Decizia nr. 2901/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal la 23.05.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Autoritatea Vamală Română-Direcția Regională Vamală-Biroul Vamal de Frontieră Constanța Sud, Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili: 1. anularea Deciziei privind soluționarea contestației formulată de A.; 2. anularea Deciziei de regularizare a situației nr. 308/18.07.2022 emisă de AVR - Direcția Regională Vamală București-Biroul Vamal de Frontieră Constanța Sud; 3. anularea Procesului-verbal de control nr. x/CMC/RC/18.07.2022 emis de AVR- Direcția Regională Vamală București-Biroul Vamal de Frontieră Constanța Sud; 4. exonerarea reclamantei de la plata sumei de 3.847.230 RON reprezentând obligații principale și obligații accesorii impuse suplimentar societății prin Decizia de regularizare și, pe cale de consecință, restituirea sumei de 3.847.230 RON în condițiile în care aceasta a fost achitată de societate; 5. obligarea pârâtelor DGSC și AVR- Direcția Regională Vamală București-Biroul Vamal de Frontieră Constanța Sud, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 173 din data de 7 iunie 2024, Curtea de Apel Galați - secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea căii de atac a recursului, casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs arată că prima instanță s-a limitat la a prelua în sentință (pag. 10 para. 3, 4, 6, 7) aproape ad litteram, cu titlu de motive, aspectele invocate de DGSC în cuprinsul Deciziei de soluționare (pag, 17 para. final, 18 para. 2-5), dar și apărările intimatelor prezentate în cuprinsul întâmpinării. Sentința este nemotivată, preluarea exclusivă a apărărilor Intimatelor reliefând faptul că prima instanță nu a cercetat in nici un fel fondul cauzei. Totodată, susține că prin sentința recurată au fost interpretate și aplicate eronat dispozițiile art. 6 din Codul vamal al Uniunii, raportat la principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene. Sub acest aspect, subliniază că norma legală aplicată în cauză de autoritățile pârâte, și valorificată de instanța fondului (art. 7 din Norma anexă la Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1885/2016), este în vădită contradicție cu cele stabilite prin Codul Vamal al Uniunii care prevede obligativitatea transmiterii tuturor informațiilor exclusiv în format electronic. Prin Decizia de soluționare și prin întâmpinările formulate, intimatele-pârâte au susținut, pe de o parte, că norma națională care impune această cerință suplimentară este una de punere în aplicare a Regulamentului, iar pe de altă parte că nu ar exista o obligație în sarcina Statelor Membre în acest sens, norma în cauză nefiind una imperativă. Prima instanță și-a însușit argumentele intimatelor, făcând totodată confuzie între principiul priorității dreptului european și principiul nediscriminării. Deși declarațiile vamale se depun electronic prin intermediul aplicației RCDPS (astfel cum prevede Codul Vamal al Uniunii), România a decis impunerea unei cerințe suplimentare, respectiv tipărirea declarației vamale din aplicația RCDPS ulterior depunerii electronice și depunerea acesteia în format fizic, alături de documentele justificative, la biroul vamal competent, încălcând principiul priorității dreptului UE prin ignorarea cedării de suveranitate care a operat în materie vamală. În conformitate cu prevederile art. 3 lit. a) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, uniunea vamală este de competența exclusivă a Uniunii Europene, astfel că, Statele Membre, inclusiv România, au cedat Uniunii competența de legiferare în domeniul vamal, aceasta fiind o competență exclusivă a Uniunii Europene. Prin urmare, toate actele normative de punere în aplicare a dispozițiilor unionale în materie vamală trebuie să fie edictate în limitele actelor juridice adoptate de Uniune. Din cauza reglementării interne contrare dreptului Uniunii Europene, Societatea recurentă a fost lipsită de contingentul de care ar fi putut beneficia dacă declarația vamală ar fi fost acceptată prin simpla sa depunere electronică prin intermediul aplicației RCDPS realizată în termen, Ia data de 01.07.2022, ora 23:50. Măsura pe care România a adoptat-o pentru a atinge scopul urmărit, acela de a se asigura că documentele justificative aferente declarației vamale se află la dispoziția autorităților vamale la momentul acceptării încalcă principiul proporționalității, nu este nici adecvată, nici necesară pentru atingerea obiectivului dorit de către legiuitorul european și anume acela ca toate schimburile de informații dintre operatorii economici și autoritățile vamale să se realizeze pe cale electronică. Măsura respectivă împovărează operatorul economic excesiv în raport cu obiectivul avut în vedere, după cum, în egală măsura împovărează și activitatea organului vamal care trebuie să asigure un birou de recepționare a documentației în format fizic și, respectiv, personal suplimentar pentru înregistrarea si analizarea acestora. Singura obligație impusă de art. 163 din Codul Vamal al Uniunii în sarcina operatorului economic se referă la faptul că documentele justificative trebuie să fie în posesia declarantului și la dispoziția autorităților vamale la momentul depunerii declarației. Arată că Societatea a respectat obligația instituită prin art. 7 din Norma Anexă Ia Ordinul 1885/2016 și a prezentat declarația depusă în format electronic și la sediul biroului vamal, iar buna-credință de care a dat dovadă trebuie avută în vedere de instanța de judecată în analiza proporționalității obligației impuse în legislația națională. Comisionarul vamal a listat declarația din aplicația RCDPS imediat după depunere, la ora 23:50, după care a prezentat-o de urgență la sediul biroului vamal, împreună cu documentele justificative unde a ajuns înainte de ora 23:59, contrar celor susținute de prima instanță, care consideră că interpretarea organelor vamale este "plauzibilă". Faptul că prin norme interne se stabilește o cerință care pune declarantul în situația de a fi în același timp, în două locuri diferite, este evident excesiv și împovărează declarantul, expunându-l riscului de a nu beneficia de contingentele tarifare de care ar fi beneficiat dacă declarațiile vamale se depuneau, fie online, fie fizic. Susține că prima instanță a încălcat principiul nediscriminării între operatorii economici stabiliți în Statele Membre ale Uniunii Europene. În ipoteza nefuncționării temporare a aplicației naționale RCDPS, nu există o prevedere similară cu cea existentă în cazul nefuncționării aplicației COTA2 (i.e. suspendarea alocărilor), iar prin această lipsă de legiferare se creează premisele unui tratament inegal între operatorii economici din alte state membre și cei din România, care se văd nevoiți să depună aceeași cantitate de declarații vamale, într-un timp considerabil mai scurt. Printr-un alt set de critici afirmă că, în jurisprudența CJUE, principiul nediscriminării este un principiu fundamental al Dreptului Uniunii Europene care trebuie așezat la baza oricărei decizii adoptate de către statele membre. În acest sens a statuat CJUE în Cauza C-598/19 Confederación Nacional de Centros Especiales de Empleo și hotărârea pronunțată în Cauza C-292/97 Kjell Karlsson și alții. Dacă în toate celelalte state membre UE sistemul depunerii declarațiilor vamale și al cererilor de alocare a cotelor a fost funcțional pe întreaga durată de referință, iar în România timpul pe care operatorii economici l-au avut la dispoziție a fost redus cu 11 ore, întrucât legislația națională nu permite și în acest caz suspendarea depunerii declarațiilor și a cererilor, este evident că toți comercianții din România au fost prejudiciați, prin aplicarea unui tratament inegal în comparație cu cei din alte state membre. Societatea reclamantă nu avea nici posibilitatea de a utiliza procedura alternativă pentru depunerea declarației vamale, întrucât nu erau îndeplinite condițiile impuse de lege pentru utilizarea acesteia, conform dispozițiilor art. 31 și următoarele din Norma Anexă la Ordinul nr. 1885/2016. Menționează că procedura alternativă se utilizează doar în măsura în care deficientele tehnice împiedică procesarea declarației, și nu chiar depunerea acesteia. Astfel, în speță situația nu este cea descrisă de norma legală întrucât în data de 01.07.2022, până la ora 11:45, sistemul RCDPS nu a fost funcțional, comisionarul vamal neputând introduce declarația în sistem. Or, de vreme ce nu exista o declarație depusă, situația premisă a textului legal nu este îndeplinită. Exceptând e-mail-ul primit de către comisionarii vamali de la doamna B. care anunța remedierea disfuncționalităților, autoritătile vamale nu au comunicat, în niciun moment, în mod oficial, dificultățile tehnice apărute la aplicația RCDPS. Dacă ar fi fost informați în mod oficial despre problemele tehnice înainte, și nu doar când acestea au fost remediate, comisionarii vamali ar fi putut demara procedurile necesare pentru obținerea acordului biroului vamal în vederea utilizării procedurii alternative sau în vederea identificări unei alte soluții. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene În baza prevederilor art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, recurenta a solicitat sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare: "1. Art. 6 din Codul Vamal al Uniunii precum și principiul proporționalității reglementat de art. 52 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene se opun unei prevederi din dreptul intern ori unei practici naționale care condiționează acceptarea declarației vamale de import de depunerea acesteia atât în format electronic, prin intermediul aplicației utilizate la nivel național, cât și în format fizic, la sediul Biroului vamal, din cauza faptului că România nu a implementat un sistem informatic care să permită și schimbul tuturor informațiilor necesare între un operator economic și autoritatea vamală? 2. Principiul nediscriminării, interpretat în lumina jurisprudenței CJUE, în special în Cauza C-293/97 Kjell Karlsson și alții, se opune unei legislații naționale și unei practici a autorităților naționale care nu prevăd și nici nu acordă operatorului economic un remediu efectiv pentru situația în care deficiențe de natură tehnică ale sistemului informatic implementa de un stat membru împiedică operatorii economici să depună declarații vamale de import și cereri de alocare a contingentelor tarifare?

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea Vamală Română și Ministerul Finanțelor Publice au formulat note scrise în care au solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, pentru argumentele arătate la filele x - 80 și 85 - 89 din dosar. Totodată, intimata-pârâtă AVR a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta societatea A. S.R.L., Înalta Curte o va respinge, constatând că la acest moment nu este util pentru soluționarea prezentei căi de atac declanșarea acestui mecanism procedural pentru argumentele care vor fi expuse în analizarea motivelor de casare invocate II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, precum și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevăd următoarele: "(1) Hotărârea va cuprinde: … b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;." Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ. Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin Hotărârea din data de 21 iulie 2009, pronunțată în cauza Luka c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului: "55. Curtea evidențiază că art. 6 implică faptul că deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției (Hirvisaari împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001). Altfel spus, art. 6 îi atribuie "instanței" obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora și fără a fi înțeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, citată anterior, p. 19-20, pct. 59 și 61). 56. Curtea evidențiază că trebuie să se țină seama de relevanța și incidența argumentului sau motivului cu privire la care instanța nu s-a pronunțat la încheierea cauzei [a se vedea, Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.), nr. 40490/98, CEDO 2001-IX; și Dima împotriva României, nr. 58472/00, pct. 36, 16 noiembrie 2006]." Aceste considerente au fost reluate și în cauza Forum Maritime S.A. c. România, prin Hotărârea din data de 4 octombrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului menționând: "97. Curtea reamintește că art. 6 implică în sarcina "instanței" obligația de a efectua un examen eficient al mijloacelor, argumentelor și ofertelor probatorii ale părților, fără să aprecieze pertinența acestora în ceea ce privește soluția care trebuie pronunțată și fără să se poată înțelege ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria x nr. x, p. 19-20, pct. 59 și 61). Amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei. Din acest motiv, problema dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de motivare care decurge din art. 6 din convenție nu se poate analiza decât în cadrul circumstanțelor speței (Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria x nr. x-A, p. 12, pct. 29)." Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor. Or, în cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de reclamantă, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii. Astfel, prima instanță a reținut că reclamanta A. S.R.L. a depus la data de 2.07.2022 la Biroul Vama Constanța Sus declarația vamală MRN nr. x/02.07.2022, prin comisionarul vamal S.C. C. S.R.L., declarație care a fost încărcată prin intermediul aplicației RCDPS la 01.07.2022, ora 23:50. Recurenta-reclamantă a susținut că, din cauza unei disfuncționalități a sistemului informatic în intervalul orar 00:00 - 11.24. în data de 01.07.2022, a fost împiedicată să depună online declarația vamală, iar biroul vamal nu a informat oficial comisionarii vamali despre deficiențele tehnice intervenite. Remedierea deficiențelor ar fi fost făcută cunoscut printr-un e-mail transmis de un lucrător vamal către comisionarii vamali. În pofida acestei situații, recurenta-reclamantă a susținut că declarația vamală a fost totuși depusă de comisionarul vamal la data de 01.07.2022 în format letric la Biroul Vamal de Frontieră Constanța, până la ora 24:00, încadrându-se astfel în termenul legal. Din cuprinsul deciziei nr. 2513/06.12.2022 privind respingerea contestației formulate de societatea recurentă A., coroborată și cu alte înscrisuri din dosarul cauzei, respectiv răspunsul transmis societății A. de către AVR prin adresa nr. x/25.11.2022, reies date care prefigurează o anume deficiență a sistemului de procesare automată a declarațiilor vamale în data de 01.07.2022, autoritatea susținând însă că au fost înregistrate 303 cereri de alocare contingent, iar comisionarul vamal C. S.R.L. a înregistrat 38 declarații vamale pentru 12 titulari de operațiune. De asemenea, s-a susținut prin aceleași înscrisuri că se putea utiliza procedura alternativă în cazul în care aplicația RCDPS era indisponibilă temporar. Or, instanța de fond nu a verificat aspectele menționate reiterate prin apărările formulate ale recurentei-reclamante, constatând, doar prin preluarea nefiltrată a susținerilor autorităților pârâte și fără administrarea unui probatoriu adecvat, că declarația vamală a fost înregistrată în format letric la 02.07.2022. Cercetarea detaliată și a contextului factual al speței litigioase la care să se aplice cadrul legal corespunzător nu poate fi efectuată în faza procesuală a recursului, fiind atributul exclusiv al instanței de fond. Mai departe, ca argument al susținerii depunerii tardive a declarației vamale, se arată în considerentele sentinței atacate că distanța la care se află punctul de lucru al comisionarului C. S.R.L. față de sediul biroului vamal, constituie un motiv plauzibil care nu ar fi permis agentului menționat să se prezinte fizic la biroul vamal în cursul zilei de 01.07.2022 cu documentul tipărit și cu documentele justificative. Constatând o preluare fidelă de către judecătorul fondului a afirmațiilor intimatelor-pârâte, Înalta Curte observă că obiectul acțiunii îl reprezintă anularea unor acte administrative, context care implică o aplicare riguroasă și precisă a cadrului normativ incident, iar examinarea coordonatelor de fapt și de drept ale speței impune o cercetare exhaustivă de natură să conducă la concluzii imuabile, fără termeni relativi. Argumentele care fundamentează o astfel de soluție trebuie să aibe un caracter categoric, neechivoc, iar în aceste condiții, o hotărâre judecătorească nu se va întemeia pe simple supoziții, dimpotrivă, necesitând o structură solid ancorată. Prin urmare, în absența unei decelări complete a împrejurărilor de fapt, o astfel de concluzie ambiguă bazată pe argumente fragile determină imposibilitatea efectuării unui control jurisdicțional optim al sentinței de către instanța de recurs. De asemenea, prima instanță a preluat raționamentul intimatelor-pârâte care, prin afirmații evazive, deși nu confirmă pe deplin existența unor deficiențe temporare ale aplicației, au susținut că într-o astfel de situație comisionarul vamal ar fi trebuit să uzeze de procedura alternativă, deplasând centrul de greutate al unei eventuale asumări culpabile de funcționare ineficientă către reprezentantul vamal al reclamantei care nu a gestionat cu profesionalism o pretinsă situație de criză. Fără a analiza și susținerile recurentei-reclamante referitoare la posibilitatea practică a îndeplinirii condițiilor procedurii alternative, prima instanță redă doar, în esență, normele juridice incidente sub acest aspect, lipsind cercetarea atentă care să infirme sau să confirme justețea apărărilor formulate de ambele părți. În acord cu afirmațiile autorităților pârâte referitoare la conduita apreciată ca defectuoasă a comisionarului vamal, instanța de fond consideră că o abordare mai eficientă și o organizare strictă a activității agentului respectiv ar fi condus la îndeplinirea formalităților în termen, până la finalul zilei de 1 iulie 2022, pentru mărfurile ce făceau obiectul unor contingente mai sensibile. Or, nu conduita comisionarului vamal face obiectul cauzei, ci verificarea respectării cerințelor legale pentru actele administrative litigioase, iar simpla menționare a unor prevederi legale, fără o interpretare care să indice modul concret de aplicare lipsește de eficiență reglementarea rolului activ al judecătorului. Întrucât reclamanta a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat concursul forței coercitive a statului pentru recunoașterea unui drept subiectiv civil, instanța chemată să soluționeze era obligată să răspundă apărărilor formulate și să expună argumentele pentru care a respins acțiunea. Or, judecătorul de primă jurisdicție a hotărât fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, și fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, motiv pentru care Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală. În concret, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a efectuat o analiză superficială a cauzei și a aspectelor invocate de către reclamantă, sentința atacată necuprinzând în mod real și efectiv motivele care au dus la soluția de respingere a acțiunii. Hotărârea pronunțată trebuia să conțină și să dezvolte raționamentul logico - juridic ce a fundamentat soluția, o hotărâre judecătorească trebuind să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Față de aceste considerente, lipsind practic o soluționare a fondului cauzei, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, care va proceda la examinarea cererii reclamantei sub toate aspectele de fapt și de drept, luând în considerare în aceeași măsură și criticile subsumate de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și apărările formulate de intimatele-pârâte, în această etapă procesuală, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Așadar, găsind fondat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., celelalte critici ale recurentei-reclamante, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, urmând a fie avute în vedere la rejudecarea în fond a cauzei. În privința cheltuielilor de judecată, în condițiile în care soluția pronunțată este de casare cu reținere spre rejudecare, Înalta Curte reține că instanța de recurs nu are posibilitatea de a face aprecieri cu privire la partea căreia îi revine culpa procesuală în cadrul dosarului, în condițiile art. 453 C. proc. civ.. Această apreciere urmează a fi efectuată în condițiile art. 453 C. proc. civ. în cel de al doilea ciclu procesual, de instanța de fond și ulterior, în măsura necesarului de către instanța de recurs, organe judiciare care vor avea în vedere inclusiv cheltuielile efectuate de părți în primul ciclu procesual, pentru susținerea cauzei. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 173 din data de 7 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați - secția de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.