Decizia nr. 3205/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub numărul de mai sus, reclamanta A. în contradictoriu cu ANAF, Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice și Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice - Structura de colectare și executare silită, a formulat contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.03.2024 comunicată la 18.04.2024.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă 215/2024 din 10 septembrie 2024, Curtea de Apel Iași - secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F. și a respins acțiunea în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fond, a admis cererea și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.03.2024. A luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 215/2024 din 10 septembrie 2024 a Curții de Apel Iași - secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 4 a Finanțelor Publice. Recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București critică sentința civilă nr. 215/10.09.2024 a Curții de Apel Iași, susținând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Argumentele recurentei se structurează în jurul interpretării și aplicării dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și a motivării instanței de fond referitoare la lipsa justificării măsurilor asigurătorii. Prima critică privește constatarea instanței de fond potrivit căreia organele fiscale nu ar fi depus un minim efort pentru a justifica incidența art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Recurenta arată că această concluzie este eronată, întrucât textul legal permite instituirea măsurilor asigurătorii în cazuri excepționale, atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea. În viziunea recurentei, măsurile asigurătorii au fost dispuse tocmai pentru prevenirea unui prejudiciu iminent, având în vedere riscul real ca obligațiile fiscale ce urmează a fi stabilite să nu poată fi recuperate. Recurenta subliniază că art. 213 Codul de procedură fiscală conferă organului fiscal prerogativa de a institui măsuri asigurătorii atunci când constată existența unui pericol concret, iar această prerogativă este justificată de necesitatea eficientizării procedurilor de recuperare a creanțelor bugetare. În continuare, recurenta susține că instanța de fond a ignorat faptul că măsurile asigurătorii au fost dispuse în baza constatărilor organelor de control ale Ministerului Finanțelor - Corpul de Control, concretizate în Raportul nr. 22063/CC/12.03.2024, raport care a fundamentat emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.03.2024. Recurenta arată că decizia contestată cuprinde motivarea detaliată a măsurii, inclusiv indicarea prejudiciului cauzat bugetului de stat de către societatea B. S.R.L., în cuantum de 12.908.093 RON, societate la care reclamanta a avut calitatea de asociat. În opinia recurentei, aceste elemente demonstrează existența situației excepționale prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală. O altă critică vizează faptul că instanța de fond nu ar fi ținut seama de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în special de Decizia nr. 5122/2020, potrivit căreia neplata obligațiilor fiscale pe perioade îndelungate, coroborată cu starea de insolvabilitate a societății, conturează reaua-credință a persoanelor care au administrat sau controlat societatea. Recurenta susține că, în speță, comportamentul reclamantei, atât în perioada în care a fost asociat al societății, cât și ulterior, relevă o conduită care justifică instituirea măsurilor asigurătorii, întrucât aceasta a participat la producerea prejudiciului și la acumularea datoriilor fiscale. Recurenta mai arată că, potrivit art. 25 alin. (2) lit. b) și d) Codul de procedură fiscală, administratorii, asociații și alte persoane care au provocat insolvabilitatea debitorului prin ascunderea sau înstrăinarea activelor, ori care au determinat cu rea-credință nedeclararea sau neachitarea obligațiilor fiscale, răspund solidar cu debitorul. În acest context, recurenta susține că reclamanta se încadrează în ipotezele legale, având în vedere prejudiciul cauzat și pierderea beneficiului eșalonării fiscale din culpa reprezentanților societății. În ceea ce privește existența creanței fiscale, recurenta arată că aceasta este dovedită prin somațiile, titlurile executorii și adresele de înființare a popririi emise pentru recuperarea sumei de 12.908.093 RON, fără rezultat, ceea ce justifică instituirea măsurilor asigurătorii pentru prevenirea sustragerii de la executare. Recurenta invocă și situația patrimonială a reclamantei, arătând că aceasta deține bunuri mobile și imobile, asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii, precum și un drept de habitație viageră asupra imobilului în care domiciliază. În opinia recurentei, aceste elemente confirmă necesitatea măsurilor asigurătorii pentru garantarea recuperării creanței fiscale. În concluzie, recurenta susține că măsurile asigurătorii au fost dispuse în mod legal, în conformitate cu art. 213 Codul de procedură fiscală, fiind dovedit caracterul excepțional al situației și existența unui pericol real de sustragere de la executare. În consecință, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 215/10.09.2024 și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat menținerea soluției primei instanțe referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, arătând că actul contestat a fost emis de Administrația Sectorului 4 a Finanțelor Publice, structură fără personalitate juridică, dar cu capacitate administrativă de a sta în judecată, iar ANAF nu administrează creanțele fiscale ale reclamantei și nu a emis titlurile executorii. S-a subliniat că această soluție nu a fost atacată de părțile interesate, motiv pentru care se impune menținerea ei. Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că acesta este nemotivat sub aspectul încadrării criticii în tezele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că instanța de fond a analizat corect materialul probator, constatând lipsa justificării măsurii asigurătorii. S-a susținut că organul fiscal nu a demonstrat existența cazului excepțional prevăzut de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, întrucât decizia contestată nu conține elemente concrete privind pericolul de sustragere sau risipire a patrimoniului, iar prejudiciul invocat nu este susținut prin probe. Intimata - reclamantă a invocat, totodată, pasivitatea organului fiscal în valorificarea poliței de asigurare aferente eșalonării, care a generat un prejudiciu bugetar de aproximativ 1.000.000 RON, precum și faptul că societatea debitoare efectuase plăți semnificative către bugetul de stat. În aceste condiții, s-a apreciat că măsura asiguratorie a fost dispusă fără o motivare reală și individualizată, fiind corect anulată de instanța de fond.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Instanța de fond a reținut în mod corect că măsura asiguratorie instituită prin Decizia nr. x/22.03.2024 nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât organul fiscal nu a justificat existența cazului excepțional care să permită aplicarea acestei măsuri. Curtea de Apel Iași a constatat că decizia contestată nu conține elemente concrete privind pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar organul fiscal nu a prezentat nici măcar o situație premisă care să permită verificarea îndeplinirii condițiilor legale. Aceste constatări sunt conforme cu exigențele jurisprudenței constante, potrivit căreia măsurile asigurătorii trebuie motivate în mod real, individualizat și raportat la circumstanțele concrete ale cauzei. Susținerile recurentei, potrivit cărora existența prejudiciului cauzat bugetului de stat de către societatea B. S.R.L. ar constitui prin ea însăși un caz excepțional, nu pot fi primite. Înalta Curte reține că, deși recurenta invocă Raportul de control nr. 22063/CC/12.03.2024 și cuantumul prejudiciului, aceste elemente nu sunt suficiente pentru a substitui obligația legală de a demonstra pericolul iminent prevăzut de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Textul legal nu permite instituirea măsurilor asigurătorii exclusiv în considerarea existenței unei creanțe fiscale sau a unei conduite anterioare a debitorului, ci impune dovedirea unui risc actual, concret și individualizat de sustragere de la executare. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că decizia contestată cuprinde doar afirmații generale, fără indicarea unor acte sau fapte precise care să susțină existența pericolului cerut de lege. Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispozițiile alineatelor precedente ale acestui articol, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepționale avute în vedere. Potrivit dispozițiilor alin. (2), în cazuri excepționale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Cazurile excepționale sunt indicate de legiuitor, așadar, ca fiind situațiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Instanța de control judiciar constată că, deși recurenta invocă existența unor bunuri în patrimoniul reclamantei, inclusiv un drept de habitație viageră, aceste elemente nu sunt de natură să demonstreze riscul de înstrăinare sau ascundere a patrimoniului, în lipsa unor indicii concrete în acest sens. Totodată, apărările recurentei referitoare la pretinsa rea-credință a reclamantei, fundamentate pe calitatea acesteia de fost asociat al societății debitoare, nu pot suplini lipsa motivării actului administrativ. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) și d) Codul de procedură fiscală reglementează răspunderea solidară, iar nu condițiile instituirii măsurilor asigurătorii, astfel încât invocarea lor nu poate justifica aplicarea art. 213 alin. (2) în lipsa probelor privind pericolul cerut de lege. În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la pierderea beneficiului eșalonării și la cuantumul prejudiciului, Înalta Curte reține că intimata - reclamantă a invocat, în mod întemeiat, pasivitatea organului fiscal în valorificarea poliței de asigurare aferente eșalonării, pasivitate care a condus la diminuarea semnificativă a sumei recuperate. Acest aspect, deși nu constituie temei al anulării măsurii asigurătorii, confirmă absența unei evaluări obiective a riscului de sustragere. De asemenea, în mod corect instanța de fond a reținut că măsura asiguratorie a fost dispusă fără o motivare reală, individualizată și raportată la situația concretă a reclamantei, ceea ce atrage nelegalitatea acesteia. Criticile recurentei nu evidențiază nicio încălcare a normelor de drept material, ci reiau argumentele deja analizate și în mod temeinic înlăturate de instanța de fond. În ceea ce privește apărările formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Înalta Curte constată că acestea vizează exclusiv menținerea soluției primei instanțe privind lipsa calității procesuale pasive, soluție care nu a fost atacată de părțile interesate și care a rămas definitivă sub acest aspect. Față de cele arătate anterior, instanța de control judiciar constată că sentința recurată este legală și temeinică, fiind pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Motivele de recurs nu sunt apte să conducă la casarea hotărârii, întrucât nu relevă nicio încălcare a normelor de drept material. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 4 a Finanțelor Publice, ca nefondat.