Decizia nr. 1996/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1221/2024 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023 (ca efect al declinării de competență de la Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1881/2024), reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național de Combaterea Discriminării și Guvernul României, să constate nulitatea Hotărârii nr. 281/14.06.2023 și să oblige Guvernul României la înlăturarea discriminării produse prin art. III din Legea nr. 210/2022 și prin art. XXI din O.U.G. nr. 168/2022.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1221 din data de 1 iulie 2024, Curtea de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile procesuale invocate ca neîntemeiate; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Consiliul Național de Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În esenșă, recurenta-reclamantă a susținut că C.N.C.D. este obligat prin legea specială să soluționeze petițiile prin care este sesizat cu situații discriminatorii ce izvorăsc din conținutul și aplicarea actului normativ. Contrar opiniei primei instanțe în sensul că C.N.C.D. nu are competența de a sancționa existența unei situații discriminatorii ce își are izvorul direct în conținutul unor acte normative, recurenta a susținut că această instituție a statului a fost înființată pentru a constata existența sau inexistența unei discriminări sau forme de discriminare, urmând ca, pe cale de consecință, Guvernul României, în calitate de autoritate publică care a emis actul normativ discriminatoriu să fie obligat la înlăturarea discriminării. Altfel, ne-am afla în situația unei instituții pur formale și obligarea petiționarului considerat discriminat să inițieze procese ce se vor întinde pe zeci de ani fără a exista o finalitate. Așadar, C.N.C.D este singura instituție abilitată legal să constate existența discriminării, iar Guvernul să facă modificarea unde se impune atunci când se constată discriminarea. În opinia recurentei, nu se poate proroga la infinit un drept aprobat de parlament și suspendat de Guvern prin numeroase ordonanțe. Starea de discriminare există ca urmare a faptului că unii destinatari ai prevederilor O.U.G. nr. 105/1999 beneficiază imediat de drepturile care le-au fost conferite, în timp ce pentru alți destinatari ai prevederilor legale anterior menționate acordarea drepturilor conferite este amânată. A mai arătat recurenta că această suspendare succesivă, timp de 3 ani, fără o cauză specială (impactul bugetar a fost analizat la data adoptării actului normativ) contravine atât art. 53 din Constituția României, cât și reglementărilor date prin art. I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând anularea recursului, pentru nemotivare, având în vedere că aspectele evidențiate în cuprinsul acestuia nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale sentinței recurate. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, instanța de fond reținând în mod corect că, prin Decizia nr. 997/2008, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate invocată de către Ministerul Justiției în dosarul nr. x/2007 al Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal și a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Aspecte procesuale Astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii, la termenul de judecată din 8 aprilie 2025, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, ca nefondată, cu mențiunea că singurele critici asupra cărora se va pronunța instanța de recurs sunt cele referitoare la aspectul legat de competența CNCD, nu și celelalte susțineri pe larg din recurs, care privesc existența unei discriminări. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor, dar și a normelor legale incidente litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare. În cauză, sunt relevante dispozițiile art. 16-19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit cărora: "Art. 16: Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuări Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridici aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiulu nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționali la care România este parte. Art. 17: În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul își desfășoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influențată de către alte instituții ori autorități publice. Art. 18: (1) Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. (2) Consiliul elaborează și aplică politici publice în materia nediscriminării. în acest sens, Consiliul va consulta autoritățile publice, organizațiile neguvernamentale, sindicatele și alte entități legale care urmăresc protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării". Art. 19: (1) în vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele domenii: a) prevenirea faptelor de discriminare; b) medierea faptelor de discriminare; c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare; d) monitorizarea cazurilor de discriminare; e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării. (2) Consiliul își exercită competențele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu". Astfel, competența materială a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este reglementată de dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 137/2000 conform cărora această autoritate publică centrală are următoarele atribuții: prevenirea, medierea, investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare, monitorizarea cazurilor de discriminare, acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării. Obiectul petiției înregistrate de reclamantă la această autoritate publică a privit o presupusă faptă de discriminare determinată de prevederile O.U.G. nr. 168/08.12.2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, care stabilesc data de la care urmează să se acorde plata drepturilor conferite de statutul de urmași ai persoanelor persecutate, conform Legii nr. 154/2021 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, având în vedere că pentru aceeași categorie de persoane (urmași ai persoanelor persecutate), se face o alegere preferențială, acordându-se plata drepturilor doar anumitor categorii care vor beneficia, în detrimentul altora. De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată "(...) persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării". Din interpretarea sistematică a textelor legale anterior citate, Înalta Curte reține că există două situații distincte în care pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit atribuțiilor sale, se poate pronunța cu privire la existența unor potențiale fapte sau acte de discriminare și anume: - situația reglementată de art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în care pârâtul are posibilitatea de a acționa în sensul armonizării dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, cu mențiunea că exercitarea acestei atribuții nu presupune constatarea unor fapte de discriminare care constituie contravenții și sancționarea acestora; - situația reglementată de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în care pârâtul poate fi sesizat de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării și sancționării faptelor de discriminare, astfel cum sunt acestea definite de actul normativ. Diferența esențială dintre cele două forme în care pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile legale, constă în faptul că, în situația de art. 18 din O.G. nr. 137/2000, pârâtul poate emite puncte de vedere prin care își exprimă opinia sa, în calitate de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în legătură cu dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative, care contravin principiului nediscriminării, putând emite în acest sens recomandări, cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, și fără a putea aplica sancțiuni contravenționale, în timp ce, în situația prevăzută de art. 20 din actul normativ, pârâtul constată fapte de discriminare care constituie contravenții și aplică în mod corespunzător sancțiunile prevăzute de lege. În conformitate cu art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, CNCD este chemat să armonizeze dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, prin emiterea unor puncte de vedere prin care își exprimă opinia. Raportat însă la prevederile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, CNCD este obligat să respecte decizia Curții Constituționale a României nr. 997/07.10.2008. În consecință, pot face obiectul unei fapte de discriminare, în sensul O.G. nr. 137/2000, numai comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislația statului român, nu însă și constatarea și sancționarea unei discriminări între persoane rezultată din conținutul unor legi sau ordonanțe care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi. Această ultimă competență aparține doar Curții Constituționale a României, singura autoritate care poate constata dacă un act normativ contravine sau nu prevederilor art. 16 din Constituție. Prin urmare, în ipoteza art. 18 din O.G. nr. 137/2000, CNCD poate emite puncte de vedere, fără a putea aplica sancțiuni contravenționale, în timp ce, în situația prevăzută de art. 20 din O.G. nr. 137/2000, constată faptele de discriminare care constituie contravenții și aplică, în mod corespunzător, sancțiunile prevăzute de lege. În speță, CNCD a acționat în exercitarea competenței edictate de art. 18 din O.G. nr. 137/2000, situație în care, spre deosebire de activitatea de constatare și sancționare a contravențiilor, pârâtul CNCD are posibilitatea de emite puncte de vedere sau de a-și exprima opinia în calitate de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării în legătură cu dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, putând emite recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie. În consecință, prin hotărârea contestată, pârâtul nu a procedat la soluționarea sesizării prin care se reclama o posibilă faptă de discriminare, ci a constatat necompetența sa având în vedere Decizia CCR nr. 997/2008 și a emis un punct de vedere ce constituie o opinie cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, aceasta reprezentând o operațiune ce intră în competențele sale legale. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008 s-a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000 republicată, rezultă că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării sunt pronunțate doar în vederea investigării și sancționării contravenționale a faptelor sau actelor de discriminare, fapte înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite care încalcă normele dreptului obiectiv, cauzând prejudicii unor persoane. Așa fiind, reiese că, acele comportamente considerate ca discriminatorii și care sunt sancționabile contravențional nu pot fi echivalate sau asimilate cu procesul legislativ, în speță cu situațiile ce implică adoptarea, modificarea, completarea sau abrogarea unor prevederi legale de către legiuitor. Înalta Curte constată că petiția analizată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a avut ca obiect o pretinsă stare de discriminare privind faptul că unii destinatari ai prevederilor O.U.G. nr. 105/1999 beneficiază imediat de drepturile care le-au fost conferite, în timp ce pentru alți destinatari ai prevederilor legale anterior menționate acordarea drepturilor conferite este amânată. Astfel, pretinsul tratament discriminatoriu își are izvorul în conținutul unor acte normative, astfel încât nu se poate determina o eventuală incidență a unui comportament de natura celor reglementate de prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Din această perspectivă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că, în speța de față, este incidentă Decizia Curții Constituționale a României nr. 997/2008, în considerentele căreia s-a statuat că activitatea jurisdicțională a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este limitată la a constata fapte de discriminare, altele decât cele ce derivă din conținutul unor acte normative, pentru acestea din urmă având doar competența de a formula recomandări sau de a sesiza autoritățile competente pentru a modifica respectivele texte de lege. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.