Decizia nr. 2677/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 224/2024 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.02.2022 sub dosar nr. x/2022 reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea, în parte, a hotărârii Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nr. 243/2021 a Colegiului Director al Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării și, pe cale de consecință, - înlăturarea sancțiunii aplicate reclamantului.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 224 din 13 februarie 2024, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepțiile privind netimbrarea cererii de chemare și excepția inadmisibilității cererii, invocate de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Deopotrivă, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A. și, încadrând criticile sale în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. acesta a solicitat admiterea recursului și, în principal, trimiterea cauzei pre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casară, iar în subsidiar, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii reclamantului. În dezvoltarea criticilor sale a susținut recurentul - reclamant că sentința este nelegală și neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, iar, de pe altă, deoarece hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv pentru care solicită a se casa sentința atacată, cu consecința anulării în parte a hotărârii CNCD. Arată recurentul că, în acord cu legea, inclusiv prin raportare la art. 6 par. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, precum și a înaltei Curți de Casație și Justiție, nu se poate susține în mod justificat că sentința instanței de fond satisface toate cerințele unui act judecătoresc, pronunțat în mod complet, legal și în acord cu garanțiile și cerințele unui proces echitabil. Hotărârea instanței conține vicii, atât de natură legală (din perspectiva dreptului material), dar și de natură procesuală (motive contradictorii ori numai motive străine), rezultând din interpretarea și aplicarea incompletă și nelegală a prevederilor de drept substanțial, dar și a celor de procedură. Motivele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului nu satisfac cerințele unei motivări complete și legale. Cu alte cuvinte, onorată instanță, hotărârea și motivarea instanței nu satisface cerințele Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind calitatea hotărârilor judecătorești Motivarea instanței cu privire la respingerea acțiunii reclamantului, este atât contradictorie, cât și cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, invocate prin acțiune, dar și a celor care rezultă din legislația în vigoare. Într-o primă critică adusă în concret hotărârii atacate, recurentul susține că un prim motiv de nelegalitate a sentinței atacate, privește faptul că, în mod nelegal și neîntemeiat instanța nu a observat că actul administrativ individual atacat, respectiv hotărârea contestată de reclamant nu cuprinde motivele concrete de fapt și de drept, strict prin raportare la persoana reclamantului, pârâtul-intimat CNCD limitându-se să-și motiveze hotărârea cu privire la cealaltă persoană reclamată și sancționată cu amenda de 5000 RON. De altfel, în dosarul nr. x/2022, cealaltă persoană sancționată de CNCD pentru fapte imputabile mai grave, a avut câștig de cauză în fața aceleiași Curți de Apel București, dispunându-se admiterea cererii reclamantei și anularea Hotărârii CNCD nr. 14/12.01.2022, constatându-se inexistența unui caz de discriminare. în mod discriminatoriu și nelegal, aceeași instanță, pentru fapte imputabile reclamantului, de o gravitate mult mai redusă și oricum neîntemeiate, a dispus respingerea acțiunii reclamantului, în mod arbitrar, discriminatoriu și nelegal, consfințându-se că același act administrativ individual este temeinic și legal, cu privire la reclamant. După cum se observă, considerentele CNCD se raportează la persoana doamnei C., afirmațiile acesteia fiind pe larg analizate de către intimat. Din acest considerent, în mod greșit instanța a apreciat că actul atacat este motivat, situație de natură să conducă în sine la anularea acestuia cu privire la măsura contravențională aplicată reclamantului. Mai susține recurentul - reclamant că nemotivarea actului administrativ individual rezultă din împrejurarea că pârâtul CNCD face trimitere la o serie de extrase din jurisprudența Curții de la Strasbourg, apreciind [implicit] că prin punctarea practicii judiciare se achită de obligația legală, personală, de a face o analiză proprie, motivată a cauzei supuse judecății CNCD. înșiruirea pe mai multe pagini a unor extrase din jurisprudența internațională nu reprezintă prin ea însăși o motivare reală, concretă a actului administrativ, și nu o substituie, CNCD fiind obligat ca orice altă autoritate publică, conform Legii nr. 554/2004, să își motiveze actul în fapt și în drept, cu propriile considerente, prin raportare la dovezile cauzei. Lecturând hotărârea CNCD se observă o serie de considerente extrase din hotărârile CEDO, fără o analiză proprie, temeinică a speței, împrejurare care este de natură să afecteze valabilitatea actului, fiind supus anulării și din această perspectivă, de care instanța de fond în mod nelegal nu a ținut cont, interpretând și aplicând în mod greșit legea cu privire la nemotivarea actului administrativ. în mod nelegal instanța a validat o astfel de practică administrativă a CNCD, de a prelua extrase din jurisprudența, nefiind suficientă pentru temeinicia și legalitatea actului administrativ și din perspectiva rigorilor legii, o motivare străină, împrumutată din hotărâri pronunțate în cauze judecate în alte dosare. în sistemul nostru juridic de tip continental, precedentul judiciar nu reprezintă în sine izvor de drept, specific dreptului common-law fjurisprudențial], și nu poate sta la baza motivării actului administrativ, întâi de toate legea fiind sursa dreptului. De asemenea, arată recurentul - reclamant că hotărârea CNCD, dar mai ales procedura de soluționare a petițiilor din fața acestei instituții publice este una specifică, de tip administrativ-jurisdicțional, sens în care procedura de judecare a cauzei în fața CNCD împrumută atât elemente de drept administrativ, dar și elemente specifice unei proceduri judiciare, ale procesului jurisdicțional. Prin urmare, hotărârea CNCD în mod imperativ trebuie să întrunească aceste cerințe, să le respecte, respectiv este necesar din punct de vedere legal, ca actul administrativ să fie motivat în concret, în fapt și în drept, prin raportare la situația concretă dedusă analizei și judecății CNCD. Este necesar ca intimatul să se raporteze la jurisprudența Curții de la Strasbourg, dar nu este suficient, fiind obligatoriu ca actul, în esență, să fie însoțit de o motivare proprie a organului administrativ-jurisdicțional. Din această perspectivă, se observă că aceste cerințe nu au fost respectate în cauză, astfel că actul atacat este supus anulării și din această perspectivă, fără ca instanța de fond să evalueze în mod corect și legal aceste cerințe de natură imperativă și care privesc atât normele de drept procesual, cât și de drept substanțial. Deopotrivă, într-o altă critică, mai susține recurentul că motivarea instanței este nelegală cu privire la normele care vizează combaterea discriminării, întrucât nu poate fi primită interpretarea CNCD cu privire la fapta de discriminare, prin raportare la criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000, deoarece nu a existat un criteriu [sub aspectul etniei sau naționalității acestuia] avut în vedere de reclamant la postarea afirmațiilor sale pe rețeaua de socializare, acționând în limitele legii și a libertății de opinie. Evident că fiecare persoană are o proprie exprimare, un mod de a vorbi. Așa cum fiecare persoană are felul ei de a se exprima în scris. Arată astfel recurentul că afirmațiile sale nu au în vedere etnicitatea petiționarului sau criteriul de rasă, fiind păgubitoare și exagerată interpretarea și analiza CNCD validată de către instanță. Curtea de la Strasbourg nu a stabilit că o persoană poate fi sancționată pentru discriminare, dacă face afirmații în legătură cu felul (corect sau incorect] de a exprima o limbă, scrisă, vorbită, pe teritoriului statului în care persoana prejudiciată deține cetățenia statului. Este adevărat că sancționarea limbajului discriminatoriu și printr-un avertisment contravențional, reprezintă o limitare a libertății de exprimare, așa cum se reține de CNCD în hotărâre, însă, în speță, nu a existat un limbaj discriminatoriu din partea sa, în schimb a existat o limitare a libertății sale de opinie și de exprimare, respingându-i-se acțiunea în mod nelegal. Consideră recurentul că afirmațiile sale nu se înscriu într-un registru rasist, nu au avut ca scop atingerea demnității petentului, ori pe criterii etnice, nici din înțelesul direct, propriu sau impropriu al cuvintelor folosite de reclamant, și nici din subînțelesul afirmațiilor. În ceea ce privește Decizia nr. 62 din 18.01.2007 a Curții Constituționale cu privire la dreptul la demnitate, invocată de CNCD, susține recurentul - reclamant că aceasta nu vizează starea de fapt din prezenta cauză, deoarece nu s-au adus atingeri dreptului la demnitate al petiționarului. Petiționarul, în măsura în care a fost lezat în drepturile sale subiective, nepatrimoniale, are o altă procedură la care să facă trimitere cu privire la acest drept, însă nu este cazul, deoarece nu a existat o atingere adusă demnității acestuia. Mai mult decât atât, afirmațiile sale nu au fost de natură să incite la ură rasială, să distrugă drepturi și libertăți, fiind înscrise în registrul libertății de exprimare, fără să existe un abuz al acestei libertăți fundamentale. Consideră recurentul - reclamant că, din orice unghi ar fi privite afirmațiile sale, acestea nu pot fi catalogate ca discriminatorii sau rasiale, fiindu-i aplicată o sancțiune vătămătoare, de natură să îi afecteze imaginea personală și publică. Motivarea contradictorie sau străină a instanței încalcă drepturile subiective ale reclamantului, invocate în acțiune, dând o interpretare greșită normelor de drept material, care le recunoaște și le reglementează. Analiza CNCD cu privire la persoanele presupuse a fi români se află în situație similară cu persoanele presupuse a avea altă naționalitate, este criticabilă, întrucât nu există o presupunere, ci o certitudine, respectiv petentul este cetățean român și locuiește efectiv în România de foarte mulți ani, dobândind și o funcție politică publică, în calitate de cetățean român. Instanța în mod nelegal a apreciat că motivarea pârâtului este legală și temeinică cu privire la aceste considerente ale pârâtului reținute în actul atacat. Reclamantul susține că nu a făcut trimitere la originile străine ale petentului, ci s-a referit la exprimarea unui funcționar înalt al statului român, și căruia i se aplică legile naționale, interne, din calitatea sa de cetățean al acestei țări. În orice caz, interpretarea și analiza CNCD privește pe cealaltă persoană reclamată de petent, nu pe reclamant. Mai susține recurentul - reclamant că intimatul CNCD nu face o distincție, o analiză temeinică pentru fiecare caz în parte și nu prezintă argumente juridice, în mod individual, în raport de fiecare persoană reclamată, fiind confuză motivarea hotărârii și insuficient de clară la cine se referă argumentele CNCD. Reclamantul nu a condiționat vorbirea limbii române din cauza originii/naționalității, ci a arătat că o persoană pentru dobândirea calității de cetățean român, conform legii, este necesar să cunoască, vorbească limba română, astfel cum dispun și prevederile art. 8 din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, alin. (1) lit. f) "cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație româneasca, în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială." Astfel, recurentul susține că afirmațiile sale nu au creat tensiuni în societate ori dezbateri publice ample pe acest subiect, nefiind discriminatorii sau gratuite care să provoace un rău intenționat petiționarului. Situația tensionată la care se raportează CNCD privind pandemia și faptul că petentul este responsabil de gestionarea crizei sanitare, nu este de actualitate și nu este susținută, deoarece situația pandemică era de 2 ani (martie 2020), fiind așadar demult timp această problemă pe agenda publică a petentului, dar mai ales a cetățenilor. Exprimarea sale, cel mult, poate fi apreciată ca nefericită, deși reprezintă un punct de vedere, liber exprimat, o judecată de valoare, iar nu o discriminare, o atingere a demnității petentului. Nu acesta a fost scopul urmărit de reclamant, să denigreze, să insulte, discrimineze. Consideră recurentul că nu se poate argumenta și justifica că reclamantul a incitat, promovat ura prin afirmațiile sale, fiind exagerată interpretarea CNCD, dincolo de scopul urmărit de reclamant, instanța în mod nelegal validând motivarea pârâtului, cu interpretarea și aplicarea greșită a legii. Recurentul - reclamant solicită a se avea în vedere și faptul că nu a mai fost sancționat anterior de CNCD, deși a avut o activitate publică bogată și îndelungată la nivel național, dar și internațional și nu a fost acuzat în instanță de rasism. Însăși, CNCD, a reținut că reclamantul nu a mai fost sancționat, fiind la o primă abatere, dar care potrivit legii nu reprezintă o discriminare, nici din perspectiva O.G. nr. 137/2000 și nici a legilor internaționale, europene, respingându-se în mod nelegal și neîntemeiat acțiunea acestuia. Tratamentul de sancționare a reclamantului și argumentele invocate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și analizate în mod greșit de instanță, nu se justifică în mod obiectiv, iar metoda folosită nu a fost adecvată și necesară, deoarece judecățile de valoare se încadrează în limitele libertății de exprimare și nu reprezintă o atingere adusă drepturilor subiective nepatrimoniale, respectiv nu reprezintă o discriminare, în sensul legii. Consideră recurentul-reclamant deopptrivă că afirmațiile sale nu sunt de natură să discrimineze sau discriminatorii, fiind înscrise în categoria simplelor judecăți de valoare, care, în conformitate cu O.G. nr. 137/2000, dar și cu jurisprudența CEDO nu reprezintă o discriminare. În ceea ce privește persoanele publice și în legătură cu activitatea acestora, discursul la adresa lor poate fi mai critic, spre diferență de alte persoane particulare, limitele libertății de exprimare beneficiind de o mai largă apreciere și aplicare. Poate că afirmațiile sale au fost supărătoare sau percepute în această manieră, însă, acesta consideră că, sub nicio formă nu reprezintă o atitudine sau o reflecție discriminatorie. Afirmațiile reclamantului nu au la bază intenția de a discrimina, rasială, ci mai degrabă exprimă o dorință a acestuia, ca o persoană - demnitar al statului român, având o funcție importantă în stat, în aparatul guvernamental, dincolo de alte condiții necesare funcției și postului ocupat în România, cel puțin să stăpânească în cele mai bune condiții limba română, fiind așadar cel mult o aspirație a reclamantului. Pe de altă parte, mai susține recurentul - reclamant că afirmațiile sale nu au fost denigratoare și nu l-au supus pe domnul B. la un tratament injust, fiind nejustificate acuzațiile aduse și validate de către instanță. Dacă discursul reclamantului a fost critic, nu semnifică că denotă o discriminare, domnul B. fiind o persoană publică, ori, este îndeobște acceptat, că astfel de persoane trebuie să manifeste o mai mare îngăduință, toleranță în prezentarea de către presă sau de către public a unor chestiuni ce țin de activitatea lor sau de persoana acestora, inclusiv în chestiuni private, dat fiind expunerea benevolă în arena publică, în societate. Oricine are statutul unei persoane publice, indiferent de domeniul de activitate și fără distincție, sau care, în orice fel, suscită interesul justificat al publicului, se prezumă că își dă consimțământul implicit și acordul său, în a se expune criticilor publicului larg, presei. Deci atitudinea subiectivă a unei persoane, de urmărire, sau măcar de acceptare fără împotrivire, a faptului că este cunoscută de o masă indefinită sau extrem de mare oameni, o transformă pe acea persoană într-o persoană publică (cu atât mai mult cu cât, însăși reclamantul este din categoria persoanelor publice și are înțelesul și semnificația acestui fapt), ce poate suscita atenția presei, publicului, într-un grad mai ridicat decât o persoană particulară, necunoscută. O astfel de persoană nu ar beneficia decât într-o mult mai mică măsură de protecția dreptului său la viață privată, cu atât mai mult în ipoteza în care aspectele cu caracter privat ar fi făcute publice sau discutate în mod public, încadrându-ne în noțiunea de "interes public justificat", astfel cum este definit în Codul audiovizualului. Susține deopotrivă recurentul - reclamant că o persoană nu poate fi sancționată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru că face afirmații sau prezintă informații în mediul public, date și informații care neliniștesc, șochează, displac, doar pentru aceste considerente să fie sancționat. Obiectivul urmărit de reclamant, conținutul afirmațiilor sale ce fac obiectul prezentei cauze, rolul în societate a persoanei vizate denotă că, în speță, fapta sesizată nu constituie discriminare, iar sancțiunea aplicată reclamantului reprezintă o ingerință în libertatea sa de exprimare. Temele și termenele folosite de reclamant se încadrează în limita libertății de exprimare, prevăzută de art. 30 din Constituția României. într-o societate democratică, a pluralismului politic și de opinii, nu putem fi reduși la tăcere, dacă avem o opinie diferită sau contrară persoanei pretins lezate, întrucât într-o țară europeană libertatea de exprimare a ideilor, gândurilor, opiniilor etc. fiind temelia de bază a societății. În cauză, nu a existat o exercitare abuzivă a libertății de exprimare și de opinie, nefiind îndeplinite condițiile legii pentru sancționarea sa și în mod nelegal, instanța a interpretat și aplicat greșit aceste norme de drept material. Însăși sancțiunea aplicată pe nedrept, în mod injust, reprezintă o încălcare a drepturilor reclamantului, o cenzurare a opiniilor și libertății de gândire, fiindu-i afectată propria imagine și demnitate a reclamantului, prin sancționarea acestuia de către Consiliu. În scopul de a determina dacă declarațiile obiect al sesizării constituie un discurs discriminatoriu, trebuie examinat: obiectivul urmărit de către partea reclamată, contextul în care a avut loc, conținutul afirmațiilor, rolul în societate al persoanei, autor al afirmației etc. Analizând aceste condiții, dar și altele prevăzute de lege, dezvoltate pe larg în jurisprudența CEDO, susține recurentul că declarațiile sale nu sunt de natură a atinge o limită prin care să se încalce un drept fundamental, încât dreptul la libertatea de exprimare să devină secundar. Libertatea de exprimare are un rol substanțial în rândul drepturilor fundamentale cuprinse în Constituție și constituie trunchiul comun pentru exercitarea drepturilor fundamentale din sfera comunicării. Exprimarea liberă a opiniilor și credințelor, chiar și a celor nepopulare sau atipice, reprezintă condiția fundamentală a existenței unei societăți vii și capabilă de dezvoltare. În jurisprudența asupra libertății de exprimare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept "acoperă nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și acele care șochează sau deranjează. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței, spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică. [CEDO, Lingens c. Austriei,]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "libertatea de exprimare, garantată de art. 10 parag. 1, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din condițiile primordiale ale progresului societății și împlinirilor personale. Subiect al paragrafului 2 al Articolului 10, libertatea de expresie include "nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență [de opinia publică] ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică." [CEDO, Lingens vs. Austria, Oberschlick vs. Austria, Sunday Times vs. U.K., Observer și Guardian vs. U.K., Castells vs. Spania, Thorgeirson vs. Islanda, jersild vs. Danemarca, Goodwin vs. U.K., De Haes și Gijels vs. Belgia]. Instanța europeană a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare, în primul rând, pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice. În cauză, CNCD acuză și sancționează reclamantul în mod injust și vătămător, de rasism (o imputație imaginară), iar sancțiunea ce i-a fost aplicată este nejustificată și nelegală, respingându-se în mod greșit acțiunea sa. Mai susține recurentul deopotrivă că, în speță, nu se impunea interferența statului în limitarea libertății de exprimare, acesta urmărind să facă judecăți de valoare, apreciate ca negative de domnul B., dar care nicidecum nu sunt discriminatorii. Consideră astfel că, în cauză, "nu este necesară într-o societate democratică" o ingerință în libertatea de exprimare, astfel că fapta sesizată și sancționată nu constituie contravenție potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, instanța aplicând greșit legea. În speță, nu a existat o discriminare pe criterii de naționalitate sau cetățenie, ci afirmațiile recurentului au redat judecata sa de valoare privind modalitatea de vorbire a limbii române de către un cetățean român care ocupă o funcție publică, remunerat din bani publici și cu o însemnătate importantă în domeniul sănătății și serviciilor de urgență, într-o perioadă extrem de dificilă, a pandemiei de Covid-19 pentru cetățenii români și interesele populației și ale statului. De asemenea, nu a existat o discriminare pe criterii de rasă sau origine etnică, ci afirmațiile au vizat activitatea publică a persoanei care a formulat sesizarea și modul în care gestionează afacerile publice, viețile oamenilorîn definitiv, afectați grav de consecințele pandemiei. Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere faptul că petentul deține o funcție publică numită și nu a dobândit-o prin votul direct al cetățenilor, funcția fiindu-i repartizată pe cale executivă, administrativă, nefiind o persoană desemnată de proprii cetățeni. Reclamantul nu a condiționat vorbirea limbii române din cauza originii/naționalității. Orice restricție care împiedică fluxul de informații/declarații în mediul online sau în viața de zi cu zi trebuie să fie în concordanță cu limitările admise, astfel cum se prevede în legislația internațională în domeniul drepturilor omului, dar și în jurisprudența Curții de la Strasbourg. Comentariile privind afacerile publice ale unei persoane publice (demnitar al statului], discuțiile pe marginea activității sale și a imaginii sale publice sunt exemple de exprimări care sunt acoperite de libertatea de exprimare. Restricțiile privind exercitarea libertății de exprimare nu trebuie să pună în pericol dreptul însuși. Mai susține recurentul - reclamant că, în cauză, nu a fost dovedit, dincolo de orice îndoială sau interpretare, că a existat o abatere de la lege, săvârșită cu vinovăție de reclamant, care să reflecte o discriminare, o acuzație rasistă în privința persoanei care a sesizat Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, instanța pronunțând o hotărâre neîntemeiată și mai ales nelegală. Față de aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată, iar în subsidiar, în rejudecare să se admită acțiunea sa, astfel cum a fost formulată la instanța de fond.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de reclamantul A., niciunul dintre cei doi intimații-pârâți, respectiv B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 471 1 alin. (3) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui Completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului, din data de 20.01.2025, s-a fixat primul termen pentru soluționarea cererii de recurs la data de 20.05.2025, în ședință publică, cu citarea părților, când, luând act de solicitarea recurentului - reclamant, de judecare a cauzei în lipsă, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului ce face obiectul judecății. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, motiv pentru care urmează a fi respins, pentru considerentele expuse în continuare. Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare. În dezvoltarea criticilor sale, Înalta Curte constată că recurentul se limitează la o simplă afirmație că " hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuăprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", fără a dezvolta și a arăta în concret care sunt considerentele contradictorii sau străine de natura cauzei apte să conducă la casarea hotărârii recurate, motiv pentru care simpla susținere a părții în sensul anterior menționat, nu poate conduce la reformarea hotărârii atacate sub acest aspect. Înalta Curte reține că teza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției. Așadar, acest motiv de recurs vizează contrarietate între considerentele unei hotărâri, adică contrarietate între un considerent al hotărârii cu un alt considerent al hotărârii, ceea ce presupune, obligatoriu, indicarea a cel puțin două considerente ale hotărârii și indicarea modului în care cele cel puțin două considerente ale hotărârii ar fi în contradicție unul cu celălalt. Or, în cadrul cererii de recurs, recurentul nu a argumentat deloc pretinsa contradicție a considerentelor și nici nu a menționat în concret care dintre considerentele instanței de fond nu ar avea legătură cu natura cauzei, fiind astfel străine acesteia. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, contrar susținerilor recurentului - reclamant, acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, judecătorul fondului a explicat în mod clar și logic raționamentul pe baza căruia a reținut legalitatea hotărârii nr. 14/12.01.2022, nefiind identificată nici o contradicție între considerentele instanței și nici între considerente și dispozitiv. Astfel, se constată că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de aceasta. Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a explicat în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri. Cât privește ultima ipoteză vizată de textul legal amintit, Înalta Curte reține că aceasta presupune ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce însemnă că inserarea unor considerente inutile ori străine de cauză nu constituie, în sensul 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., temei al casării unei hotărâri judecătorești. După cum rezultă din textul legal evocat, o hotărâre poate fi casată doar când conține numai motive străine de cauză, adică atunci când este, practic, nemotivată, împrejurare care nu se regăsește în speță. Înalta Curte constată însă că recurentul -reclamant este, de fapt, nemulțumit de soluția instanței, însă, simplul fapt că punctul de vedere al instanței este contradictoriu cu cel al recurentului -reclamant, nu înseamnă că hotărârea nu este motivată sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei, pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat. Verificând considerentele hotărârii recurate, din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a explicat în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri. De asemenea, se constată că prima instanță a indicat temeiurile de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, nefiind identificate motive contradictorii ori străine de natura cauzei, pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat. Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, nu poate fi reținut, iar în acest sens, Înalta Curte amintește că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Înalta Curte reține din actele dosarului că, prin petiția înregistrată cu nr. 2541/01.04.2021, petentul B. a sesizat CNCD cu privire la comportamentul reclamaților A. și C., pe care-l consideră ca fiind discriminatoriu, sens în care s-a format dosarul nr. x/2021. Prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 14/12.01.2022 s-a dispus sancționarea contravențională a reclamantului A., cu sancțiunea contravențională a avertismentului, și a doamnei C., cu sancțiunea contravențională a amenzii în cuantum de 5000 RON, pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 2 alin. (1), coroborat cu dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 07.02.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea, în parte, a hotărârii Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nr. 14/12.01.2022 a Colegiului Director al Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării și, pe cale de consecință, - înlăturarea sancțiunii contravenționale aplicate reclamantului. Curtea de apel a analizat detaliat situația de fapt relevată de afirmațiile făcute de recurentul - reclamant prin intermediul rețelelor sociale, ajungând la concluzia că sancțiunea aplicată acestuia este legală. Pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii reclamantului pentru fapte de discriminare, prima instanță a efectuat o analiză a postărilor acestuia, concluzionând în sensul că afirmațiile acestuia aveau un caracater insultător, discriminatoriu, prin raportare la originea petentului și au avut ca efect restrângerea exercitării în condiții de egalitate, a dreptului la demnitate. Concluzia curții de apel este corectă, fiind însușită de instanța de control judiciar pentru că reflectă aplicarea judicioasă a cadrului normativ la situația de fapt ale cărei coordonate relevante nu sunt supuse contestării. Prin recursul exercitat, într-o primă critică recurentul susține că soluția pronunțată de prima instanță este nelegală, întrucât hotărârea CNCD nu cuprinde motivele concrete de fapt și de drept, prin raportare la persoana sa, ci, CNCD și-a limitat motivarea raportându-se la cealaltă persoană reclamată și sancționată cu 5000 RON. Această critică nu poate fi reținută de instanța de control judiciar, prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 care stabilește conținutul obligatoriu al hotărârii pronunțate de Colegiul director de soluționare a unei sesizări, respectiv: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita. Or, făcând propria analiză a conținutului hotărârii CNCD, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde o descriere a elementelor de fapt și de drept care au fundamentat angajarea răspunderii contravenționale a reclamantului pentru săvârșirea contravenției prevăzute de 2 alin. (1), coroborat cu dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, cuprinde analiza susținerilor părților cu privire la aspectele litigioase în discuție, de natură să permită reclamantului să înțeleagă argumentele pentru care pârâtul a emis hotărârea în discuție, iar instanței de judecată să realizeze controlul jurisdicțional asupra actului administrativ contestat. Astfel, se constată cu ușurință că, în cadrul hotărârii, CNCD a analizat faptele fiecărei persoane reclamate, individual, pronunțându-se distinct pe fiecare cerere formulată de reclamați, sancțiunile fiind, de asemenea, aplicate distinct și motivate corespunzător, raportat la cele consemnate de CNCD la punctele 37 și 49 din cuprinsul hotărârii, respectiv: "…37…..al doilea reclamat, prin rețele sociale a afirmat despre petent: " vorbești româna suficient de prost, încât să nu mă simt reprezentat de tine", " mă simt reprezentat ca român, de cel care vorbește direct româna", " sper că știi limba română corect, este totuși o condiție pentru a fi român" "49. Se aplică sancțiunea de avertisment contravențional față de Mihail Neamțu….având în vedere următoarele: a) Discriminarea a vizat a persoană, b) Afirmațiile rasiste reprezintă o încălcare gravă a dreptului la demnitate; c) Afirmațiile au o gravitate redusă, criticând mai degrabă cunoștințele lingvistice ale petentului; d) Reclamatul este om politic, formator de opinie; e) Reclamatul nu a mai fost sancționat anterior de CNCD" Se constată astfel că, raportat la acest conținut, criticile recurentului, conform cărora, " intimatul CNCD nu face o distincție, o analiză temeinică, pentru fiecare caz în parte și nu prezintă argumente juridice în mod individual, în raport de fiecare persoană, fiind confuză motivarea și insuficient de clară la cine se referă argumentele CNCD", sunt neîntemeiate. Înalta Curte reține, contrar aprecierilor recurentului - reclamant, că actul administrativ atacat este motivat într-o manieră suficientă a răspunde exigențelor legale impuse de textul art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, în sensul în care se constată că organul administrativ-jurisdicțional a expus, în considerente premisele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției din dispozitiv. Nici celelalte critici formulate de recurentul - reclamant cu privire la modul de interpretare și aplicare de către instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 nu pot fi reținute de instanța de control judiciar, raportat la actele și lucrările dosarului. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: "(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. (...)". De asemenea, se observă că art. 15 din O.G. nr. 137/2000 prevede că: "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia". Pornind de la caracterul esențial într-o democrație, dar nu absolut, al dreptului la liberă exprimare, Înalta Curte reține că exercitarea acestei libertăți comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora. Limitele exercitării dreptului la libera exprimare, astfel cum sunt reglementate în cuprinsul art. 30 alin. (6) și (7) din Constituția României, impun respectarea demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei, dreptului la propria imagine. Sunt interzise, de asemenea, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război, de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică. În analiza afirmațiilor incriminate, dar și a legalității hotărârii C.N.C.D. contestate, prima instanță a reținut, în mod just, că afirmațiile recurentului - reclamant, în sensul că " vorbești suficient de prost limba română, încât să nu mă simt reprezentat de tine", "mă simt reprezentat ca român de cel care vorbește corect româna", "sper că știi limba română corect, este, totuși, o condiție pentru a fi român". reprezintă o manifestare excesivă a libertății de exprimare a reclamantului, prin care se aduce o atingere disproporționată și fără scop legitim demnității pârâtului B., prin discriminarea acestuia pe criteriile etniei și naționalității. În condițiile în care pârâtul B. este cetățean român, România fiind, așadar, și țara sa, în mod corect prima instanță a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pentru pe considerentul că afirmațiile reclamantului au un caracter degradant, umilitor sau ofensator și încalcă dreptul la demnitate, fiind pe deplin incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Prin punerea de către recurentul - reclamant sub semnul întrebării a dreptului pârâtului B. de a ocupa funcția de Șef al Departamentului pentru Situații de Urgență din cauza faptului că acesta nu cunoaște limba română, exclusiv pentru motive legate de originea și naționalitatea acestuia, recurentul neagă dreptul intimatului - pârâtul B. de a avea acces la funcții și demnități publice, în ciuda faptului că art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 prevede expres că "Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: c) drepturile politice, și anume drepturile electorale, dreptul de a participa la viața publică și de a avea acces la funcții și demnități publice; d) drepturile civile, în special. Or, prin postările sale, recurentul - reclamant a contestat dreptul pârâtului de a ocupa funcția publică de Șef al Departamentului pentru Situați de Urgență, pentru motivul că acesta nu cunoaște suficient de bine limba română pentru a ocupa această funcție, astfel că există un caz de discriminare prin excluderea pe bază de etnie și naționalitate, având ca scop înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept expres atestat de norma legală. Contrar susținerilor recurentului - reclamant, însă, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că afirmațiile postate de recurentul - reclamant pe rețelele de socializare nu reprezintă expresia unei judecăți de valoare, întrucât sunt apte, prin conținutul acestora, să incite la ură rasială sau națională, să aducă o atingere a demnității persoanei în discuție și să creeze o atmosferă de intimidare, ostilă, degradantă, umilitoare sau ofensatoare, îndreptată împotriva unei persoane, legat de apartenența acesteia la o anumită naționalitate, etnie. Înalta Curte nu poate reține nici susținerile recurentului, în sensul că afirmațiile sale se înscriu în limitele libertății de exprimare, pe considerentul că, atunci când libertatea de exprimare este folosită pentru incitarea la ură rasială sau națională, Statul poate și trebuie să intervină pentru a limita acest tip de exprimare. Așadar, libertatea de exprimare nu este una absolută, ci este limitată. Restrângerea libertății de exprimare a unei persoane poate fi necesară pentru protejarea drepturilor altor persoane sau a unui interes public. În conformitate cu prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "exercitarea dreptului la libertatea de exprimare poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Art. 19 alin. (3) din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice stabilește că exercițiul libertății de exprimare presupune îndatoriri și responsabilități speciale și că pot exista anumite restricții (care trebuie expres prevăzute de lege). Se includ aici limitele ce se impun pentru respectarea drepturilor sau a reputației altora, asigurarea siguranței naționale, ordinii publice, sănătății sau moralei publice. Prin urmare, în conformitate cu acest tratat internațional, libertatea de exprimare nu este un drept absolut. Nu este lipsit de relevanță nici faptul că libertatea de exprimare este singurul drept cu privire la care Convenția subliniază: "comportă îndatoriri și responsabilități". Totodată art. 17 al Convenției interzice abuzul de drept; "Nici o dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi șl libertăți decât acelea prevăzute de aceasta convenție". În mod evident, orice sancționare a limbajului discriminatoriu, chiar și doar printr-un avertisment de natură contravențională, reprezintă o limitare a libertății de exprimare. Legitimitatea sancționării este dată prin nevoia de a proteja, în principal, reputația și drepturile altora, dar se poate invoca, spre exemplu, și siguranța publică, apărarea ordinii, protecția moralei etc. Necesitatea restrângerii într-o societate democratică este elementul cel mal subiectiv din analiza CEDO. Art. 30 al Constituției României care asigură libertatea de exprimare, prevede și limitele acestei libertăți: "6) libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul de război, de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri". Întinderea marjei de apreciere în restrângerea libertății de exprimare este stabilită în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în funcție de mai mulți factori, precum natura și tipul discursului, valoarea protejată prin reprimarea lui, calitatea specifică a autorului, persoana lezată, mijlocul de difuzare, iar pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice se impune protejarea libertății de exprimare, cu acordarea unei poziții privilegiate liberei discutări a subiectelor de interes general și, în particular, a discursului politic. Or, în ceea ce privește ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului prin hotărârea CNCD nr. 14/2022, în mod corect a reținut prima instanță că aceasta are temei legal, respectiv art. 2 alin. (1) și art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, urmărind un scop legitim reprezentat de protecția reputației sau a drepturilor altora și are caracter proporțional, fiind necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. În acord cu instanța de fond și Înalta Curte reține că mesajele postate de recurentul - reclamant pe rețelele de socializare neagă dreptul unui cetățean român de a ocupa o funcție publică de conducere, fiind apte să instige la ură rasială sau națională, să aducă atingere demnității persoanei în discuție și să creeze o atmosferă de intimidare, ostilă, degradantă, umilitoare și ofensatoare. Prin urmare, Înalta Curte constată că sancționarea recurentului - reclamant ca urmare a afirmațiilor efectuate de acesta față de un cetățean român pe o rețea de socializare, nu poate duce spre concluzia că reclamantului i-a fost încălcată libertatea de exprimare, având în vedere că afirmațiile acestuia aveau un caracter insultător, discriminator, prin raportare la originea petentului și au avut ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la demnitate. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond, în raport de starea de fapt corect stabilită, în urma coroborării întregului material probator administrat în cauză, a pronunțat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare pe calea extraordinară a recursului. III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul fo