ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1313/2025

Ședința publică din data de 11 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.05.2024, sub număr x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană A Finanțelor Publice Neamț, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.03.2024 emisă de AJFP Neamț.

Prin sentința civilă nr. 1315 din 25 iulie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.03.2024 emisă de ANAF-DGRFP Iași-AJFP Neamț.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 6147,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței de mai sus a exercitat calea de atac a recursului pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.03.2024, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, în esență, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere atitudinea culpabilă a intimatului-reclamant care pe toată perioada desfășurării acțiunii de control nu a dat curs niciunei solicitări a organului de control, schimbându-și domiciliul fiscal imediat după ce a fost înștiințat cu privire la desfășurarea acțiunii de verificare fiscală, încălcând, astfel, prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 124 din același act normativ, singurul scop fiind acela de a se sustrage de la o eventuală executare silită.

Abia după întocmirea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.03.2024 și a procesului-verbal de sechestru asigurător, în momentul în care a considerat că există un pericol real cu privire la bunurile ce le deține în proprietate, a învederat că intimatul a transmis organului de control o serie de adrese prin care a solicitat amânarea termenului pentru discuția finală pentru finalizarea controlului fiscal, însă documentele contabile nu au fost prezentate.

A mai arătat că la data de 28.05.2024 a fost încheiat Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.05.2024 prin care au fost constatate obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 5.072.011 RON din care TVA în sumă de 219.375 RON și impozit pe venit în sumă de 4.852.636 RON.

În acest context, a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că actul contestat conține formal o motivare și că nu se încadrează în criteriile prevăzute de art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare .

În consecință, avându-se în vedere toate aspectele menționate, precum și prejudiciul adus bugetului de stat ca urmare a faptului că intimatul-reclamant nu a pus la dispoziția echipei de control informații și documente privind sursele de fonduri în numerar care au stat la baza operațiunilor identificate în verificarea documentară și nu a cooperat cu echipa de control în vederea determinării stării de fapt fiscale, a considerat că situația în care intimatul-reclamant se regăsește, fiind una excepțională, și, pe cale de consecință a fost dispusă instituirea măsurilor asigurătorii prin Decizia nr. 4176/28.03.2024, existând pericolul ca debitorul să se sustragă, să se ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor.

Împotriva recursului declarat în cauză, intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare, deși acesta i-a fost comunicat în termenul legal.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 17 octombrie 2024, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de sentința recurată și de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.03.2024 recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț a dispus luarea măsurilor asigurătorii (sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile/poprire asigurătorie asupra disponibilităților bănești din conturile bancare ale intimatului-reclamant), întrucât s-a constatat existența pericolului de sustragere de la urmărire sau de ascundere ori de risipire a patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Recurenta-pârâtă și-a motivat în drept emiterea actului pe dispozițiile art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, iar în fapt, pe împrejurarea că:

"în perioada 2017-2022, domnul A., în calitate de persoană impozabilă, a realizat venituri din vânzarea de bunuri imobile și nu a depus declarațiile fiscale în vederea îndeplinirii obligațiilor de plată către bugetul general consolidat al statului. De asemenea, persoana fizică supusă verificărilor fiscale nu a dat curs notificării de conformare nr. x/27.11.2023 și nu s-a prezentat la sediul organului fiscal la data programată pentru începerea inspecției fiscale.".

Măsurile asigurătorii dispuse au la bază sumele estimate conform procesului-verbal nr. x/28.03.2024, constând în TVA în sumă de 161.683 RON și impozit pe venit din activități independente în sumă de 4.481.025 RON, totalizând suma de 4.642.708 RON.

Împotriva acestei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii, reclamantul a formulat prezenta contestație fiscală, cu solicitarea de admitere a acțiunii și de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emise de organele fiscale.

Prima instanță a reținut nelegalitatea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/28.03.2024 și a dispus anularea acesteia reținând, în esență, că motivele prezentate de organul fiscal în decizia contestată nu sunt apte să determine concluzia că reclamantul s-ar afla în vreuna din situațiile prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Pârâta a criticat sentința de fond, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, conform textului de lege mai sus evidențiat, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond învederând că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, reaua-credință a intimatului-reclamant fiind pe deplin demonstrată în condițiile în care, după inițierea procedurii de verificare fiscală, acesta nu a dat curs notificării organului de control și nu a prezentat documentele contabile solicitate.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, apreciind, implicit, că sunt neîntemeiate criticile recurentei-pârâte formulate din această perspectivă.

Potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.", iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

În lumina dispozițiilor legale sus arătate, Înalta Curte reține că justificarea dispunerii de măsuri asigurătorii presupune existența unor situații excepționale, traduse în evidențierea unor conduite concrete care să îngăduie concluzia pericolului că debitorul tinde să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, punând în primejdie ori făcând dificilă însăși colectarea obligațiilor fiscale.

Dat fiind caracterul de excepție al măsurilor asigurătorii, prin efectul juridic pe care-l generează, și anume restrângerea atributului de dispoziție circumscris dreptului de proprietate al persoanei, pericolul evidențiat de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, dedus din anumite acțiuni/inacțiuni concrete ale debitorului, cum sunt: golirea conturilor societății, înstrăinarea unor active patrimoniale, antecedentele fiscale ale administratorilor ori asociaților societății, istoricul societății; așadar, vorbim de un pericol extrinsec faptelor controlate derivat de elemente distincte de operațiunile ce au făcut obiect al controlului fiscal.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că dacă s-ar da posibilitatea organelor fiscale de a institui ori de câte ori constată nereguli de ordin fiscal, soldate cu stabilirea de obligații fiscale suplimentare pentru un contribuabil, atunci, în mod evident, aceste măsuri nu ar mai avea caracter de excepție, ci s-ar transforma în regulă, cu nesocotirea flagrantă a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Cu atât mai mult, atunci când măsurile asigurătorii sunt dispuse anterior emiterii deciziei de impunere (titlului de creanță), Înalta Curte apreciază că pericolul de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului trebuie să rezulte din împrejurări exterioare, obiective faptelor controlate, dată fiind etapa stabilirii obligațiilor fiscale și nu a colectării, executării acestora, astfel încât să se poată vorbi de îngreunarea ori periclitarea colectării acestor obligații.

În cazul dedus judecății, astfel cum corect a constatat judecătorul fondului, actul atacat nu conține nici un fel de justificare obiectivă a concluziei că există o stare de pericol, împrejurarea că intimatul-reclamant are calitatea de debitor fiscal și că acesta nu a colaborat cu organele fiscale în cursul inspecției, respectiv că nu s-a prezentat pentru a furniza date și informații, nu reprezintă un element determinant și suficient pentru aplicarea art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Deși, atât în cuprinsul deciziei atacate, cât și în cursul procedurilor judiciare declanșate de intimatul-reclamant prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplinește cerințele prevăzute de lege, raportat la circumstanțele cauzei, aceasta nu a justificat necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii printr-un element de fapt, o cauză concretă sau cel puțin o suspiciune motivată de unde să reiasă faptul că intimatul-reclamant ar urmări să se sustragă de la plata unei obligații fiscale.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, cuantumul mare al obligațiilor fiscale nefiind un argument suficient, prin el însuși, de natură să justifice instituirea acestei măsuri excepționale de indisponibilizare a patrimoniului debitorului.

Astfel cum corect a constatat judecătorul fondului, împrejurarea că intimatul-reclamant ar datora bugetului TVA și impozit pe profit, stabilite în mod suplimentar totalizând suma de 4.642.708 nu reprezintă un motiv suficient pentru a se face aplicarea art. 213 alin. (2) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, valoarea ridicată a sumei de plată stabilite suplimentar nu poate reprezenta un argument care justifică pericolul ca intimatul-reclamant să își înstrăineze patrimoniul său, întrucât "pericolul" la care face referire art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi revin, ci se impun criterii concrete de evaluare, cum ar fi istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, arătarea unor indicii concrete privind existența unor acte de înstrăinare, sustragere sau distrugere a bunurilor societății. Totodată, pericolul de sustragere/ascundere a patrimoniului poate rezulta și din conduita contribuabilului anterioară controlului, existând riscul să se utilizeze și în continuare mijloace care să îngreuneze sau chiar să împiedice colectarea sumelor, după cum s-a arătat de altfel în jurisprudența secției de profil a Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea Decizia nr. 1397/09.03.2021), raportarea la trecut pentru estimarea pericolului viitor fiind firească.

Or, este evident că doar cuantumul ridicat al creanței fiscale stabilite suplimentar, necoroborat cu alte elemente din care să rezulte un comportament fiscal al debitorului de natură a îngreuna colectarea creanțelor fiscale, în sensul celor mai sus arătate, nu poate reprezenta singurul motiv al instituirii măsurilor asigurătorii.

Înalta Curte reține că nici comportamentul contribuabilului în cursul inspecției fiscale, respectiv neprezentarea acestuia la sediul organului fiscal la data începerii inspecției fiscale, nu relevă pericolul de sustragere, ascunderea sau diminuarea patrimoniului. Astfel, măsurile asigurătorii nu se dispun în toate cazurile în care se efectuează inspecția fiscală, ci numai dacă există pericolului ca debitorul sa se sustragă, să își ascundă ori să risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Astfel cum corect a reținut judecătorul fondului, dispozițiile art. 213 C. proc. civ. nu fac trimitere la dispozițiile art. 56 din același act normativ, astfel că atitudinea contribuabilului în cursul inspecției fiscale este irelevantă, nefiind un criteriu prevăzut de lege pentru a se dispune măsuri asigurătorii.

Se impune a fi făcută precizarea că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate, rezultând dintr-o conduită anume a contribuabilului, distinctă de operațiunile care fac obiectul controlului fiscal.

Ceea ce interesează în cauză este prezența elementului volitiv care să configureze existența unui pericol concret de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului, element care, însă, trebuie să reiasă din comportamentul debitorului.

Or, recurenta-pârâtă nu face nicio referire la împrejurări concrete, fapte săvârșite de intimatul-reclamant care denotă intenția de a se sustrage obligației de a achita debitul pentru care a fost instituită răspunderea sa sau acte juridice încheiate de intimat, care demonstrează că încearcă a-și diminua sau a-și risipi patrimoniul, care au determinat-o să ajungă la concluzia că "există o situație excepțională", care impune luarea măsurilor asigurătorii împotriva debitorului-reclamant, pentru a asigura colectarea debitului.

Concluzionând, față de cele ce preced, instanța de control judiciar achiesează la argumentele instanței de fond în sensul că motivele prezentate în decizia contestată nu sunt apte să satisfacă exigențele art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, cât timp nu s-a arătat de către organul fiscal emitent indiciile, cazurile excepționale, apte a contura pericolul de sustragere a debitorului, de ascundere ori risipire patrimoniului său, pentru a îngreuna colectarea.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamant și a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, este pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivele de recurs fiind nefondate.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț împotriva sentinței civile nr. 1315 din data de 25 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 martie 2025.