ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 656/2021

Ședința publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 27.11.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F - Direcția Generală Antifraudă Fiscală București - Direcția Regională Antifraudă București și A.N.A.F. - Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii acțiune în anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.08.2016 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București.

Prin sentința nr. 293 din data de 30 ianuarie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală București - Direcția Regională Antifraudă București și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.08.2016.

Împotriva sentinței au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București, ambele criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București s-a arătat că în considerentele hotărârii atacate, instanța a reținut că necesitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii privește în mod deosebit existența împrejurărilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, respectiv trebuie să se refere la circumstanțele care au condus organul fiscal la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Contrar celor reținute de către prima instanță, recurenta a apreciat că singura condiție pentru instituirea măsurilor asigurătorii o reprezintă, conform art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, existența pericolului anterior menționat, textul de lege neimpunând, însă, organului fiscal obligația de a constata, prealabil emiterii deciziei, existența unor operațiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existența unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asigurătorii are scop preventiv. De asemenea, textul nu impune nici emiterea prealabilă a titlului de creanță, la momentul individualizării creanței măsurile asigurătorii urmând să devină executorii.

Recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în cuprinsul recursului promovat, a apreciat că instanța de fond nu a avut în vedere comportamentul fiscal al reclamantei și împrejurarea că aceasta nu deține suficiente active, care dovedeau faptul că exista pericolul de a fi periclitată sau îngreunată, în mod considerabil, colectarea sumelor estimate de inspectorii fiscali.

De asemenea, cu ocazia controlului s-a constatat că reclamanta nu a prezentat documente de certificare a calității pentru produsele achiziționate, conform cerințelor din contractele încheiate cu unii dintre furnizori; nu s-a putut stabili modul de transportare a bunurilor (mijlocul de transport si persoana delegată); la recepția mărfurilor nu au fost încheiate procese-verbale de recepție a mărfurilor; nu poate fi precizat locul de unde au fost ridicate produsele achiziționate sau unde se află depozitele furnizorilor; furnizorii nu au înregistrat achiziții intracomunitare de bunuri și nici importuri, iar achizițiile declarate de pe piața internă nu sunt confirmate integral de parteneri.

Invocând practică judiciară apreciată ca relevantă, recurenta a susținut că, din economia dispozitiilor legale incidente, rezultă că pericolul nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea, ca și consecință, imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

Astfel, prin faptul că intimata nu a evidențiat corect realitatea contabilă, organele fiscale, în mod corect, au estimat că aceasta se sustrage de la procedura de colectare, motivând și argumentând în cuprinsul deciziei aceste aspecte și dispunând, în consecință, măsuri asigurătorii.

Măsurile luate de pârâte sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel că, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de reclamantă sau terțe persoane, organele fiscale au dispus măsurile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală.

Intrucât pe parcursul acestei perioade societatea nu a făcut niciun fel de dovadă a existenței unei alte situații de fapt decât cea reținută de organele de control, recurenta a apreciat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se bucură în continuare de prezumția de legalitate și temeinicie instituită de lege în privința sa.

Deși a fost legal citată, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., nu a depus întâmpinare.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. A AFR/9638/31.08.2016, prin care pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală București - Direcția Regională Antifraudă București a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală, instituirea de măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asigurător asupra mijloacelor fixe, materialelor și mărfurilor aparținând societății, popririi asigurătorii asupra sumelor datorate debitorului de către terți, conform situației clienților neîncasați aferentă lunii august 2016 dar și asupra disponibilităților bănești din conturile bancare, până la concurența sumei reprezentând 150% din valoarea creanței estimate ca fiind datorată de reclamantă bugetului de stat.

Fiind învestită cu soluționarea recursurilor declarate de pârâte împotriva soluției de admitere a acțiunii și de anulare a deciziei contestate, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, sentința primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale.

Având în vedere susținerile similare din cele două căi de atac promovate, instanța de control judiciar apreciază că problema litigioasă în prezenta cauză este reprezintată de îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ-fiscal contestat, a condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenței pericolului ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanțelor fiscale.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât și în cursul procedurilor judiciare declanșate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurentele-pârâte au susținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplinește cerințele prevăzute de lege, elementele avute în vedere la luarea măsurilor fiind nedovedirea realității achizițiilor de mărfuri efectuate de către reclamantă de la furnizorii: C. S.R.L, D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. și H. S.R.L., respectiv nedeținerea unor active suficiente, existând pericolul de a fi îngreunată în mod semnificativ colectarea.

Este de necontestat, astfel cum au arătat pârâtele, că existența pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale.

Raportat la circumstanțele cauzei, instanța de fond a reținut, în mod corect că pârâta nu a probat atitudinea fiscală și economică din care să rezulte că ar exista indicii că societatea s-ar sustrage de la colectarea debitului fiscal, elementele indicate în cuprinsul deciziei contestate nefiind suficiente pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare în parte a patrimoniului debitoarei.

Contrar susținerilor recurentelor, instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanței fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligațiilor fiscale și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferența dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, care constată o obligație fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunțare a intenției de a emite un titlu de creanță sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului.

În aceste condiții, suspiciunile organelor fiscale cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuși, pentru fundamentarea acestei măsuri.

Prin urmare, Înalta Curte constată că organele fiscale și-au întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile referitoare la realitatea anumitor tranzacții, fără a exista nicio certitudine cu privire la comportamentul fraudulos al reclamantei sau pretinsa situație financiară precară a acesteia și fără a dovedi existența unor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluția instanței de fond, privind anularea acestei decani, este legală și urmează a fi menținută.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București, împotriva sentinței nr. 293 din data de 30 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 februarie 2021.