Decizia nr. 240/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — contestație în anulare împotriva încheierii nr. 20/2019 a Tribunalului Olt

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2019 pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă, sub nr. x/2019, reclamanta Compania de Apă Olt S.A. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 1.021.846,79 RON, reprezentând plata nelegală de servicii juridice către B. și asociații și la plata sumei de 530.813,48 RON reprezentând foloase necuvenite, calculate de la data plății către B. și asociații a sumei totale de 1.021.846,48 RON, până la data de 01.09.2019, precum și actualizarea sumei reprezentând foloase necuvenite de la data de 01.09.2019 până la plata efectivă a debitului. Prin încheierea nr. 20 din 14 noiembrie 2019, Tribunalul Olt a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției I civile și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, din cadrul aceleiași instanțe. După declinare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019*. Prin sentința nr. 279 din 7 iunie 2022, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția prescripției, invocată de pârât. Totodată, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Compania de Apă Olt S.A. a declarat apel principal, iar pârâtul A. a declarat apel incident. Prin încheierea nr. 2 din 30 ianuarie 2023, Curtea de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a secției și a trimis cauza spre competentă soluționare secției a II-a civile din cadrul Curții de Apel Craiova. Prin decizia civilă nr. 584/2023 din 5 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția a II-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamantă și pârât, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu privire la plățile efectuate în anul 2015. De asemenea, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 292.110 RON reprezentând plăți nelegale de servicii juridice, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate la contravaloarea debitului principal, de la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 29.08.2019, până la data achitării integrale a debitului, suma urmând a fi actualizată cu indicele de inflație. Totodată, a fost respinsă acțiunea în ceea ce privește plățile efectuate în anul 2015, ca fiind intervenită prescripția dreptului material la acțiune. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.526,1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond, respectiv taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, pârâtul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Prin decizia nr. 1435 din 20 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost admis recursul declarat de pârât și a fost casată în parte decizia atacată, în ceea ce privește soluția privind accesoriile la debitul principal. S-au menținut în rest dispozițiile deciziei recurate.

La 24 iunie 2025, invocând în drept dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., pârâtul A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1435 din 20 iunie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019. Prin decizia nr. 1298 din 23 septembrie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2025, s-a respins ca tardivă contestația în anulare formulată de contestatorul A..

Împotriva acestei decizii, la 06 octombrie 2025, pârâtul A. a formulat contestație în anulare în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. În considerarea motivului de contestație prevăzut de art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestatorul a susținut că nu a fost legal citat pentru termenul de judecată din 23 septembrie 2025. Subsumat motivului de contestație prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a susținut că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale, deoarece hotărârea a fost comunicată la 12.06.2025 și la 14.06.2025 a fost formulată contestația în anulare, cu respectarea termenului de 15 zile. La 12 noiembrie 2025 contestatorul A. a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește teza finală a acestui articol "nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă", fiind format dosarul nr. x/2025. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă la 6 octombrie 2025, sub nr. x/2025, iar prin rezoluția din 8 octombrie 2025 s-a fixat termen de judecată la 13 noiembrie 2025. Înalta Curte, analizând contestația în anulare din perspectiva temeiurilor de drept invocate, reține următoarele: Subsumat motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestatorul a susținut că nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul de judecată din 23 septembrie 2025, când instanța supremă a respins ca tardivă contestația în anularea deciziei nr. 1435 din 20 iunie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2019. Analizând contestația din perspectiva motivului indicat, Înalta Curte reține că această normă legală sancționează judecarea unei cauze cu încălcarea dispozițiilor imperative vizând citarea părților instituită prin art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat personal sau prin reprezentant, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Verificând actele de procedură din dosarul nr. x/2025 se constată că pentru termenul de judecată din 23 septembrie 2025, contestatorul A. nu s-a prezentat, însă acesta a fost legal citat la domiciliul ales prin contestația în anulare formulată, potrivit art. 158 alin. (1) C. proc. civ. Din dovada de comunicare a citației, aflată la dosar, rezultă că procedura de comunicare a citației a fost îndeplinită în mod legal potrivit art. 163 alin. (3) și (6) Cod procedură, având în vedere că în data de 09.07.2025 agentul procedural nu a găsit nicio persoană la domiciliul ales și a depus citația la cutia poștală. Totodată, este de menționat faptul că din cererea depusă de contestator ulterior îndeplinirii procedurii de citare, respectiv la 13 august 2025, aflată la fila nr. x, rezultă că acesta a avut cunoștință de termenul acordat. În consecință, față de considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, argumentele critice susținute de contestator nu relevă existența unui viciu de procedură în soluționarea recursului, nefiind incident motivul de contestație prevăzut de art. 503 alin. (1) C. proc. civ. Contestatorul a mai invocat și dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în legătură cu care Înalta Curte reține că eroarea materială susceptibilă să conducă la retractarea hotărârii trebuie să constea într-o greșeală involuntară de ordin formal procedural, care a influențat de o manieră determinantă pronunțarea soluției în legătură cu recursul promovat. Sintagma "erori materiale" vizează acele greșeli materiale cu caracter procedural, care au condus la pronunțarea unei soluții eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente ori date materiale importante, existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării hotărârii atacate. Motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. nu poate viza însă aspecte ce țin de judecata în fond a cauzei, constând în aprecierea greșită a probelor administrate în cauză sau interpretarea ori aplicarea greșită a unor dispoziții legale; aceste aspecte se circumscriu unor greșeli de judecată care nu pot fi subsumate noțiunii de eroare materială, specifică contestației în anulare speciale. În motivare, contestatorul a susținut că împotriva deciziei pronunțate în recurs a formulat contestație în anulare cu respectarea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Din verificarea dosarului, Înalta Curte constată că a fost respinsă ca tardivă contestația în anulare întrucât a fost formulată cu depășirea termenului de 1 an de la data la care hotărârea atacată a rămas definitivă potrivit art. 506 alin. (1) teza ultimă Cod procedură civilă. Prin urmare, instanța supremă constată că se invocă o pretinsă eroare materială întrucât, în realitate, contestatorul solicită a se reinterpreta dispozițiile art. 506 Cod procedură civilă, aspecte ce țin de judecata contestației în anulare. Verificarea unei erori materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei, reaprecierea probelor sau interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților o nouă cale de atac similară apelului sau recursului. Or, în raport de considerentele teoretice expuse anterior, Înalta Curte arată că, prin argumentele dezvoltate, contestatoarea urmărește o reapreciere a soluționării excepției tardivității formulării recursului, fără a se circumscrie noțiunii de eroare materială, în sensul normei de procedură antereferite. Prin urmare, nu este incident nici cazul de anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de contestație în anulare invocate de contestatorul A., în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 1298 din 23 septembrie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2025.