Decizia nr. 132/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Apa Târnavei Mari S.A., în temeiul dispozițiilor art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 3, art. 7 lit. b), art. 187 și urm. din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturilor conexe, art. 8-11 din Legea nr. 163/2015 privind standardizarea națională, Hotărârea de Guvern nr. 985/2004 privind recunoașterea A. ca organism național de standardizare, precum și în temeiul Regulamentului (UE) nr. 1025/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind standardizarea europeană; obligarea pârâtei la plata sumei de 23.805,86 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului de autor aparținând reclamantei, sumă actualizată cu indicele de inflație; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare de la data de 27.04.2020 (5 zile de la data comunicării notificării de punere în întârziere) și până la data plății efective; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentei cauze.

Hotărârile pronunțate în primă instanță. Prin încheierea din 07.06.2023, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, fiind amânată pronunțarea succesiv la 14.06.2023, la 21.06.2023 și la 28.06.2023. Prin sentința civilă nr. 857/28.06.2023, Tribunalul București–Secția a V-a Civilă a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 23.805,86 de RON - despăgubiri, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației la data plătii plus dobândă legală penalizatoare calculată de la data de 27.04.2020; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 100 de RON - cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 137 din 12 februarie 2025, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Apa Târnavei Mari S.A. împotriva sentinței civile nr. 857/28.06.2023, pronunțate de Tribunalul București–Secția a V-a Civilă, a schimbat în parte încheierea din 07.06.2023, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, în sensul că a admis excepția prescripției extinctive și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins cererea introductivă ca prescrisă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 137 din 12 februarie 2025 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă a formulat recurs recurenta-reclamantă A.. Recurenta-reclamantă solicită casarea deciziei instanței de apel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material privind instituția prescripției extinctive (art. 2528 alin. (1) C. civ.). Critica principală vizează eroarea instanței de apel în stabilirea momentului de început al prescripției (dies a quo). Instanța a considerat în mod eronat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 19.01.2016, dată la care Standardul a fost încărcat pe site-ul de file-sharing vdocuments.mx, prezumând că de la acel moment reclamanta "trebuia să cunoască" existența pagubei și a autorului ei. Argumentele recurentei se structurează, în esență, pe următoarele coordonate: 1. Interpretarea eronată a criteriului obiectiv al cunoașterii. Recurenta susține că instanța de apel a transformat noțiunea de "trebuia să cunoască" într-o prezumție absolută și o ficțiune legală, ignorând necesitatea unei analize concrete. În viziunea recurentei, simpla prezență a unui document pe un site periferic sau obscur nu echivalează cu o informare accesibilă în mod rezonabil, iar aplicarea criteriului de diligență (bonus pater familias) nu poate impune unui titular de drepturi obligația imposibilă și disproporționată de a monitoriza permanent și exhaustiv întregul spațiu virtual pentru a identifica eventuale încălcări. 2. Încălcarea principiului efectivității și a protecției dreptului de autor. Recurenta arată că abordarea instanței de apel golește de conținut protecția proprietății intelectuale; dacă un titular este considerat în culpă doar pentru că nu a detectat instantaneu o încărcare anonimă pe internet, răspunderea autorului faptei ilicite devine iluzorie. Susține că potrivit jurisprudenței CJUE, dreptul la repararea prejudiciului trebuie să fie unul efectiv, or sancționarea reclamantei pentru că nu a descoperit o postare pe un site de file-sharing vast și nestructurat transformă prescripția într-un scut nejustificat pentru cel care încalcă legea. Dacă protecția dreptului de autor este condiționată de o supraveghere totală și permanentă a spațiului digital de către titular, atunci dreptul la repararea prejudiciului devine iluzoriu. Mai arată că instanța a ignorat faptul că recurenta, ca organism național de standardizare, acționează cu diligență prin furnizarea nominală a standardelor (cu aplicarea denumirii cumpărătorului pe prima pagină), iar fapta pârâtei de a permite "scurgerea" acestui document în spațiul public constituie o încălcare ce nu poate fi sancționată prin prescripție decât dacă se dovedește pasivitatea culpabilă a titularului după momentul în care acesta a avut mijloace rezonabile de a afla despre faptă. 3. Eroarea în repartizarea sarcinii probei. Recurenta subliniază că, potrivit art. 249 C. proc. civ., pârâta era cea care trebuia să demonstreze că reclamanta a avut posibilitatea reală și concretă de a afla despre faptă la data publicării (prin dovezi privind indexarea în motoare de căutare, notorietatea platformei sau promovarea conținutului). Or, recurenta a demonstrat prin înscrisuri (capturi de ecran și notificări poștale) că a luat cunoștință efectiv de încălcare la data de 14.04.2020 și a acționat imediat, în termen de două zile, pentru informarea pârâtei și solicitarea măsurilor de remediere. Prin urmare, momentul subiectiv al cunoașterii este singurul sprijinit de probele de la dosar, iar orice altă interpretare care plasează începutul prescripției cu patru ani înainte de această dată reprezintă o aplicare abuziv-formalistă a legii, care favorizează comportamentul ilicit al pârâtei în detrimentul titularului de drepturi prejudiciat. În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului și casarea deciziei, considerând că prescripția nu era împlinită la data introducerii acțiunii, momentul de referință trebuind să fie cel al cunoașterii efective a încălcării drepturilor de autor asupra documentației științifice protejate.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Apa Târnavei Mari S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimată în prezentul recurs. Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare și a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor intimatei și admiterea cererii de recurs, casarea deciziei civile nr. 137/A din 12.02.2025 pronunțate în dosarul nr. x/2023 și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, cu cheltuieli de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentei fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil cauzei față de art. 201 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Totodată, art. 2.528 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Se reține că cele două reglementări legale sunt identice și ambele instituie două momente alternative, în funcție de care determină începutul termenului de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (subiectiv), iar cel de-al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (obiectiv). Se observă că legiuitorul nu a avut în vedere momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci pe cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Textele de lege precitate nu se referă nici la momentul când s-a produs paguba, întrucât, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii prescripției de cel al nașterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv). Dacă prescripția ar începe de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul material la acțiune să se stingă prin împlinirea prescripției chiar înainte ca titularul său să fi avut posibilitatea de a-și exercita acest drept, căci, atâta timp cât păgubitul nu cunoaște existența pagubei și pe cel chemat să răspundă, nu poate acționa. Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției extinctive, și anume lămurirea situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment, de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea acestui moment obiectiv, legiuitorul a urmărit a realiza armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să formuleze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a culpei la care face trimitere legiuitorul ("trebuia să"), nu este suficient ca păgubitul să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o. Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a păgubitului se face in abstracto, prin raportare la conduita unei persoane de o prudență și diligență rezonabile, iar nu la însușirile și capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret. În aplicarea prevederilor legale menționate, în mod just instanța de apel s-a raportat la momentul obiectiv de la care trebuie considerat că începe prescripția, și anume acela la care reclamanta trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Înalta Curte, plecând de la situația de fapt astfel cum a fost definitiv stabilită de către instanța de apel în urma probatoriului administrat, constată că momentul obiectiv determinat de instanța de apel ca fiind cel la care reclamanta trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele care răspund de ea, este data publicării pe site-ul public de "file sharing" a standardului SR EN 14154-3+A1:2007, respectiv 19.01.2016. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data identificării pretinsului prejudiciu și a persoanei responsabile, prin efectuarea capturilor de ecran și expedierea notificării privind încălcarea drepturilor de autor) recurenta învederează, în esență, că nu a putut acționa înainte de 14.04.2020, întrucât nu avea cum să cunoască încă de la încărcarea în spațiul online a tuturor documentelor care îi încalcă dreptul de autor. Susținerea recurentei nu își are temei în dispoziția legală, art. 2528 C. civ. instituind, astfel cum s-a arătat, o dublă referință pentru determinarea dies a quo: data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, ori data la care trebuia să le cunoască; introducerea acestei din urmă teze reflectă preocuparea legiuitorului de a sancționa nu doar pasivitatea deliberată, ci și neglijența culpabilă a creditorului în informarea asupra propriilor drepturi. Momentul "obiectiv" al prescripției reprezintă acea dată la care o persoană diligentă, aflată în condiții similare cu cele ale creditorului, ar fi putut și ar fi trebuit să ia cunoștință de existența dreptului sau de încălcarea acestuia. Această prezumție de cunoaștere nu este una absolută, ci se raportează la un standard de diligență mediu, adaptat calității părților și naturii dreptului protejat. În ceea ce privește standardul de diligență aplicabil părții al cărei drept dedus judecății este supus prescripției, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut corect că reclamanta nu poate fi asimilată unui consumator sau unui simplu particular; în calitatea sa de organism național de standardizare, A. deține un monopol legal asupra patrimoniului de standarde și dispune de resurse logistice, juridice și tehnice specializate pentru protejarea dreptului de autor. De asemenea, Înalta Curte notează că, în cazul profesioniștilor sau al entităților cu atribuții de monitorizare, standardul de diligență în materia prescripției este unul sporit, ceea ce presupune existența unei diligențe calificate. Astfel, publicarea unui standard pe o platformă online cu un trafic semnificativ (vdocuments.mx) constituie un fapt juridic public. Din momentul în care opera protejată devine accesibilă publicului larg prin mijloace de comunicare în masă (internet), titularul dreptului "trebuie să cunoască" faptul încălcării, având obligația de a efectua verificări periodice în mediul digital pentru a-și conserva drepturile. Internetul reprezintă un spațiu public, iar încărcarea unui conținut pe o platformă de partajare de fișiere accesibilă fără restricții tehnice (parole, criptare) echivalează cu un act de publicitate materială. A admite teza recurentei, conform căreia termenul de prescripție curge doar de la momentul "descoperirii" întâmplătoare sau al unei verificări proprii efectuate la mai mulți ani de la incident, ar însemna transformarea prescripției dintr-o instituție menită să asigure stabilitatea circuitului civil, într-un mecanism aflat la dispoziția arbitrară a creditorului. Or, o astfel de interpretare ar goli de conținut sancțiunea prescripției și ar crea o stare de incertitudine perpetuă pentru debitori, contrară principiului securității raporturilor juridice consacrat de CEDO. Prin urmare, titularul unui drept exclusiv de exploatare are obligația corelativă de a manifesta o prezență activă pe piața de profil, iar pasivitatea acestuia în a detecta încălcări flagrante, disponibile la o simplă căutare prin motoare de indexare generaliste, transformă ignoranța într-o culpă (neglijență), ceea ce activează teza a II-a a art. 2528 C. civ. privind momentul obiectiv al cursului prescripției. Recurenta-reclamantă a mai invocat în susținerea recursului său încălcarea regulilor privind sarcina probei, statuate de art. 249 C. proc. civ., argumentând că revenea intimatei-pârâte obligația de a demonstra că reclamanta a avut posibilitatea reală și concretă de a afla despre fapta ilicită la data publicării acesteia pe internet. Înalta Curte reține că art. 249 C. proc. civ. consacră principiul fundamental actori incumbit probatio (cel care face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească), iar în materia prescripției extinctive, mecanismul probatoriu presupune următoarea structură: pârâtul care invocă excepția prescripției trebuie să dovedească faptul generator (data publicării documentului) și elementele de fapt ce configurează momentul obiectiv de la care curge termenul; odată stabilit acest moment obiectiv (ianuarie 2016), sarcina probei se inversează, revenindu-i reclamantului obligația de a răsturna prezumția relativă de cunoaștere sau de a dovedi existența unor cauze de suspendare ori întrerupere a cursului prescripției. În speță, pârâta a depus la dosar dovezile materiale certe (capturi de ecran acceptate de ambele instanțe de fond) care atestă că standardul a fost încărcat pe site-ul vdocuments.mx la data de 19.01.2016, probând astfel elementul material al publicității. Ceea ce reclamă recurenta drept o eroare de aplicare a art. 249 C. proc. civ. este, în realitate, o ignorare a standardului de dovadă cerut în materia prezumțiilor judiciare. Intimata-pârâtă nu trebuia să facă "proba negativă" a lipsei de diligență a reclamantei și nici nu trebuia să demonstreze că reclamanta a accesat efectiv site-ul în 2016, ci era suficient ca pârâta să probeze că informația a devenit publică (fapt dovedit prin data certă a încărcării pe o platformă necriptată, indexată de motoarele de căutare online). Din momentul în care pârâta a probat faptul obiectiv al accesibilității publice a documentului din 19.01.2016, revenea recurentei-reclamante obligația procesuală de a dovedi de ce, în ciuda calității sale de organism național de standardizare echipat profesional, s-a aflat în imposibilitatea fizică sau juridică de a depista această încălcare timp de mai bine de 4 ani. Recurenta s-a rezumat la a prezenta data de 14.04.2020 ca moment subiectiv al propriei constatări, fără a proba vreo barieră obiectivă insurmontabilă care să fi împiedicat o monitorizare activă între anii 2016 și 2020. Simpla afirmație că site-ul era "periferic" nu echivalează cu proba unei imposibilități obiective de cunoaștere și nu este suficientă pentru a înlătura aplicarea tezei a II-a din art. 2528 alin. (1) C. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 137 din 12 februarie 2025 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Apa Târnavei Mari S.A..