierea din 11 decembrie 2017 din dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat că este competentă să soluționeze cauza sub toate aspectele; a luat act de faptul că pârâtul Baroul Prahova a renunțat la proba cu interogatoriul și a încuviințat proba cu înscrisurile depuse de către părți, acordând cuvântul părților asupra cererii de chemare în judecată și dispunând amânarea pronunțării.

Prin încheierea din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 a dispus amânarea ulterioară a pronunțării.

Prin sentința nr. 228 din 22 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

A respins excepția de necompetență teritorială, invocată de reclamant, ca neîntemeiată;

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Baroul Prahova și a dispus anularea Adresei nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova, a Deciziei nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova și exonerarea reclamantului de la plata sumei de 200 RON;

A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâtul Uniunea Națională a Barourilor din România;

A admis în parte cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată și a obligat pârâtul Baroul Prahova să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON reprezentând taxă de timbru și cheltuieli transport, respingând în rest cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, ca neîntemeiată:

A obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON reprezentând onorariu avocat, către pârâtul UNBR.

3.1. Prin recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierilor din 11 decembrie 2017 și 18 decembrie 2017 și a sentinței nr. 228 din 22 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, precum și împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 și 16 octombrie 2017 și a sentinței civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, acesta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierilor și a sentințelor atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și pentru capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr. 50 din 12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, precum și obligarea Uniunii Naționale a Barourilor din România la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat împotriva încheierilor din 11 decembrie 2017 și 18 decembrie 2017 și a sentinței nr. 228 din 22 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul declarat împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 și 16 octombrie 2017 și a sentinței civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5 și 6 C. proc. civ.

Criticile recurentului-reclamant au fost expuse în memoriul de recurs depus la dosarul cauzei

3.2. Prin recursul declarat de pârâtul Baroul Prahova împotriva sentinței nr. 228 din 22 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului-pârât au fost expuse în memoriul de recurs depus la dosarul cauzei .

4.1. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Baroul Prahova, prin care solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate de către pârât.

4.2. Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat.

4.3. Recurentul-pârât Baroul Prahova a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârilor atacate.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, în limitele și pentru motivele ce vor fi arătate în continuare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Baroul Prahova și Uniunea Națională a Barourilor din România, anularea adresei nr. x din 07.12.2016 a Baroului Prahova și exonerarea sa de plata sumei de 200 RON stabilite prin această adresă; anularea Deciziei nr. 11 din 06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova; Anularea Hotărârii nr. 50 din 12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 228 din 22 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a dispus anularea Adresei nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova, a Deciziei nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova și exonerarea reclamantului de la plata sumei de 200 RON, respingând în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Adresa nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 200 RON - taxă anuală- începând cu anul 2016, reprezentând cheltuieli ale Baroului Prahova cu menținerea reclamantului pe Tabloul Avocaților incompatibili/suspendați, fiind indicată ca sursă a acestei obligații Hotărârea nr. 50/12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Prin Decizia nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova s-a respins sesizarea reclamantului prin care solicita exonerarea de la plata taxei de 200 RON sau reducerea la minim, cu motivarea pe de o parte, că sunt necesare cheltuieli considerabile pentru întreținerea și actualizarea site-ului, care are înscriși pe Tablou un număr de 572 avocați activi și un număr de 195 avocați suspendați sau incompatibili, iar pe de altă parte Hotărârea UNBR nr. 50/12.12.2015 prin care nu stabilește un minim al taxei.

Aceste două acte administrative sunt contestate în primul rând pentru lipsa motivării corespunzătoare. Astfel, în ceea ce privește Adresa nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova, se susține că nu cuprinde motivele pentru care i s-a impus cuantumul maxim și nu sunt indicate concret cheltuielile care au determinat necesitatea obligării lui la această sumă. Pe de altă parte, Decizia nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova nu cuprinde o analiză și o motivare pe fond a contestației formulată împotriva Adresei nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova.

Or, analizând aceste două acte administrative contestate, instanța fondului a constatat că nu îndeplinesc exigența impusă în privința motivării unui act administrativ.

Astfel, obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective.

În acest sens, art. 31 alin. (2) din Constituția României prevede expres că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului, ci trebuie să conțină elemente de fapt și de drept care, pe de o parte, să permită destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile și efectele deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de nelegalitate.

În jurisprudența comunitară s-a reținut în mod constant că amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat sau emis și de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greșită fiind considerată cu lipsa motivării.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat ca întemeiate susținerile reclamantului, Adresa nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova fiind practic nemotivată, iar Decizia nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Prahova fiind insuficient motivată, modalitate care nu permite părții interesate să poată verifica temeiurile și efectele deciziei administrative, precum și a proporționalității măsurii cu împrejurările în care a fost dispusă și cu interesul public pe care este chemată să îl ocrotească.

În ceea ce privește susținerile referitoare la nelegalitatea Hotărârii nr. 50/12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, prima instanță le-a apreciat ca neîntemeiate, potrivit următoarelor considerente:

Prin Hotărârea nr. 50/12.12.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România s-a instituit o taxă anuală de maxim 200 RON pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de barouri cu evidența și menținerea pe tablou a avocaților suspendați conform art. 28 din Legea nr. 51/1995, decizie care a fost comunicată barourilor, motiv pentru care Baroul Prahova a pus-o în executare prin emiterea Adresei nr. x/07.12.2016.

În ceea ce privește obligativitatea publicării Hotărârii în Monitorul Oficial, instanța de fond a reținut că nu se aplică prevederile art. 11 alin. (1) al Legii nr. 24/2000 în acest caz, deoarece UNBR-ul este, potrivit art. 78 din Statutul Profesiei de Avocat "persoana juridica de interes public, înființată prin Lege, cu patrimoniu propriu și organizare de sine stătătoare" și nu autoritate publică.

Consiliul UNBR este, potrivit art. 66, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 51/1995 "organul reprezentativ și deliberativ al barourilor din România și asigura activitatea permanenta a UNBR" și "adopta hotărâri în interesul profesiei", prin urmare, având în vedere atribuțiile Consiliului prevăzute de Legea 51/1995 și Statut, Hotărârea nr. 50/12.12.2015 a Consiliului UNBR este legală și opozabilă prin publicarea acesteia pe site-ul UNBR.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate al Hotărârii, invocat de către reclamant, privind adoptarea acesteia cu exces de putere și încălcarea Legii nr. 51/1995, judecătorul fondului l-a apreciat ca neîntemeiat întrucât Hotărârea nr. 50/12.12.2015 a fost adoptată în ședința din 12 decembrie 2015, de către Consiliul UNBR, organ de conducere al UNBR, potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) lit. b) din Legea 51/1995, cu respectarea Legii nr. 51/1995 și a Statutului Profesiei de Avocat, mai mult decât atât, Hotărârea nr. 52/12.12.2015 se bazează, este argumentată chiar de cele doua acte normative anterior menționate, ceea ce denotă legalitatea și temeinicia acesteia.

Susținerile reclamantului referitoare la faptul că măsura dispusă prin Hotărârea nr. 50/12.12.2015 este excesivă, au fost apreciate ca neîntemeiate întrucât în mod corect s-a apreciat pe de o parte că nu se impune a se face deosebiri în ceea ce privește achitarea unor taxe pentru activități de secretariat și jurisdicție profesională, între avocații aflați pe oricare dintre cele două tablouri, iar pe de altă parte nu este echitabil ca pentru avocații aflați pe Tabloul suspendați/incompatibili aceste costuri să fie suportate doar de către avocații cu drept de exercitare a profesiei.

În ceea ce privește nivelul taxei, curtea de apel a reținut, de asemenea ca fiind neîntemeiate susținerile reclamantului întrucât, astfel cum rezultă din prevederile art. 56 alin. (2) lit. a) și o) din Legea nr. 51/1995 Consiliul baroului adoptă hotărâri pentru aplicarea și respectarea prevederilor legii și ale statutului profesiei și stabilește cote de contribuție a avocaților la bugetul baroului și întrucât art. 337 alin. (2) din Statutul profesiei impune în sarcina Consiliului UNBR stabilirea limitelor maxime ale taxelor prevăzute la art. 337 alin. (1) referitoare la activități de secretariat și jurisdicție profesională, această obligație se regăsește în cuprinsul hotărârii.

Referitor la susținerile privind neindicarea minimului taxei și a criteriilor în baza cărora taxa va fi fixată de fiecare barou în parte, prima instanță a apreciat, de asemenea, că sunt neîntemeiate întrucât din interpretarea textelor de lege care au incidență în cauză rezultă că această taxă nu se aplică în mod discreționar pentru avocații din cadrul aceluiași barou, ci în mod unitar, cu luarea în considerare a plafonului maxim de 200 RON și a situației concrete din cadrul fiecărui barou în parte deoarece, deși fiecare barou are cheltuieli privind activitățile de secretariat și jurisdicție profesională, activități IT, costuri mentenanță pagină web, acestea sunt diferite, în funcție de numărul de avocați înscriși în respectivul Barou.

Reținând ca neîntemeiate susținerile reclamantului în ceea ce privește Hotărârea Consiliului UNBR nr. 50/12.12.2015, apreciind că această hotărâre îndeplinește cerința exigenței motivării unui act administrativ și constatând că este legală sub toate aspectele invocate și ca întemeiate susținerile privind Adresa nr. x/07.12.2016 a Baroului Prahova și a Deciziei nr. 11/06.02.2017 a Consiliului Baroului Prahova, instanța de fond, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 a admis în parte acțiunea, conform dispozitivului sentinței, mai sus redat.

2.1.1. Recursul declarat de reclamant

Înalta Curte constată că instanța de fond nu s-a pronunțat în mod explicit asupra unor argumente esențiale invocate de recurentul-reclamant în motivarea capătului de cerere referitor la anularea Hotărârii nr. 50/12.12.2015 a Consiliului UNBR, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii și atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reține că judecătorul fondului nu a analizat deloc susținerile reclamantului referitoare la faptul că din interpretarea prevederilor art. 28 lit. c) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 49 alin. (1) lit. c) din Statutul profesiei de avocat, în caz de neplată totală sau parțială a taxelor și contribuțiilor profesionale, se dispune suspendarea din profesia de avocat, ceea ce înseamnă că atâta timp cât o persoană este suspendată din profesie nu poate fi obligată la plata vreunei sume de bani către barou sau UNBR.

De asemenea, instanța de fond nu a analizat decât formal argumentul reclamantului referitor la nelegalitatea hotărârii UNBR atacate, în raport cu neindicarea minimului taxei și neprecizarea criteriilor în baza cărora organul abilitat va putea stabili taxa concretă pentru fiecare destinatar. Aceasta în condițiile în care în considerentele sentinței atacate s-a procedat la analizarea din această perspectivă a "textelor de lege care au incidență în cauză" și nu a conținutului actului normativ atacat, iar reclamantul a invocat caracterul discreționar al actului prin neasigurarea pentru particulari a echilibrului și a garanțiilor de echitate.

În schimb, Înalta Curte apreciază drept neîntemeiate criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Înalta Curte are în vedere că, dincolo de faptul că textul legal menționat se aplică autorităților administrative autonome, iar nu entităților asimilate unei autorități publice centrale, hotărârea UNBR atacată este un act administrativ individual, dat fiind că se aplică unui număr determinabil de subiecți, respectiv tuturor avocaților din România.

Nu sunt întemeiate nici criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant cu privire la încheierile Curții de Apel Ploiești din 11.12 și 18.12.2017, în condițiile în care calitatea sa de magistrat al Curții de Apel București determină aplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) din noul C. proc. civ., acesta având astfel obligația de a sesiza o curte de apel învecinată celei la care are calitatea de magistrat.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 și 16 octombrie 2017 și a sentinței civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil.

Potrivit art. 457 alin. (1) noul C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Înalta Curte are în vedere că sfera hotărârilor supuse căii de atac a recursului este determinată, cu caracter general, de dispozițiile art. 483 noul C. proc. civ.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pot face obiect al recursului doar hotărârile primei instanțe, când sunt date fără drept de apel, sau hotărârile instanței de apel, fiind delimitată astfel, expres și limitativ, categoria hotărârilor judecătorești supuse acestei căi de atac.

În aceste condiții, părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În speță, se constată că: prin încheierea din 06 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis o cerere de abținere; prin încheierea din 28 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în același dosar nr. x/2017 s-a respins o cerere de abținere; prin sentința civilă nr. 4026 din 30 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Înalta Curte constată că nici încheierile de respingere a declarațiilor de abținere și nici sentința de declinare a competenței nu sunt supuse vreunei căi de atac, conform dispozițiilor art. 53 alin. (1), respectiv art. 132 alin. (1) noul C. proc. civ., și, prin urmare, calea de atac formulată împotriva unor asemenea hotărâri este inadmisibilă.

În ceea ce privește încheierea din 16 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, nici în privința acesteia, recurentul nu avea deschisă calea recursului, în condițiile în care prin aceasta s-a dispus amânarea pronunțării la data de 30.10.2017, fiind vorba de o hotărâre care nu face parte din categoria hotărârilor care, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, cum sunt hotărârile primei instanțe, când sunt date fără drept de apel, sau hotărârile instanței de apel, fiind delimitată astfel, expres și limitativ, categoria hotărârilor judecătorești supuse acestei căi de atac. Mai mult, încheierea de amânare a pronunțării, întrucât poate fi atacată doar odată cu hotărârea de soluționare a cauzei, este supusă doar căilor de atac pe care această hotărâre le permite. Or, în raport cu prevederile art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței nu este supusă niciunei căi de atac.

2.1.2. Recursul declarat de pârâtul Baroul Prahova

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a analizat argumentele esențiale invocate în apărare de acest pârât, prin întâmpinare, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reține că prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, pârâtul Baroul Prahova a arătat că adresa nr. x/07.12.2016 nu reprezintă un act administrativ și, ca urmare, nu poate fi supusă anulării, apărare care nu a fost însă în niciun fel examinată de către judecătorul fondului.

Cât privește celelalte critici formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate.

Astfel, nu se poate reține că adresa nr. x/07.12.2016 este motivată, în condițiile în care hotărârea UNBR nr. 50/12.12.2015 stabilea un cuantum de maxim 200 RON al taxei pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de barouri cu evidența și menținerea pe tablou a avocaților suspendați, iar nu un cuantum fix.

De asemenea, nu poate fi considerată drept motivată nici Decizia nr. 11/2017 a Consiliului Baroului Prahova, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de reclamant împotriva adresei menționate. Aceasta în condițiile în care, după cum în mod corect a reținut curtea de apel, prin decizia menționată nu se răspunde în niciun fel motivelor de nelegalitate invocate de reclamant prin plângerea prelalabilă.

2.1.3. Concluziile instanței

Înalta Curte constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Rolul principiului motivării hotărârilor judecătorești, consacrat prin acest text legal, este acela de a asigura o bună administrare a justiției și de a face posibil un control judiciar efectiv, motivarea sumară sau confuză echivalând cu nemotivarea.

De asemenea, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt analizate de instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor probatorii (hotărârea din 28.04.2005 în cauza Albina contra României).

În acest context, Înalta Curte apreciază că, deși prima instanță a admis în parte acțiunea, în fapt aceasta nu a soluționat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumente esențiale expuse de părți. Or, în raport cu principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare), soluționarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esențiale ale raportului juridic dedus judecății, astfel cum acestea au fost relevate prin cererile si apărările părților. În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicție împiedică instanța de control judiciar să analizeze direct în recurs argumentele ce nu au făcut obiectul analizei instanței de fond.

În raport cu aceste împrejurări, instanța de recurs nu se poate pronunța asupra criticilor formulate de recurentul-reclamant în ceea ce privește modul de acordare a cheltuielilor de judecată, urmând ca aceste critici să fie avute în vedere de către instanța de rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluților adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 și 16 octombrie 2017 și a sentinței civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 11 decembrie 2017 și 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de A. și de Baroul Prahova împotriva sentinței nr. 228 din 22 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 06 aprilie 2017, 28 aprilie 2017 și 16 octombrie 2017 și a sentinței civile nr. 4026 din 30 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierilor din 11 decembrie 2017 și 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

Admite recursurile declarate de A. și de Baroul Prahova împotriva sentinței nr. 228 din 22 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 16 decembrie 2021.