ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6328/2021

Ședința publică din data de 13 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii seria x/12.05.2020 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei emise de ANAF și, pe cale de consecință, înlăturarea măsurilor asigurătorii instituite de ANAF.

A solicitat și obligarea ANAF la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă pentru judecarea prezentei cereri.

Prin sentința civilă nr. 1168 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/12.05.2020 și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.504 RON.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii formulată de A. S.R.L. ca neîntemeiată

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. afirmă recurenta că prin necomunicarea înscrisurilor anexate răspunsului la întâmpinare, precum și necomunicarea răspunsului la întâmpinare depus de intimata-reclamantă i s-a creat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei.

Tot în cadrul acestui motiv de casare arată recurenta și faptul că instanța de judecată a omis să verifice dacă acțiunea a fost depusă în termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/12.05.2020 încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului.

Pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată recurenta că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Astfel, se susține că în mod eronat instanța de fond a reținut că singurul organ competent să dispună blocarea/indisponibilizarea fondurilor reclamantei este Președintele ANAF prin ordin emis în condițiile art. 19 și care poate fi contestat potrivit art. 19 alin. (5) din O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale.

Afirmă în acest sens recurenta că instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la cele două proceduri administrative, respectiv procedura blocării fondurilor și resurselor economice prevăzute de O.U.G. nr. 202/2008 și procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârșirea unei contravenții.

După o prezentare amplă a situației de fapt, arată recurenta că instanța de fond la pronunțarea sentinței a avut în vedere doar susținerile reclamantei și prevederile legale invocate de aceasta, fără să efectueze o analiză temeinică a înscrisurilor din dosar și a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Susține recurenta că societatea intimată a fost sancționată contravențional pentru săvârșirea faptei prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 202/2008 care reglementează ca și contravenție fapta de a nu respecta obligația prevăzută la art. 24 alin. (1), dacă fapta nu constituie infracțiune, contravenție pentru a cărei sancțiune se aplică amenda cuprinsă între 10.000 RON și 30.000 RON și confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție.

Prin procesul-verbal încheiat de Direcția Generală Antifraudă Fiscală s-a dispus sancțiunea contravențională a amenzii cât și măsura confiscării, măsură dispusă în mod legal de către organul de control. Invocă în acest sens dispozițiile art. 16 lit. e) din Capitolul III din Ordinul Președintelui ANAF nr. 2546/05.09.2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, dispoziții care prevăd că organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații:

"e) în situația în care a fost aplicată sancțiunea amenzii contravenționale sau a confiscării contravalorii bunurilor ori a altor sume".

Sunt invocate de către recurentă și dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârșirea unei contravenții, care prevăd că ulterior rămânerii definitive a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor bunurile confiscate intră în proprietatea privată a statului.

În raport de aceste argumente afirmă recurenta că procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârșirea unei contravenții (aplicabilă cauzei dedusă judecății) este diferită de cea reglementată de O.U.G. nr. 202/2008.

În plus, susține recurenta că procesul-verbal încheiat de Direcția Generală Antifraudă Fiscală a fost menținut de Judecătoria Sector 1 prin sentința civilă nr. 7807/02.11.2020 în dosarul nr. x/2020.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susține recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susține în acest sens că în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra împrejurărilor edificatoare în cauză.

Așadar, apreciază recurenta că pentru luarea măsurilor asiguratorii este suficient să se constate pericolul sustragerii/risipirii patrimoniului debitoarei cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreuneia dintre evenimentele precizate anterior: nu există nicio dispoziție în textul legal ce reglementează măsurile asiguratorii care să prevadă obligativitatea organului de control de a proba sau de a aduce dovezi în sensul că intimata-contestatoare se sustrage, își ascunde sau își risipește patrimoniul fiind suficient să se constate pericolul, astfel că în mod legal organul fiscal a apreciat că există un pericol raportat la natura tranzacțiilor comerciale încheiate de contestatoare precum și la valoarea considerabilă a prejudiciului estimat.

Afirmă recurenta că potrivit Capitolului III pct. 17 din Anexa nr. 1 la Ordinul președintelui ANAF nr. 2546/2006 privind Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii privind Codul de procedură fiscală pentru a justifica instituirea măsurilor asigurătorii organul de control trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

După ce se reia și pentru acest motiv de casare prezentarea situației de fapt, arată recurenta că la data întocmirii procesului-verbal de contravenție a fost emis Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii nr. x/12.05.2020 și Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/12.05.2020 documente în baza cărora a fost aprobată și instituită măsura asiguratorie asupra disponibilităților bănești din conturile bancare, măsură ce a fost instituită în vederea asigurării disponibilităților necesare punerii în executare a titlului executoriu emis de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală, respectiv procesul-verbal de contravenție nr. x/12.05.2020 și nicidecum pentru blocarea fondurilor sau a resurselor economice care se aflau în proprietatea contribuabilului A. S.R.L..

După ce sunt redate dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008 și dispozițiile art. 2 lit. b) din același act normativ arată recurenta că eventuala incidență a demersurilor privind blocarea fondurilor sau resurselor economice ale societății A. S.R.L. și implicit aplicabilitatea normelor speciale prevăzute la Capitolul IV din O.U.G. nr. 202/2008 presupune ca societatea verificată să facă obiectul unei sancțiuni contravenționale internaționale, și reiterează faptul că societatea intimată a fost sancționată contravențional pentru săvârșirea faptei prevăzută la art. 26 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 202/2008 ca urmare a neîndeplinirii obligației legale prevăzută la art. 24 alin. (1) din același act normativ de a înștiința de îndată autoritățile competente situațiile în care intră într-un raport juridic față de orice bun care face obiectul unei sancțiuni contravenționale.

Este evident faptul că instanța de judecată s-a pronunțat pentru o situație (emitere ordin de blocare a fondurilor prevăzut la art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008) care nu are legătură cu obiectul cauzei (emitere Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii privind asigurarea recuperării unor debite fiscale provenite din aplicarea unor sancțiuni contravenționale prevăzute la art. 26 din O.U.G. nr. 202/2008).

Cu referire la cel de-al doilea motiv în baza căruia instanța de judecată a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii contestată arată recurenta că acesta a constat în lipsa elementelor necesare motivării dispunerii acestora, și susține că acest motiv nu poate fi avut în vedere în raport de conținutul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii în care s-a menționat o descriere succintă a faptei contravenționale, împrejurarea că societatea nu are împuternicit legal care poate fi contactat, din consultarea bazelor de date ale Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate rezultă că societatea nu deține active patrimoniale, iar din analiza situațiilor financiare depuse de societate până la data verificării s-a constatat că societatea nu are înregistrate în contabilitate imobilizări corporale și necorporale, situație față de care apreciază recurenta că sunt menționate elemente ce motivează pericolul de sustragere, periclitare sau îngreunare a colectării așa cum este stipulat la art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Ca motiv suplimentar al dovedirii existenței pericolului de a se sustrage de la urmărire arată recurenta că menținerea măsurilor asiguratorii se impune și prin prisma creșterii semnificative a probabilității ca partenerii societății să nu își asume riscul reputațional de a mai intra în relații cu intimata fiind astfel create premisele unei solvabilități reduse a acestei entități juridice atât în raport cu achitarea sumelor de plată subsecvente procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor cât și a altor obligații ulterioare.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, arată în esență că recursul este nefondat susținând că necomunicarea actelor depuse de către aceasta odată cu răspunsul la întâmpinare nu a adus nicio vătămare recurentei, câtă vreme aceste acte erau depuse la dosar încă din luna septembrie 2020, recurenta având obligația de a efectua demersurile necesare studierii dosarului.

Se arată, de asemenea, că recurenta cu rea-credință încearcă să creeze o confuzie între procedura confiscării și procedura măsurilor asiguratorii, Decizia atacată reprezintă o măsură asiguratorie și nu de confiscare.

Nu a existat nicio confuzie în ceea ce privește procedura de blocare a fondurilor, Decizia emisă de ANAF având strict natura unei măsuri de blocare (măsură asiguratorie) iar nu de confiscare care intervine numai la un moment ulterior, după rămânerea definitivă a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, iar prima instanță în mod corect a constatat că procedura de blocare a fondurilor prevăzută de O.U.G. nr. 202/2008 are o natură specială (derogatorie) față de prevederile dreptului comun (Codul de procedură fiscală) referitoare la instituirea de măsuri asiguratorii. Fiind în ipoteza specială a sancțiunilor internaționale, O.U.G. nr. 202/2008 va avea prevalență asupra dreptului comun reprezentat de Codul de procedură fiscală.

Situația intimatei-reclamante este una specială prin raportare la dreptul comun reprezentat de dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală respectiv măsura de indisponibilizare temporară a sumelor intimatei s-a realizat în contextul unor pretinse încălcări a normelor în materie de sancțiuni internaționale - caz în care dispozițiile O.U.G. nr. 202/2008 prevăd faptul că orice măsură de blocare a sumelor în legătură cu pretinsele încălcări ale sancțiunilor internaționasle urmează a se lua doar de către Președintele ANAF nu și de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală.

Și în ce privește ultimul motiv de recurs afirmă intimata că este nefondat având în vedere că acesta nu a fost motivat în conformitate cu cerințele legii - art. 213 Codul de procedură fiscală, iar instanța de fgond în mod correct a reținut nulitatea acestui act administrativ fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii seria x/12.05.2020 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală.

Soluționând cauza, instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiate criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, reținând, în principal, necompetența Direcției Generale Antifraudă Fiscală de a emite Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii seria x/12.05.2020.

A arătat în acest sens, instanța de fond, împrejurarea că reclamanta a fost sancționată pentru săvârșirea faptei contravenționale prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 202/2002, constând în nerespectarea obligației prevăzute de art. 24 alin. (1), respectiv a obligației de a nu îndeplini nicio operațiune față de bunul respectiv și de a înștiința de îndată autoritățile competente în conformitate cu art. 7 și art. 18 din aceeași ordonanță, situație față de care a stabilit că sunt aplicabile cauzei normele speciale arătate, respectiv Capitolul IV din O.U.G. nr. 202/2002, care prevede condițiile și procedura blocării fondurilor sau a resurselor economice, și nu dispozițiile generale prevăzute de art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Sub aspectul reliefat, Înalta Curte împărtășește raționamentul judecătorului fondului, potrivit căruia singura modalitate prin care i se puteau bloca fondurile sau resursele economice era cea prevăzută de dispozițiile art. 19 și următoarele din O.U.G. nr. 202/2008, și nu dispozițiile Codului de procedură fiscală, de la care acestea derogă, în raport de faptul că sancțiunea aplicată intimatei-reclamante s-a datorat nerespectării art. 2 alin. (2) din Decizia 2014/512/PESC a Consiliului Uniunii Europene privind măsuri restrictive având în vedere operațiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina și art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale.

Prin primul motiv de recurs se arată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, argumentat de faptul că instanța nu a dispus comunicarea înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă și nici a răspunsului la întâmpinare depus de către aceasta, astfel că i s-a creat recurentei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate.

Acest motiv de casare include în conținutul său toate neregularitățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care sunt constituite în motive distincte de casare, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare de la pct. 5 poate viza cele mai variate neregularități de ordin procedural, începând de la neregulata citare a uneia dintre părți și continuând cu nesemnarea cererii reconvenționale, nesemnarea minutei de către judecători, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc. Acesta este destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor de ordine privată, legea nefăcând nicio distincție în această privință. Casarea unei hotărâri judecătorești pentru acest motiv de recurs se poate obține însă în mod diferit, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Observând motivul de casare invocat, respectiv necomunicarea înscrisurilor și a răspunsului la întâmpinare depuse de intimata-reclamantă, constată Înalta Curte caracterul nefondat al acestora.

Sub acest aspect, este de observat, prioritar, faptul că nu s-a arătat de către recurentă care este vătămarea produsă prin necomunicarea nici a înscrisurilor depuse de reclamantă ca anexă la actul procedural - răspuns la întâmpinare și nici a răspunsului la întâmpinare.

Observă, de asemenea, Înalta Curte că înscrisurile a căror necomunicare se invocă au fost depuse de către intimată ca anexă la răspunsul la întâmpinare încă din data de 14 septembrie, acestea fiind declarație martor emisă la data de 11 septembrie 2019 și copie carte identitate a reprezentatului legal B., înscrisuri ce nu au fost avute în vedere de instanța de fond la soluționarea cauzei, situație în care recurentei nu s-a produs nicio vătămare.

Pe de altă parte, în ceea ce privește necomunicarea răspunsului la întâmpinare depus de către intimata-reclamantă, Înalta Curte are în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 201 alin. (2) teza finală C. proc. civ. "Pârâtul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei", normă juridică în raport de care motivul de recurs este nefondat.

În atare situație, revenea obligația recurentei efectuarea demersurilor necesare în vederea studierii atât a răspunsului la întâmpinare cât și a înscrisurilor anexate acestuia.

Nu în ultimul rând Înalta Curte reține și faptul că soluționarea cauzei nu a avut loc la primul termen de judecată, așa cum în mod eronat susține recurenta. Observând înscrisurile cauzei, Înalta Curte reține că la primul termen de judecataă cauza a fost amânată pentru lipsă de procedură cu recurenta - Încheierea de ședință din data de 28 septembrie 2020, astfel că susținerea recurentei este nefondată.

Prin urmare, observă Înalta Curte că recurenta-pârâtă nu a invocat și nici nu a dovedit o vătămare procesuală din perspectiva necomunicării înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă, în lipsa acestor dovezi este evident că nu intervine nulitatea necondiționată a actului de procedură, iar vătămarea trebuie dovedită în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată recurenta că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, înțelegând să circumscrie acestui motiv de recurs împrejurarea că instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la cele două proceduri administrative, respectiv procedura blocării fondurilor și resurselor economice prevăzute de O.U.G. nr. 202/2008 și procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârșirea unei contravenții, situație în raport de care, în mod eronat, a reținut că Direcția Generală Antifraudă Fiscală nu are competența să emită decizia, singurul organ competent să dispună blocarea/indisponibilizarea fondurilor reclamantei fiind Președintele ANAF prin ordin emis în condițiile art. 19 și care poate fi contestat potrivit art. 19 alin. (5) din O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Instanța de control judiciar reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților, fiind afectată de viciu nelegalității hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Astfel, din analiza hotărârii judecătorești atacate cu recurs în prezenta cauză, reiese cu prisosință că prima instanță, în urma verificării legalității actului administrativ atacat a motivat soluția adoptată prin raportare la normele speciale incidente cauzei, astfel că sub acest aspect critica recurentei nu poate fi primită, neexistând în cuprinsul hotărârii recurate motive străine de natura cauzei.

Observă Înalta Curte că în mod corect a procedat instanța de fond aplicând norma specială - O.U.G. nr. 202/2008 având în vedere, pe de o parte, că sancțiunea a fost aplicată în baza acestui act normativ, iar pe de altă parte, că acesta conține norme speciale, derogatorii de la dreptul comun prin care se aduc la îndeplinire sancțiunile dispuse.

Dreptul civil român pornește de la două principii fundamentale în interpretarea și delimitarea domeniului de aplicare a legii generale și, respectiv, a legii speciale: specialia generalibus derogant și generalia specialibus non derogant.

Consecința acestor principii de interpretare este aceea că ori de câte ori există dispoziții legale speciale ce reglementează o materie dată este înlăturată de la aplicare legea generală care reglementează aceeași materie, legea generală putând fi aplicată doar în completare, pentru acele aspecte ce au scăpat reglementării speciale.

Neaplicarea legii generale pentru ipoteze legale cuprinse în dispoziții speciale este o regulă de drept ce rezultă din aplicarea în practică a celor două principii enunțate anterior. Ca atare, nu este necesară înlăturarea expresă de la aplicare a legii generale, prin dispoziții incluse în legea specială, după cum nu este necesară nici pronunțarea unor decizii în interesul legii care să lămurească expres problema raportului dintre legea generală și legea specială, întrucât principiile de drept - fie că sunt incluse sau nu sunt incluse într-o reglementare expresă - se impun părților și interpretului întocmai ca legea, dată fiind natura lor juridică de reguli fundamentale ale unui sistem de drept.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte reține că problema de drept supusă atenției judecătorului de la fond privește raportul dintre legea specială și, respectiv, legea generală în materia procedurii de blocare a fondurilor sau a resurselor economice în cazul sancțiunilor internaționale dat fiind faptul că, în acest domeniu, art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008 cuprinde o reglementare specială a acestei proceduri de blocare a fondurilor sau a resurselor economice care se află în proprietatea, sunt deținute sau se află sub controlul, direct sau indirect, al persoanelor fizice sau juridice care au fost identificate ca fiind persoane sau entități desemnate.

În speță, intimata-reclamantă a solicitat instanței de judecată anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă de recurentă cu motivarea că recurenta ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală nu era competentă să dispună blocarea fondurilor subscrisei, aceasta putând fi dispusă numai prin Ordin al Președintelui ANAF.

Prin urmare, față de considerentele expuse anterior și având în vedere că nulitatea Deciziei emisă de recurentă a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte nu poate reține motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată face referire la O.U.G. nr. 202/2008, și nu la dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală, astfel încât ar cuprinde motive străine de natura pricinii.

Referirea instanței de fond la dispozițiile O.U.G. nr. 202/2008 s-a făcut tocmai pornind de la raportul dintre această lege specială O.U.G. nr. 202/2008 și legea generală Codul de procedură fiscală.

De altfel, judecătorul era obligat față de existența dublei reglementări, specială și generală, și față de principiul specialia generalibus derogant, să analizeze și să stabilească norma de drept aplicabilă în speță prin manifestarea unui rol activ, conform art. 22 C. proc. civ.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Față de considerentele anterior expuse rezultă că motivele de recurs ce vizează faptul că în mod eronat a stabilit instanța de fond că Direcția Generală Antifraudă Fiscală nu are competența să emită decizia, precum și cele ce vizează faptul că instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la cele două proceduri administrative, respectiv procedura blocării fondurilor și resurselor economice prevăzute de O.U.G. nr. 202/2008 și procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârșirea unei contravenții nu pot fi primite, instanța de fond aplicând în mod corect normele speciale prevăzute de O.U.G. nr. 202/2008.

Reține Înalta Curte că prin susținerile sale, recurentul face o confuzie între procedura confiscării și procedura măsurilor asiguratorii în încercarea sa de a înlătura de la aplicare dispozițiile legii speciale O.U.G. nr. 202/2008.

Analizând dispozițiile O.U.G. nr. 202/2008 constată Înalta Curte că prin dispozițiile art. 19 și următoarele a fost reglementată procedura de efectuare a măsurilor de blocare a fondurilor sau a resurselor economice, măsuri ce se dispun ca urmare a săvârșirii faptelor reglementate de același act normativ și prin care se aduc la îndeplinire sancțiunile luate. În cauză, Decizia emisă de recurentă reprezintă modalitatea de punere în executare a măsurii confiscării și drept urmare are natura unei măsuri de blocare, de interzicere a folosirii sumei de bani (măsură asigurătorie), iar nu de confiscare, de luare efectivă a sumei de bani.

Analizând actele aflate la dosarul cauzei Înalta Curte constată ca atât procesul-verbal de contravenție cât si referatul justificativ al dispunerii măsurilor asiguratorii și Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii au fost emise în aceeași zi - 12 mai 2020, ceea ce denotă intenția clară a organului fiscal de a pune în executare măsurile luate prin procesul-verbal de contravenție încheiat.

Întrucât în cauză există norme speciale de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin procesul-verbal de contravenție întocmit, în baza principiului specialia generalibus derogant, măsura de blocare a fondurilor sau a resurselor economice care se află în proprietatea, sunt deținute de sau se află sub controlul, direct sau indirect, al persoanelor fizice sau juridice care au fost identificate ca fiind persoane sau entități desemnate, trebuia dispusă prin Ordin al președintelui ANAF așa cum impunea norma specială art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008 acesta reprezentând mijlocul procedural de aducere la îndeplinire a sancțiunii dispuse prin procesul-verbal de contravenție încheiat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, observă Înalta Curte caracterul nefondat al acestuia.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente cauzei și a principiilor ce guvernează dreptul roman.

Prin intermediul acestui motiv de recurs s-a criticat hotărârea atacată sub aspectul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, pe de o parte, iar pe de altă parte, că instanța de judecată s-a pronunțat pentru o situație (emitere ordin de blocare a fondurilor prevăzut la art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008) care nu are legătură cu obiectul cauzei (emitere Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii privind asigurarea recuperării unor debite fiscale provenite din aplicarea unor sancțiuni contravenționale prevăzute la art. 26 din O.U.G. nr. 202/2008).

În ce privește prima critică, Înalta Curte constată că potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Caracterul excepțional al măsurii este menționat și în Ordinul A.N.A.F. nr. 2546/2016 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, care statuează:

"16. Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (...). 17. În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii."

Sintagma "în cazuri excepționale" confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, iar nu una de drept comun. Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța.

Astfel, constată Înalta Curte că măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța respectivă. Însuși legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepțional:

"atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepție avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiții, trebuie să existe date certe, susținute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenței pericolului că debitorul se sustrage, sau își ascunde ori își risipește patrimoniul.

Textul de lege anterior menționat stabilește în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este "una excepțională" și poate fi luată numai în ipoteza în care "există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Organul fiscal nu a probat, prin date obiective, pericolul că debitorul s-ar putea sustrage, ar putea ascunde ori și-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, organul fiscal neinvocând și nedovedind nicio situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiția prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului reclamantului.

Cât privește critica referitoare la faptul că "instanța de judecată s-a pronunțat pentru o situație (emitere ordin de blocare a fondurilor prevăzut la art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008) care nu are legătură cu obiectul cauzei (emitere Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii privind asigurarea recuperării unor debite fiscale provenite din aplicarea unor sancțiuni contravenționale prevăzute la art. 26 din O.U.G. nr. 202/2008)" constată instanța de recurs eroarea în care se află recurenta care face o confuzie între cele două proceduri.

Observând Procesul-verbal de contravenție nr. x întocmit la data de 12.05.2020 se constată că recurenta ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală a reținut:

"Urmare a controlului operativ și inopinat efectuat în data de 12.05.2020 la societatea A. S.R.L. s-a constatat faptul că în data de 06.08.2019 și 09.08.2019 prin contul curent deschis la C. S.A., societatea a încasat de la D. sumele 577.746,06 Euro (...) și 2.407.215,32 Euro (...) ambele referitoare la contractul x încheiat între părți având ca obiect furnizarea de către partea română a 32 de sisteme radio.

Operațiunile de intermediere cu aceste produse intră sub incidența Deciziei 2014/512/PESC a Consiliului Uniunii Europene privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației din Ucraina."

Față de mențiunile cuprinse în procesul-verbal de contravenție încheiat este fără tăgadă că intimata-reclamantă a fost sancționată pentru nerespectarea art. 2 alin. (2) lit. a) din Decizia 2014/512/PESC a Consiliului Uniunii Europene privind măsuri restrictive având în vedere operațiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina și art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, astfel că singura modalitate prin care i se puteau bloca fondurile sau resursele economice era cea prevăzută de dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008 prin care este reglementată procedura de blocare a fondurilor sau a resurselor economice.

Conform acestei proceduri blocarea fondurilor sau a resurselor economice se realizează prin ordin al președintelui ANAF și nu prin Decizie de instituire a măsurilor asigurătorii, situație față de care actul normativ aplicabil cauzei este O.U.G. nr. 202/2008 și nu art. 213 Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală împotriva sentinței nr. 1168 din 09 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Obligă recurenta la plata, în favoarea intimatei reclamante, a sumei de 9.714,60 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2021.