ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2132/2022

Ședința publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI. CADRUL PROCESUAL

I.1. Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 05 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., în temeiul art. 194, art. 453 C. proc. civ., respectiv, al art. 1.349 C. civ., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 297.014.86 RON, reprezentând total cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2014 și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente petitelor 1, 2 și 3, de la momentul introducerii cererii, până la achitarea efectivă a sumelor; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Pârâta S.C. "Compania de Apă Olt" S.A., în contradictoriu cu reclamanta A., a formulat întâmpinare și cerere reconventională, prin care a solicitat: în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; în subsidiar, admiterea în parte a cerererii de chemare în judecată, în sensul acordării cheltuielilor de judecată proporțional cu pretențiile admise; obligarea reclamantei parate A. la plata sumei de 59.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de către pârâtă în cadrul dosarului x/2014, proporțional cu pretențiile respinse; compensarea cheltuielilor de judecată, în condițiile art. 1616 C. civ., până la concurența celei mai mici dintre ele.

A., în temeiul art. 158 C. proc. civ., în contradictoriu cu B., în temeiul art. 209 C. proc. civ. a formulat întâmpinare față de cererea reconvențională formulată de pârâtă, prin care a solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să se dispuna următoarele: pe cale de excepție, să respingă pretențiile formulate de către B. prin cererea reconvențională, ca prescrise; în subsidiar, să respingă cererea reconvențională, ca nefondată; conform acțiunii principale, să fie obligată pârâta la plata sumei de 297.014,86 RON, la plata cheltuielilor de judecată, precum și a dobânzii legale aferente, de la momentul introducerii cererii, până la achitarea efectivă a sumelor.

I.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 206/2021, pronunțată la data de 29 iunie 2021, în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretenția pârâtei-reclamante Compania de Apă Olt și a respins, ca prescrisă, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Compania de Apă Olt, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.; a admis în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. "Compania de Apă Olt" S.A.; a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 161.136,97 RON către reclamanta-pârâtă și a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 13.848,52 RON către reclamanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat pârâta-reclamantă la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată (02.10.2020), până la achitarea efectivă a sumelor datorate.

I.3. Soluția instanței de apel. Hotărârea atacată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel principal, pârâta Compania de Apă Olt S.A. și reclamanta A.- apel incident.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 27/2022 din 17 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a respins apelurile declarate de pârâta Compania de Apă Olt S.A. și de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 206/29.06.2021, pronunțate de către Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta COMPANIA DE APĂ OLT S.A., Slatina, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, pe scurt, circumstanțele litigiului examinat, cu referiri la soluțiile pronunțate de către instanțele de fond și, în dezvoltarea criticilor de nelegalitate aduse deciziei instanței de apel, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Hotărârea, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției extinctive a cererii reconvenționale, a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv, cu încălcarea prevederilor C. civ.- art. 2500 și art. 2505, raportate la prevederile art. 32 și 33 C. proc. civ.

Susține recurenta-pârâtă că, prin soluția pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Olt, cererea reclamantei a fost admisă în parte, din cele 12 capete de cerere formulate instanța admițând opt și, drept urmare, a căzut în pretenții tot în parte, ceea ce se răsfrânge și asupra modului în care sunt acordate cheltuielile de judecată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Pentru a se afla în situația unui veritabil drept la acțiune, consideră că este necesar ca toate condițiile de exercițiu ale acestui drept să fie îndeplinite pentru ca dreptul să fie efectiv și, întrucât partea din pretenții admisă reclamantei era, în mod evident, mai mare decât partea de pretenții respinsă, rezultă că recurenta-pârâtă nu avea niciun interes să acționeze, deoarece, în urma unei astfel de acțiuni soluția i-ar fi fost defavorabilă.

De aceea, arată că, neexistând un interes, în sensul de folos practic, de a acționa, nici dreptul la acțiune nu era născut și, prin urmare, nici prescripția nu putea să curgă.

În concret, învederează că a avut un interes să iasă din pasivitate și să formuleze propriile pretenții doar în momentul când a fost acționată în judecată de către A. S.R.L., înțelegând să îi opună acesteia, pe cale reconvențională, propriile pretenții, și pe cale de excepție, compensarea.

Din interpretarea textului art. 2500 C. civ., rezultă că prescripția afectează doar dreptul la acțiune, nu și dreptul la apărare, regula Que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (Ceea ce este prescriptibil pe cale de acțiune, este imprescriptibil pe cale de excepție) fiind recunoscută doctrinar și jurisprudențial și sub imperiul vechiul C. civ., de altfel, dispozițiile art. 2505 noul C. civ., care permit în mod expres invocarea compensației chiar dacă dreptul la acțiune ar fi prescris, nefiind altceva decât o aplicație practică a aceluiași principiu.

În concret, recurenta- pârâtă arată că, în cazul pretențiilor reprezentând cheltuieli de judecată rezultate din soluționarea dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Olt, pârâta Compania de Apă Olt S.A. nu avea un interes să acționeze și, ca atare, nu se poate susține că avea un drept la acțiune născut și, față de care să înceapă să curgă prescripția extinctivă, dar are un interes să apere și să invoce compensarea creanțelor reciproce. În acest context, arată că a solicitat prin întâmpinare și compensarea unor eventuale solicitări admise până la concurența celei mai mici, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1616 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că hotărârea recurată, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea principală, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv, cu încălcarea prevederilor C. civ.- art. 1357, raportate la art. 453 C. proc. civ. alin. (1) și (2).

Astfel, arată că acțiunea în obligarea la plata cheltuielilor de judecată, fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, instanța trebuie să analizeze toate condițiile de admisibilitate a acestei acțiuni, inclusiv, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; în concret, în cazul solicitării de obligare la plata cheltuielilor de judecată, trebuie să existe această legătură de cauzalitate în sensul în care cheltuielile au fost făcute în legătură cu acel proces în care recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, proces înțeles în sensul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, cheltuielile efectuate de parte anterior începerii procesului, în legătură cu proceduri care nu erau obligatorii și prealabile, nu sunt cheltuieli în legătură cu procesul, și arată că procedurile de conciliere (negociere prealabilă) și mediere nu se situează în timpul procesului, și nici nu reprezintă proceduri prealabile obligatorii, astfel încât, consideră că nu poate exista o legătură de cauzalitate între derularea acestor proceduri și câștigarea/pierderea procesului, ca să fie justificată obligarea la plata lor, neînțelegând, totodată, care este distincția dintre o mediere și o negociere prealabilă, pentru a putea fi prezentate ca etape distincte și a justifica plata a două onorarii de avocat.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a făcut referiri la ambele contracte de asistență juridică, nr. x/13.01.2014 încheiat cu C. și nr. x/18.05.2015 încheiat cu Societatea de Avocați "D." și obiectul acestora, și la actul adițional nr. x încheiat la acest din urmă contract de asistență juridică.

În fine, recurenta-pârâtă a mai susținut că prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.., regulile de procedură a căror nerespectare o invocă fiind cele prevăzute de art. 451 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Susține recurenta- pârâtă că, din cuprinsul hotărârii atacate, pagina 12 alin. (6) din considerente, rezultă că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra caracterului rezonabil al acestor cheltuieli (cu atât mai mult cu cât a acceptat obligarea la plata de două onorarii pentru aceeași activitate, deși doar una dintre societățile de avocați a prestat-o efectiv), invocând lipsa unor apărări sau cereri în acest sens. Or, textul prevede în mod expres și neechivoc posibilitatea judecătorului de a se pronunța din oficiu, indiferent de cererile sau apărările părților. Este o situație în care judecătorul nu este ținut de existența unei cereri sau apărări și, prin urmare, nu se poate eschiva în spatele limitelor sesizării.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 18.03.2022, sub nr. x/2020.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 05.05.2022, prin care, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.., a solicitat constatarea nulității cererii de recurs a C.A.Olt, întrucât motivele de recurs formulate de aceasta nu se încadrează în temeiurile de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta încercând să obțină din partea instanței de recurs o evaluare asupra temeiniciei soluției de acordare a cheltuielilor de judecată- procedeu incompatibil cu sfera recursului, iar, în subsidiar, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat respingerea cererii de recurs a B., ca nefondată.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 05 octombrie 2020, deci, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 26 mai 2022, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 20 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-o primă critică de recurs, subsumată motivului prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.., recurenta-pârâtă aduce spre analiză soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ce privește cererea sa reconvențională, arătând că, întrucât partea din pretenții admisă reclamantei era, în mod evident mai mare decât partea de pretenții respinsă, nu avea niciun interes să acționeze, deoarece, în urma unei astfel de acțiuni, soluția i-ar fi fost defavorabilă și de aceea, neexistând un interes, în sensul de folos practic, nici dreptul la acțiune nu era născut, prin urmare, nici prescripția nu putea să curgă.

Susținerea recurentei-pârâte este greșită.

Obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost instituită în sarcina părții căzute în pretenții.

Principiul enunțat este consacrat, în mod expres, în art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care dispune:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă, deci, culpa procesuală, înregistrarea litigiului pe rolul instanței fiind cauza premisă generatoare de cheltuieli pentru partea împotriva căreia se îndreaptă.

Acesta este cârmuit și de regula despăgubirii integrale a părții care a câștigat procesul.

Întrucât textul de lege nu distinge, în măsura în care cererea de chemare în judecată este admisă, și se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, aceasta urmează a fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat.

În legătură cu interesul și nașterea dreptului la acțiune pentru recuperarea acestor cheltuieli de judecată, textul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. dispune în sensul că, "partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată ...", textul, distingând, așadar momentul pierderii procesului și, respectiv, al câștigării acestuia, ca moment al acordării acestor cheltuieli.

Relevante în acest sens sunt, așa cum s-au indicat și prin întâmpinare, considerentele reținute de I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871/6. XI.2017, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.:

"75. … atât sub reglementarea C. proc. civ. de la 1865, cât și sub cea a actualului cod, literatura de specialitate și jurisprudența au fost unanime în a accepta posibilitatea pentru cel care câștigă procesul - și care, din varii motive, fie nu solicită cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia în chiar cursul procesului ori, deși le solicită, instanța omite să se pronunțe asupra lor - de a le recupera pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat, acțiune ce poate fi formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a acestuia.

Așa fiind, față de aceste statuări, obligatorii, posibilitatea recunoscută ca fiind legală a recuperării cheltuielilor de judecată, de vreme ce constituie un drept, este supusă termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani și care, așa cum s-a arătat mai sus, se naște în momentul când partea pierde procesul, de la acel moment putând fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

Din această perspectivă, interpretările proprii ale recurentei-pârâte, cum că, în ce o privește, nu exista un interes, în sensul de folos practic, și nici dreptul său la acțiune pentru recuperarea cheltuielilor de judecată nu era născut, prin urmare, nici prescripția nu putea să curgă, sunt total nefondate și contradictorii prevederilor legale, inclusiv, astfel cum au fost interpretate prin decizia de îndrumare dată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ceea ce încearcă recurenta să acrediteze în recurs este aceea că dreptul său la acordarea cheltuielilor de judecată solicitate pe calea cererii reconvenționale nu s-ar fi născut încă la momentul la care a pierdut procesul- în speță, data de 05.10.2017, când s-a soluționat definitiv dosarul nr. x/2014, ci la un alt moment, respectiv, cel în care a fost acționată în judecată de către intimata- reclamantă A. S.R.L., susținere care, în niciun caz, nu poate fi primită.

Dreptul părții la acordarea cheltuielilor de judecată se naște în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., ca drept comun în materie, și nu de la un alt moment, cum greșit încearcă recurenta-pârâtă prin recursul de față, iar aceste dispoziții nu condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de modalitatea în care a fost soluționată acțiunea civilă, ci de culpa procesuală rezultată din pierderea litigiului, interesând, pentru aplicarea normei, rezultatul procesului și conduita părții, manifestată pe parcursul acestuia.

Or, recurenta- pârâtă Compania de Apă Olt S.A. a pierdut în dosarul nr. x/2014, în integralitate, instanța a dat câștig de cauză intimatei-reclamante A. în ceea ce privește toate capetele de cerere, a respins capătul de cerere privind daunele morale, omițând a se pronunța doar asupra unuia.

Astfel, pierzând procesul, Compania de Apă Olt S.A. nu avea vocație de a solicita cheltuieli de judecată, cum nefondat pretinde prin recursul de față și, ca atare, este evident că a invocat pe calea cererii reconvenționale un drept subiectiv propriu prescris, corect constatat ca atare de către instanțele anterioare.

În ce privește susținerea recurentei-pârâte privind posibilitatea de compensare a unor eventuale solicitări admise, până la concurența celei mai mici, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1616 C. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod just că nu există creanțe reciproce ce ar putea fi supuse compensării și, astfel, nici criticile formulate de recurentă privind îndeplinirea cerințelor legale pentru a opera compensația, ca mod de stingere a obligațiilor părților, nu pot conduce la reținerea incidenței art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Compensația reprezintă modalitatea de stingere simultană a două datorii reciproce existente între două persoane, până la concurența celei mai mici dintre ele, cu condiția ca acestea să fie certe, lichide și exigibile.

Compensația judiciară este cea care operează pe cale judecătorească, adică în urma unei cereri formulate de persoana interesată să invoce acest mod de stingere a datoriilor, cerere care se adresează instanței de judecată.

În cazul compensației judiciare, singura condiție care trebuie îndeplinită cu privire la creanța a cărei compensare se cere este ca aceasta sa fie certă. Așadar, aceasta presupune o analiză a îndeplinirii condițiilor legale pentru a putea opera, într-un cadru procesual specific raporturilor juridice dintre părțile din proces, în speță recurenta- pârâtă și intimata- reclamantă.

Pentru ca stingerea obligației în temeiul compensației să se producă de plin drept, iar efectele ei să fie recunoscute de instanță, datoriile ce se solicită a fi compensate trebuie să îndeplinească cumulativ 3 condiții: să fie certe, să fie lichide și să fie exigibile.

În speță, așa cum corect a constatat și instanța de apel, pretinsa creanță invocată de recurenta-pârâtă nu este nici certă, nici lichidă și nici exigibilă, demersul inițiat de către aceasta prin cererea reconvențională constând tocmai în recunoașterea dreptului la acordarea cheltuielilor de judecată și stabilirea întinderii acestora.

Or, formularea pe cale judecătorească a unei pretenții de recunoaștere a cheltuielilor de judecată dovedește, prin sine însăși, că nu poate fi operantă instituția compensației legale, câtă vreme se solicită instanței, ab initio, să stabilească caracterul cert, lichid și exigibil al pretinsei creanțe.

În concluzie, textul de lege invocat de recurenta-pârâtă nu este aplicabil în speță, motivul de recurs astfel formulat fiind nefondat.

În ceea ce privește susținerile recurentei- pârâte referitoare la condițiile de admisibilitate a acestei acțiuni în obligarea la plata cheltuielilor de judecată, care este o acțiune în răspundere civilă delictuală, inclusiv, a existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, Înalta Curte reține că această critică se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Calificarea cheltuielilor de judecată ca fiind prejudiciul material izvorât din răspunderea delictuală, reglementată de art. 1249 și urm. C. civ., și care, potrivit art. 453 C. proc. civ., trebuie suportat de către partea care a căzut în pretenții stă la baza acestei concluzii, încât, critica formulată de recurentă se referă, deci, la încălcarea normelor de drept material, ce reglementează delictul civil.

Urmează a fi înlăturată și cea de-a doua critică formulată în recurs, prin care se susține că procedurile de conciliere (negociere prealabilă) și mediere nu se situează în timpul procesului, și nici nu ar reprezenta proceduri prealabile obligatorii, astfel încât nu poate exista o legătură de cauzalitate între derularea acestor proceduri și câștigarea/pierderea procesului.

Dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. nu conțin, o enumerare limitativă a cheltuielilor de judecată, dar, mai mult decât atât, nu există o excludere din categoria acestor cheltuieli, a sumelor achitate înainte de data introducerii acțiunii- în speță, a celor ocazionate de procedurile de conciliere (negociere prealabilă) și mediere, cum nefondat pretinde recurenta-pârâtă prin recurs.

De altfel, aceste activități au fost prestate tocmai în considerarea unor dispoziții legale, în speță, art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care impuneau obligația parcurgerii procedurii prealabile a concilierii anterior demarării oricărui litigiu administrativ și, în mod evident, îndeplinind o obligație legală, nu se poate considera că activitățile de conciliere (negociere prealabilă) și mediere nu ar fi în strânsă și directă legătură cu procesul în care au fost generate aceste cheltuieli, doar pentru simplul fapt că nu se situează în timpul procesului.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia recurată și din perspectiva încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs pe care l-a circumscris pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., regulile de procedură a căror încălcare a invocat-o arătând că sunt cele prevăzute de art. 451 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel a susținut că, din cuprinsul hotărârii atacate, pagina 12, aliniatul 6 din considerente, rezultă că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra caracterului rezonabil al acestor cheltuieli (cu atât mai mult cu cât a acceptat obligarea la plata de două onorarii pentru aceeași activitate, deși doar una dintre societățile de avocați a prestat-o efectiv), invocând lipsa unor apărări sau cereri în acest sens. Or, se arată, textul prevede în mod expres și neechivoc posibilitatea judecătorului de a se pronunța din oficiu, indiferent de cererile sau apărările părților. Este o situație în care judecătorul nu este ținut de existența unei cereri sau apărări și, prin urmare, nu se poate eschiva în spatele limitelor sesizării.

Critica, însă, nu poate fi primită, Înalta Curte găsind că această critică, deși întemeiată pe pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., este o critică de netemeinicie, ce nu poate fi încadrată în motivele de recurs.

Astfel s-a decis prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181/5. III.2020- obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Relevante sunt în acest sens considerentele reținute la următoarele paragrafe:

"36. Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Ca urmare, nefiind incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA DE APĂ OLT S.A. împotriva deciziei nr. 27/2022 din 17 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2022.