Decizia nr. 229/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1351/2024 a Tribunalului Constanța

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. Prin cererea înregistrată la 25 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei UAT Județul Constanța la plata sumei de 230.586,33 RON, creanță certă, lichidă și exigibilă, rezultată potrivit prevederilor art. 6 lit. b) și art. 9 alin. (1) din contractul de finanțare nerambursabilă pentru activitate culturală nr. 20953 din 01.08.2017, reprezentând plată finală, precum și a facturii fiscale nr. TE nr. 074 din 13.12.2017, în valoare de 230.586,33 RON. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 193-200 și art. 1270 C. civ.

și Legii nr. 350/2005, cu completările și modificările ulterioare. La data de 10 decembrie 2019, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii în pretenții, ca neîntemeiată și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 76.016 RON, reprezentând cheltuieli neeligibile aferente contractului, la care se adaugă suma de 15.644,09 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data de 31.10.2019, precum și plata dobânzilor și penalităților de întârziere până la data restituirii efective și integrale a debitului principal.

Prin sentința civilă nr. 1351 din 13.12.2024, pronunțată de Tribunalul Constanța - secția a II-a civilă, s-a admis cererea formulată de d-na expert B. și s-a dispus majorarea onorariului de expert la suma de 4.930 RON, fiind obligată reclamanta la plata în favoarea expertului, prin intermediul Biroului local de expertize din cadrul Tribunalului Constanța, a sumei de 3.930 RON cu titlu de diferență de onorariu definitiv de expert. A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta - pârâtă A. și a fost obligată pârâta -reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Constanța la plata în favoarea reclamantei-pârâte a sumei de 159.570,33 RON, reprezentând rest de plată în baza contractului de finanțare nerambursabilă din 01.08.2014.

A fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, s-a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată. Totodată, a fost obligată pârâta-reclamantă la plata în favoarea reclamantei-pârâte a sumei de 7.452,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 4.001,70 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și 3.451 RON, reprezentând onorariu de expert majorat, proporțional cu admiterea cererii de chemare în judecată. 2. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Unitatea administrativ-teritorială Județul Constanța, pe care o consideră netemeinică și nelegală. Prin decizia civilă nr. 77/LP din 16 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniștii și societăți, s-a respins apelul pârâtei ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii, pârâta Unitatea administrativ-teritorială Județul Constanta a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivare, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în mod eronat, instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este motivată. Sub acest aspect, recurenta a susținut că mențiunea sumară potrivit căreia "aceste sume sunt supuse restituirii conform art. 6 2 din O.G. nr. 51/1998 dar numai în măsura în care au fost achitate" nu poate constitui o motivare în fapt și în drept privind soluția de respingere a cererii reconvenționale.

În continuare, recurenta a arătat că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 1270 C. civ., întrucât reclamanta nu și-a respectat întocmai obligațiile contractuale. În acest sens, s-a susținut că deși instanța de apel a reținut că reclamanta a depus în bancă cu titlu de cofinanțare suma de 44.000 RON, iar cu titlu de împrumut suma de 36.000 RON, nu a analizat dacă beneficiarul finanțării a participat efectiv la fiecare cerere de plată cu o contribuție proprie. În ceea ce privește cererea reconvențională, recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu a făcut dovada plăților către beneficiar.

Cauza a fost înregistrată la 18 iulie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 6 octombrie 2025, s-a fixat termen de judecată la 19 februarie 2026. La termenul de judecată din 19 februarie 2026, Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu și în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., a invocat motivele de casare de ordine publică prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ. și a rămas în pronunțare asupra acestor motive de ordine publică. Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă din perspectiva motivelor de casare de ordine publică, invocate din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Potrivit art. 489 alin. (3) C. proc.

civ., dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică. Printre motivele de ordine publică care pot fi invocate din oficiu de instanța de recurs se numără și cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în temeiul cărora se poate dispune casarea hotărârii când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, conform căruia se poate admite recursul pentru încălcarea regulilor de procedură și a principiilor desfășurării procesului civil, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în cauză, acțiunea formulată de reclamantă are ca obiect obligarea pârâtei la plata unor sume de bani în temeiul contractului de finanțare nerambursabilă pentru activitate culturală nr. 20953 din 01.08.2017. Acest contract a fost încheiat în temeiul Legii nr. 350/2005 și a avut ca obiect finanțarea de către autoritatea finanțatoare din fondurile destinate pentru activitățile de cultură cuprinse în bugetul județean a activităților pe care beneficiarul le va desfășura în cadrul proiectului, în vederea atingerii obiectivelor acestuia stipulate în cererea de finanțare. Ca atare, prezentul litigiu derivă din executarea unui contract administrativ, contract asimilat, potrivit legii, actului administrativ.

Potrivit art. 41 din Legea nr. 350/2005 "dispozițiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 60/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 212/2002". Totodată, având în vedere data încheierii contractului, respectiv 01 august 2017, dispozițiile Legii nr. 350/2005 se completează cu prevederile Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice și Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

Regimul juridic al căilor de atac pentru acțiunile de această natură este reglementat de Legea nr. 101/2016, în forma nemodificată prin O.U.G. nr. 23/2020, față de data declanșării litigiului (25 septembrie 2019), în aplicarea art. 27 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 53 alin. (1 1 ) din Legea nr. 101/2016 (în forma nemodificată prin O.U.G. nr. 23/2020), "procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în prima instanță, de urgență și cu precădere, de către instanța civilă de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante", iar conform art. 55 alin. (3) din același act normativ, "hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secția contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice.

Recursul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței". În interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale evocate anterior, a fost pronunțată Decizia nr. 40 din 18 mai 2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: "hotărârea pronunțată în primă instanță în procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se atacă cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare la instanța ierarhic superioară". Având în vedere că prezentul litigiu se circumscrie celor reglementate de art. 53 alin. (1 1 ) raportat la art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, în forma nemodificată prin O.U.G.

nr. 23/2020, rezultă că sentința primei instanțe putea fi atacată numai cu recurs, conform dezlegării date prin decizia nr. 40 din 18 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, sentința dată de prima instanță era supusă numai recursului, mențiunea din cuprinsul acesteia, potrivit căreia hotărârea este supusă apelului în termen de 30 de zile de la comunicare fiind inexactă. În consecință, calea de atac a recursului se impunea a fi soluționată de Curtea de Apel Constanța într-un complet alcătuit din 3 judecători, în acord cu dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în forma în vigoare la data începerii procesului.

Este de subliniat că normele juridice care reglementează căile de atac și ordinea lor de exercitare, precum și alcătuirea sau compunerea instanței, sunt norme imperative de ordine publică cuprinse în C. proc. civ. respectiv în legea de organizare judiciară, de la care părțile nu pot deroga nici expres și nici tacit. În acest context, interesul general, vătămat prin nesocotirea unor astfel de norme imperative care apără ordinea publică, nu poate fi nici acoperit prin pasivitatea ori tăcerea părților decât dacă legea permite expres o astfel de derogare. În ipoteza pasivității procesuale a părților litigante, restabilirea ordinii publice încălcate se poate realiza numai prin mijlocirea instanței, prin invocarea din oficiu a neregularității procesuale intervenite, ca urmare a nesocotirii unei norme imperative care apără ordinea publică.

Posibilitatea instanței de recurs de a restabili ordinea publică încălcată nu poate fi limitată de interesul particular al părților de a profita de situația juridică astfel creată, prin nesocotirea normelor imperative ce apără ordinea publică, corelat cu pasivitatea acestora în a invoca ele însele o astfel de neregularitate. Plecând de la aceste considerente, se constată că, în cauză calificarea greșită a căii de atac a avut drept consecință nelegala constituire a completului de judecată, întrucât instanța ierarhic superioară, respectiv Curtea de Apel Constanța a pronunțat decizia în completul prevăzut de lege pentru judecata apelului, format din doi judecători, deși calea de atac prevăzută de lege era recursul, care se impunea a fi soluționat într-un complet alcătuit din trei judecători, așa cum prevede imperativ art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Totodată, Înalta Curte reține că soluționarea apelului, într-un litigiu în care era deschisă numai calea de atac a recursului, impune concluzia că decizia atacată a fost pronunțată și cu încălcarea principiului legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., împrejurare de natură a determina nelegalitatea hotărârii atacate. Contrar celor susținute de intimata-reclamantă, recursul este admisibil, având în vedere faptul că în etapele procesuale anterioare litigiul a fost soluționat eronat pe calea dreptului comun, care prevede două căi de atac în reformare. În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc.

civ. sunt întemeiate, întrucât curtea de apel a încălcat, pe de o parte, dispozițiile privind legala constituire a completului care a soluționat decizia recurată prevăzute la art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, iar, pe de altă principiul legalității căii de atac consacrat la art. 457 C. proc. civ. Fiind întemeiate motivele de casare de ordine publică, invocate din oficiu, nu se mai impune analiza criticilor recurentei, subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În consecință, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Constanța împotriva deciziei civile nr. 77/LP din 16 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniștii și societăți, pe care o casează și trimite cauza, aceleiași instanțe, spre o nouă judecată în completul prevăzut de lege pentru judecata recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Constanța împotriva deciziei civile nr. 77/LP din 16 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniștii și societăți, pe care o casează și trimite cauza, aceleiași instanțe, spre o nouă judecată în completul prevăzut de lege pentru judecata recursului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2026.