Decizia nr. 95/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 02.04.2024 pe rolul Tribunalului Gorj - secția I civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, Penitenciarul Tg-Jiu, Statul Român prin Ministerul de Finanțe, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând prejudiciul moral pe care l-a suferit în urma executării pedepsei privative de libertate aplicată prin sentința penală nr. 224/10.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Gorj, definitiva prin decizia penală 720/26.04.2021 a Curții de Apel Craiova.

Sentința pronunțată de Tribunalul Gorj Prin sentința nr. 205/12.07.2024, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, a fost respinsă excepția netimbrării cererii de chemare în judecată invocată de pârâții Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român prin Ministerul de Finanțe. A fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâții Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, Penitenciarul Tg-Jiu și Administrația Națională a Penitenciarelor. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova și Penitenciarul Tg-Jiu și Administrația Națională a Penitenciarelor. A fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. împotriva acestor pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în cauză de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de suma de 4.000 euro în echivalent RON la data plății, cu titlul de daune morale. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 100 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 86 din 18 martie 2025, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelurile formulate de apelantul reclamant A. și de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul de Finanțe prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, împotriva sentinței civile nr. 205/12.07.2024, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu intimații pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova și Penitenciarul Tg-Jiu, având ca obiect pretenții. A anulat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. A menținut dispozițiile sentinței atacate referitoare la excepția netimbrării și excepția inadmisibilității cererii.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 86 din 18 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a promovat recurs, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare evocat, recurenta arată că soluția instanței de apel este nelegală întrucât, în prezenta cauză, nu poate fi reținută calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor. Învederează recurenta că, în materie delictuală, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei căreia i se impută săvârșirea unei fapte ilicite, existența sau inexistența condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale reprezentând o chestiune de fond a litigiului, subsecventă calității. Recurenta susține că aspectele ilicite invocate de reclamant privind modalitatea de repartizare a deținuților în celule, fiind atât persoane condamnate pentru infracțiuni grave sau suferinde de afecțiuni psihice și potențial violente ori fumătoare precum și nerespectarea condițiilor de igienă, existența sau lipsa unor dotări corespunzătoare (saltele, mobilier pentru depozitarea hranei și luarea mesei), nerespectarea cerințelor legale pentru asigurarea intimității în cazul toaletelor, nu intră în sfera de competență a Administrației Naționale a Penitenciarelor. Responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate revine, în primul rând, penitenciarelor ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor. Susține că recurenta nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităților penitenciare. Recurenta pretinde că instanța are obligația să efectueze o analiză riguroasă a conținutului raportului juridic dedus judecății și, ca atare, a naturii obligației în discuție, pentru ca, raportat la particularitățile speței, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părți, rațiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Invocând incidența prevederilor art. 222 C. civ., recurenta arată că penitenciarele au personalitate juridică și trebuie să stea în judecată în nume propriu, Administrația Națională a Penitenciarelor neputând fi răspunzătoare pentru faptele acestora. Totodată, recurenta invocă incidența prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a), art. 11 alin. (1), alin. (2) și alin. (7) din H.G. nr. 756 din 12 octombrie 2016 (act normativ abrogat începând cu data de 29.11.2024 prin H.G. nr. 1518/2024 care reglementează aceleași aspecte), art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Regulamentul de Organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018 și arată că aceasta nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităților penitenciare. În aceste condiții, nu se poate reține în sarcina A.N.P. obligația de a repara un eventual prejudiciu cauzat de către unitățile penitenciare subordonate, prin nerespectarea uneia dintre atribuțiile instituite de H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor. Responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate revine, așadar, în primul rând, penitenciarelor ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor și numai cu titlu subsidiar recurentei. Recurenta precizează că, potrivit prevederilor O.M.J. nr. 4800/C/2018, competența privind repartizarea pe camere a persoanelor privative de libertate, aparține: șefului secției de deținere (art. 327 lit. i), șefului de tură în afara orelor de program (art. 111 alin. (4), medicului șef de secție (art. 351). Făcând trimitere la prevederile art. 2 alin. (2) lit. f) din Ordinul nr. 2724/C/2018 din 10 iulie 2018, recurentul arată că obligația asigurării drepturilor persoanelor private de libertate aparține administrației penitenciarului în care acestea se află custodiate. De altfel, în cuprinsul Ordinului nr. 2724/C/2018 din 10 iulie 2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a penitenciarelor e descrisă o suită întreagă de atribuții stabilite în sarcina directorului unității penitenciare și a altor servicii din subordinea sa, care au ca și scop asigurarea legalității deținerii și acordarea drepturilor persoanelor private de libertate în conformitate cu prevederile legale. În același sens sunt și prevederile art. 6 alin. (1) lit. d), lit. n) și lit. o) din același act normativ care se referă la atribuțiile generale ale directorului penitenciarului. În sprijinul celor afirmate, recurenta invocă și prevederile art. 63 lit. i) din același act normativ care reglementează atribuțiile generale ale serviciului/biroului regim penitenciar. Arată recurenta că din prevederile legale evocate reiese că nu Administrația Națională a Penitenciarelor este responsabilă de punerea în aplicare a prevederilor legale referitoare la acordarea drepturilor persoanelor condamnate aflate în custodia unităților penitenciare din subordine, neputându-se angaja răspunderea acesteia întrucât nu are atribuții pe linia acordării drepturilor persoanelor condamnate din custodia unităților de detenție subordonate. Totodată, apreciază că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, însă eventualele inacțiuni în acest sens nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. De asemenea, recurenta pretinde că instanța de apel nu a motivat de ce Administrația Națională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă.

Apărările formulate în cauză Cu respectarea termenului legal, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului arătând că recurenta a invocat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicată o normă de drept material ce ar fi fost încălcată de către instanța de apel, ci criticile vizează calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sens în care arată că normele legale incidente (Legea nr. 254/2013, H.G. nr. 756/2016) și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Deciziile nr. 1174/2021, nr. 2600/2021, nr. 664/2021) confirmă, fără echivoc, faptul că ANP are calitate procesuală pasivă proprie, în raport cu fapta sa ilicită de natură omisivă, atunci când nu își îndeplinește obligațiile ce îi incumbă în organizarea și gestionarea unui sistem penitenciar compatibil cu demnitatea umană. Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac. Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută excepția nulității căii de atac pentru neîncadrare, criticile formulate prin memoriul de recurs nefiind unele susținute formal, așa cum a pretins prin întâmpinare intimatul-reclamant. Chiar dacă încadrarea acestora nu corespunde întocmai în conținut cu motivul de nelegalitate indicat de parte, necesitând din partea instanței o recalificare, se reține că nu există temeiuri pentru aplicarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la sancțiunea nulității. Examinând criticile formulate prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, hotărârea recurată fiind nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Astfel, pretinzând acordarea de daune morale, pe temeiul răspunderii civile delictuale și prevederilor art. 3 din CEDO, sub motiv că în timpul executării pedepsei privative de libertate a fost supus unor tratamente degradante, reclamantul a evocat următoarele deficiențe ale condițiilor materiale de detenție: cazarea sa în camere care nu respectau spațiul minim de detenție pentru fiecare condamnat, modalitatea de repartizare a deținuților în celule (împreună cu deținuți fumători sau condamnați pentru infracțiuni grave ori potențial violente, precum și împreună cu persoane despre care afirmă că suferă de afecțiuni psihice), condiții precare de igienă, lipsa intimității, dotări materiale insuficiente, spațiu limitat pentru plimbarea zilnică, infestarea celulelor cu insecte și lipsa unui iluminat natural adecvat. Instanța de fond a respins excepția netimbrării, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova și Penitenciarul Tg-Jiu și Administrația Națională a Penitenciarelor, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de suma de 4.000 euro în echivalent RON la data plății, cu titlul de daune morale. Prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul reclamantului și apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, a anulat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, menținând dispozițiile sentinței atacate referitoare la excepția netimbrării și excepția inadmisibilității cererii. În motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a statuat că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 36 C. proc. civ. atunci când a soluționat cauza prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, Penitenciarul Tg-Jiu și Administrația Națională a Penitenciarelor, ca urmare a dovedirii doar a faptei ilicite constând în efectuarea detenției în condiții de supraaglomerare. A reținut instanța de apel că, în raport cu faptele reclamate în cuprinsul cererii de chemare în judecată - circumscrise condițiilor de detenție, iar supraaglomerarea este doar unul dintre aspectele invocate de reclamant -, "nu se poate susține că pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și cele două Penitenciare nu au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, ca urmare a dovedirii doar a unei fapte ilicite, respectiv a celei care privește supraaglomerarea". Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor. Această chestiune pune în discuție o greșită aplicare în cauză a normelor de procedură astfel că se impune cercetarea sa din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (iar nu a celui de la pct. 8 al aceluiași text de lege, cum eronat indică recurenta-pârâtă). Critica este fondată. C. proc. civ. reglementează condițiile de exercitare a acțiunii civile în art. 32, calitatea procesuală fiind una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ. Conținutul acestei noțiuni este precizat în cuprinsul art. 36 din C. proc. civ., potrivit cu care calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecății. În consecință, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. Astfel, calitatea procesuală pasivă (contestată în cauză) presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății. Ca principiu teoretic, întrucât reclamantul declanșează procedura jurisdicțională, îi revine sarcina de a demonstra legitimarea procesuală proprie și pe cea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material, în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative. În speță, analiza în cadrul controlului judiciar determinat de apelurile deduse judecății ar fi trebuit să urmărească, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., și dacă Administrația Națională a Penitenciarelor este subiectul pasiv al obligațiilor afirmate în cadrul raportului juridic dedus judecății. Instanța de apel a reținut că "verificarea calității procesuale nu presupune verificarea existenței dreptului și a obligației corelative care intră în conținutul raportului juridic dedus judecății, din dispozițiile art. 36 teza a II-a C. proc. civ., rezultând că existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Or, în raport cu circumstanțele particulare ale cauzei, pentru o aplicare corectă a dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. și observând că opțiunea principală a apelantului-reclamant a vizat soluționarea fondului de către curtea de apel ("într-o primă teză, solicit admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței" și "într-o a doua teză solicităm, anularea sentinței și trimiterea cauzei la rejudecare"), iar apelantul-pârât nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte constată că prevederile art. 480 alin. (3) și alin. (6) C. proc. civ. obligau reținerea și rejudecarea cauzei în fața instanței de apel, având în vedere efectul devolutiv al apelului. Dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. vizează soluțiile pe care le pronunță instanța de apel și statuează că, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, în situația în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel sau întâmpinare. În toate celelalte situații în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanța de apel. În cauză, instanța de apel a avut în vedere ipoteza necercetării fondului raportului juridic litigios, reținând că reclamantul a invocat mai multe condiții materiale de detenție care i-au produs prejudiciu moral, astfel că "în analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților instanța trebuia să se raporteze la toate aceste pretinse fapte și nu numai la cele dovedite, împrejurarea că reclamantul nu a fost în măsură să dovedească existența unor astfel de fapte neducând la concluzia că unul sau mai mulți pârâți nu au calitate procesuală pasivă, ci privind temeinicia cererii". Totodată, curtea de apel a reținut că sentința nu este motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar și că dispoziția primei instanțe privind respingerea probelor cu martori și expertiză medico-legală solicitate de reclamant contravine principiilor dreptului la apărare și egalității părților, prevăzute de art. 13 și art. 8 C. proc. civ. Astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 23/2017, interpretarea noțiunii "fără a cerceta fondul" reprezintă "o chestiune de fapt, care trebuie stabilită, de la caz la caz", astfel încât viciile cu privire la motivarea hotărârii judecătorești se pot circumscrie fie dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., fie dispozițiilor art. 480 alin. (6) din același cod, în funcție de gravitatea acestora. Cum, în cauză, instanța a fost învestită cu motive privind condițiile de executare a pedepsei privative de libertate, iar curtea de apel a reținut că tribunalul a analizat doar unul dintre aspectele reclamate (supraaglomerarea), fără a administra probe cu privire la celelalte circumstanțe evocate de reclamant, Înalta Curte reține că o atare ipoteză nu poate fi asimilată cu omisiunea soluționării fondului cauzei, astfel că instanța de apel avea obligația de a verifica ea însăși existența deficiențelor reclamate și părțile răspunzătoare de asigurarea condițiilor corespunzătoare de detenție. Aceasta întrucât instanța de fond a reținut că "s-a făcut dovada doar a faptei ilicite constând în efectuarea detenției în condiții de supraaglomerare" iar instanța de control judiciar este obligată a verifica dacă celelalte împrejurări afirmate sunt probate de către reclamant, în vederea analizării calității procesuale pasive, ca o condiție de exercitare a acțiunii civile. Verificarea calității procesuale pasive nu se confundă întotdeauna cu cercetarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății, dar, fiind vorba despre o condiție de fond, se poate ca, în anumite cazuri, calitatea să se poată suprapune cu fondul pretențiilor opuse de reclamant celui chemat în judecată în calitate de pârât, cazul în speță. Înalta Curte notează că aspectele privind legitimarea procesual pasivă a entităților care au fost chemate în judecată în calitate de pârâte, anume Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu și Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, trebuie analizate împreună dat fiind faptul că, prin acțiunea promovată de reclamant, se tinde la angajarea unei răspunderi solidare a acestora raportat la fapte considerate ilicite și care au un caracter complex prin aceea că implică, potrivit susținerilor reclamantului, obligații legale convergente și interdependente ce ar reveni părților pârâte. Împrejurarea că prima instanță nu a administrat probele solicitate de reclamant și considerate necesare de către instanța de apel, nu o îndrituiește pe aceasta din urmă să dispună anularea hotărârii tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, date fiind prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probatoriului administrat la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) din același cod. Nici eventuale deficiențe ale motivării sentinței nu justifica, în speță, trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât, în raport cu caracterul devolutiv al apelului, prin decizia pronunțată în apel poate fi îndreptat orice viciu al motivării sentinței primei instanțe, instanța de control judiciar fiind obligată să arate argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în calea de atac, astfel încât să se evidențieze că instanța a examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției. Această modalitate de judecată în căile de atac este pe deplin concordantă cu art. 6 din CEDO, Curtea având o jurisprudență constantă în a arăta că "o instanță superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficiențele procedurii în primă instanță și…este ușor de conceput ca o astfel de instanță să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiția ca aceasta să respecte garanțiile de la art. 6" (cauza Luka c. României par. 58). Raportat la toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluția dată cererilor de apel încalcă regulile efectului devolutiv și dispozițiile art. 36 C. proc. civ., astfel că va fi sancționată cu casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va administra probele utile soluționării cauzei și va realiza, ea însăși, verificarea raportului juridic prin prisma coordonatelor evocate de reclamant, în vederea stabilirii cadrului procesual pasiv și soluționării fondului pretențiilor deduse judecății. În acest context, în funcție de relele condiții de detenție pe care le va reține ca fiind probate de către reclamant, instanța de apel va stabili, subsecvent, persoanele responsabile de cauzarea prejudiciului moral în raport cu atribuțiile proprii ale pârâților privind asigurarea unor condiții minime de detenție, cu luarea în considerare a dispozițiilor legale evocate de părți, respectiv a cadrului normativ intern, dar și a jurisprudenței relevante a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenție, inclusiv în cauzele împotriva României. Pentru toate considerentele expuse, constatând întemeiat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 din același cod, va admite recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE,