ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1360/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare in judecata înregistrată pe rolul Tribunalului Iasi, secția a II a de contencios administrativ si fiscal, așa cum a fost modificata, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat chemarea în judecată a pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală (denumită în continuare, ANAF) și a Administrației Județene a Finantelor publice Iasi pentru ca, în urma administrării în contradictoriu a probatoriului, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 370.370,52 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 367.962 RON, indisponibilizată prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 80075 din 10.01.2011 emisă de Garda Financiară, secția Județeană Iași începând cu data de 19.01.2011 și până la data 10.12.2019; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.357 C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 129/16.02.2023 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, prescripției dreptului la actiune și inadmisibilității. S-a admis cererea așa cum a fost precizată formulata de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iasi și Agenția Națională de Administrare Fiscală. Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 357.816,92 RON către reclamantă. Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 10.068,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentate de onorariu expert si taxa de timbru. Prin încheierea de ședință din data de 10.01.2023 pronunțată de Tribunalul Iași, secția II civilă, de contencios administrativ și fiscal, din lipsă de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 25.01.2023, pronunțarea făcându-se conform prevederilor art. 396 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Împotriva sentinței civile nr. 129/16.02.2023 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă. de contencios administrativ și fiscal a declarat apel Agenția Națională de Administrare Fiscal. Prin apelul declarat, s-a solicitat admiterea apelului, cu consecința schimbării hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată împotriva pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală. Prin decizia nr. 494/2024 din 10 decembrie 2024, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelurile principale formulate de apelantele-intimate Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Agenția Națională de Administrare Fiscală și apelul incident formulat de intimata-apelantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 129/2023, pronunțată de Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal la data de 16.02.2023, pe care o schimbă în parte, în sensul: A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași; A respins cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană A Finanțelor Publice Iași, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei; A respins, ca nefondată, cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate ce nu contravin prezentei decizii. A respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta-intimată Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva încheierii de ședință din data de 10.10.2023, dată de Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal.

Calea de atac a recursului formulată în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și retrimiterea cauzei spre rejudecare în vederea aplicării corecte de către instanța de apel a normelor de drept material incidente în cauză. În drept, au fost invocate dispozțiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta-reclamantă arată că prin decizia pronunțată, instanța de apel a constatat că recursul formulat de pârâta ANAF este întemeiat cu privire la neîndeplinirea condiției faptei ilicite reținută de prima instanță în sarcina acestei pârâte, redând pasaje din considerentele deciziei; în finalul raționamentului expus, instanța de apel a mai menționat că din cuprinsul ordonanței de clasare rezultă că procesul penal a avut un caracter sinuos, instanța penală desființând o soluție de netrimitere în judecată și una de clasare, acest parcurs atestând că sesizarea Gărzii Financiare a avut un fundament, faptele penale imputate având un caracter complex și comportând interpretări și probatorii laborioase, care au necesitat un timp îndelungat, în cele din urmă concluzia fiind aceea că fapta care a format obiectul cercetărilor nu este prevăzută de legislația penală. Recurenta-reclamantă susține că un prim motiv de nelegalitate al soluției pronunțate de instanța de apel derivă din confuzia realizată de această între două elemente distincte ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită și forma de vinovăție cu care aceasta e săvârșită. Așadar, dintr-o primă perspectivă, soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1.357 alin. (1) C. civ., care prevăd că fapta ilicită și vinovăția sunt elemente distincte ale răspunderii civile delictuale, inexistența faptei ilicite neputând fi dedusă din săvârșirea acesteia cu o anumită formă de vinovăție așa cum a considerat instanța de apel. Astfel, arată că, deși în debutul raționamentului propriu, instanța de apel a menționat că sunt întemeiate criticile pârâtei ANAF cu privire la inexistența faptei ilicite, în dezvoltarea acestuia instanța a reținut că Garda Financiară (a cărei succesoare este ANAF), "nu a acționat cu rea credință", că scopul urmărit prin luarea măsurilor asigurătorii nu fost cel de a bloca activitatea reclamantei ci de a recupera prejudiciul estimat, precum și faptul că speța a avut un caracter complex astfel că sesizarea organelor penale de către Garda Financiară a fost fundamentată. Este evident că argumentele expuse în motivarea deciziei nu vizează existența sau inexistența faptei ilicite ci se referă Ia poziția subiectivă a pârâtei de la momentul săvârșirii faptei, instanța de apel expunând o serie de circumstanțe care, în opinia sa, demonstrează faptul că Garda Financiară nu a acționat cu rea credință și că scopul urmărit de aceasta prin instituirea măsurilor asigurătorii a fost unul legitim (recuperarea prejudiciului estimat și nu blocarea activității reclamantei), fapt atestat și prin caracterul complex al speței. Un al doilea motiv de nelegalitate al soluției pronunțate de instanța de apel decurge, în opinia recurentei-reclamante, din aplicarea greșită a art. 1.357 alin. (2) C. civ. care statuează că "autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Arată că, în ciuda clarității acestei prevederi legale, instanța de apel a susținut faptul că în cauză nu s-a făcut dovada relei-credințe a autoarei faptei ilicite, altfel spus că aceasta nu a săvârșit fapta cu forma de vinovăție a intenției directe, instanța menționând că Garda Financiară nu a urmărit blocarea activității reclamantei prin instituirea măsurilor asigurătorii. Recurenta-reclamantă susține că aplicarea greșită a disp. art. 1.357 alin. (2) C. civ. este evidentă, întrucât fapta ilicită constând în emiterea unui proces-verbal conținând constatarea nereală cu privire la neînregistrarea unor venituri de către reclamantă a fost săvârșită de Garda Financiară cel puțin cu forma de vinovăție a culpei fără prevedere (neglijenței), în care făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși în condițiile date, trebuia și putea să-l prevadă. Or, instanța de apel nu a expus niciun argument din care să rezulte că Garda Financiară nu a săvârșit fapta nici măcar cu forma de vinovăție a celei mai ușoare culpe, formă suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. În condițiile în care în activitatea pe care o desfășoară autoritățile publice sunt obligate să cunoască și să respecte legea, este evident că emiterea unui act conținând o constatare nereală (aspect constatat ulterior de organele de urmărire penală) cu privire la neînregistrarea de către reclamantă, în contabilitate, a unor venituri reprezintă o faptă săvârșită cel puțin cu forma de vinovăție a culpei fără prevedere. Împrejurarea invocată de instanța de ape! cu privire la parcursul sinuos al dosarului penal precum și cu privire la complexitatea acestuia nu au relevanță în cauză, pe de o parte, motivat de împrejurarea că aceste circumstanțe nu înlătură forma de vinovăție a culpei celei mai ușoare în săvârșirea faptei, iar, pe de altă parte. întrucât desființarea de către instanța de judecată a soluțiilor de netrimitere în judecată și, ulterior, de clasare dispuse de organul de urmărire penală a fost cauzată de insuficiența probatoriului administrat în faza de urmărire penală și nu de caracterul complex al cauzei. Recurenta-reclamantă invocă un al treilea motiv de nelegalitate ce derivă din constatarea de către instanță a inexistenței faptei ilicite, întrucât măsurile asigurătorii ar fi fost dispuse în concordanță cu legislația în vigoare, precum și din faptul că reclamanta nu a contestat la momentul respectiv Decizia nr. 800075/10.01.2011 prin care Garda Financiară a instituit aceste măsuri. Arată că, potrivit art. 6 din Codul administrativ, funcționarea și activitatea tuturor autorităților administrației publice este subordonată principiului legalității; în cazul concret, caracterul ilicit al faptei este reprezentat de constatarea nereală a săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, faptă ce încalcă normele de conduită care obligă organele/instituțiile administrației publice să realizeze doar constatări corecte, conforme situației de fapt reale, constatare ce a stat la baza instituirii ulterioare de măsuri asigurătorii. Argumentul instanței conform căruia reclamanta nu a contestat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, consideră recurenta că nu are nicio relevanță în cauză, deoarece fapta ilicită a constat în emiterea de către Garda Financiară a Procesului-verbal din 29.12.2010 conținând aprecierea greșită cu privire la neînregistrarea unor venituri în contabilitate, decizia de instituirea a măsurilor .asigurătorii reprezentând doar un act prin care au fost valorificate constatările nereale cuprinse în procesul-verbal anterior menționat. Altfel spus, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este viciată de vreun motiv de nulitate propriu, intrinsec, nelegalitatea acestui act fiind una derivată din cea a Procesului-verbal din 29.12.2010 emis de Garda Financiară. Or, Procesul-verbal din 29.12.2010 emis de Garda Financiară conținând aprecierea greșită cu privire la săvârșirea unei pretinse infracțiuni de evaziune fiscală nu este un act administrativ (așa cum în mod eronat se menționează în decizia recurată) ci doar un act constatator cu privire la o situație de fapt, act care a fost valorificat ulterior prin sesizarea organelor de urmărire penală și prin instituirea măsurilor asigurătorii asupra conturilor reclamantei. Nefiind un act administrativ, procesul-verbal în cauză nu putea fi contestat și nici anulat de instanța de contencios administrativ, constatările cuprinse în cadrul acestui document neputând fi infirmate decât în cadrul urmăririi penale demarate ca urmare a întocmirii respectivului proces-verbal (a se vedea art. 61 alin. (5) C. proc. pen.). Consideră că odată constatată săvârșirea unei infracțiuni (chiar și în mod greșit, așa cum s-a dovedit ulterior în cadrul urmăririi penale), organul de control era obligat să dispună instituirea măsurilor asigurătorii, fapt realizat prin emiterea Deciziei nr. 800075/10.01.2011. Prin urmare, recurenta arată că susținerea instanței de apel conform căreia legislația în vigoare permitea Gărzii Financiare să instituie măsuri asigurătorii nu echivalează cu inexistența unei fapte ilicite. Faptul că legislația în vigoare reglementa procedura de instituirea a măsurilor asigurătorii nu este de natură a înlătura nelegalitatea (de fond) a acestor măsuri în situația în care acestea au fost dispuse pe baza unei aprecieri nereale a aceluiași organ de control cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. În concluzie, recurenta-reclamantă susține că argumentele instanței de apel privitoare la inexistența faptei ilicite sunt nefondate, aceasta constând în emiterea de către Garda Financiară, secția Județeană Iași a Procesului-verbal din 29.12.2010 conținând aprecierea greșită cu privire la săvârșirea unei pretinse infracțiuni de evaziune fiscală, constând în omisiunea înregistrării unor venituri în cuantum de 1.209.309 RON (cu consecința evitării plății sumei de 367.962 RON cu titlu de TVA și impozit pe profit) și în instituirea, pe baza acestei aprecieri eronate, a unor măsuri asigurătorii, care au inclus și indisponibilizarea, prin instituirea popririi asigurătorii asupra sumei de 367.962 RON aflată în contul de trezorerie al reclamantei.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cererea de recurs în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte, în raport cu art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., pentru următoarele considerente: Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat" iar, potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Sancțiunea nulității este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci și în situația în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele invocate nu se referă, în realitate, la interpretarea sau aplicarea unor norme de drept substanțial. Astfel, pentru a putea declanșa un veritabil control de legalitate, este necesar nu numai ca autoarea recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci să și arate în ce mod instanța de apel a nesocotit acea normă, cu referire la considerentele pe care instanța și-a întemeiat soluția. Recurenta nu critică încălcarea legii în apel, ci relevă propria sa viziune asupra modului în care legea trebuia interpretată; nu se critică ignorarea normelor de drept, recurenta este nemulțumită de argumentele oferite de instanța de apel și vrea substituirea lor cu propriile argumente. Deși recurenta-reclamantă indică formal prin memoriul de recurs dispozițiile art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ. vizând condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, ceea ce propune recurenta prin intermediul căii de atac promovate, reprezintă, în realitate, o reevaluare a situației de fapt și a probatoriului, respectiv o reinterpretare a faptei ilicite și a culpei pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală. Astfel, a susținut că fapta ilicită constând în emiterea unui proces-verbal conținând constatarea nereală cu privire la neînregistrarea unor venituri de către reclamantă a fost săvârșită de Garda Financiară cel puțin cu forma de vinovăție a culpei fără prevedere. Or, aceste aspecte nu echivalează cu cercetarea interpretării ori aplicării legii de către instanța de apel, ci vizează netemeinicia deciziei criticate și readucerea în discuție a chestiunilor de fond dezlegate de instanța devolutivă de apel. Autoarea căii de atac ignoră faptul că în recurs pot fi examinate numai chestiunile de nelegalitate, nu și cele privind stabilirea contextului factual și interpretarea probelor, care nu mai pot fi reiterate în calea extraordinară de atac. Invocarea în recurs a susținerilor de ordin factual privind fapta ilicită și forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită de intimata-pârâtă, dovada relei-credințe a autoarei faptei ilicite, măsurile asigurătorii dispuse de către ANAF, faptul necontestării Deciziei nr. 800075/10.01.2011 prin care s-au instituit aceste măsuri asigurătorii și conduita părților nu respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, întrucât modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-reclamantă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune sancțiunea nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va fi anulat recursul reclamantei A. S.R.L. declarat împotriva deciziei nr. 494/2024 din 10 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.