ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1581/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 06 octombrie 2022, reclamanta A., în temeiul art. 1516 și art. 2019 C. civ., a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei totale de 545.802 RON reprezentând sumele încasate de pârât în numele reclamantei de la C. și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 504 din 19 aprilie 2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât, a constatat prescris dreptul reclamantei de a solicita și obține obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 408.400,97 RON reprezentând contravaloare drepturi de autor cuvenite reclamantei și aferentă anilor 2012 - 2018, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată și precizată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 88.654,78 RON cu titlu de contravaloare drepturi de autor cuvenite reclamantei aferentă anului 2019 și a taxei judiciare de timbru de 2878,10 RON aferentă pretențiilor admise.

Prin decizia civilă nr. 1140A din 07 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul B., împotriva sentinței civile nr. 504/19.04.2024 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea cu privire la pretențiile aferente anului 2019 și a menținut, în rest, dispozițiilor sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 1140A din 07 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că raționamentul expus de instanța de apel este unul superficial, care denotă lipsa unei motivări efective a deciziei recurate și a soluției de admitere a apelului formulat de pârât, considerentele care sprijină soluția fiind echivoce și nefundamentat prin trimiteri la norme juridice ori la probe administrate în cauză.

Astfel, în privința transferurilor bancare, instanța de apel nu a analizat, în mod efectiv, transferurile bancare de care reclamantul a înțeles să se folosească, fiind reținută inclusiv o plată efectuată de recurentă în contul intimatului, de 100.000 RON, la 21.06.2019, reținerile curții de apel limitându-se la a constata că data la care au fost efectuate plățile de C. nu corespunde cu data la care au fost realizate transferurile către reclamantă, fără a expune, motivat, respingerea apărărilor recurentei. Necorelarea datelor plăților nu reprezintă un aspect esențial în soluționarea pricinii, ci împrejurarea că plățile afectuate de intimat recurentei erau anterioare datelor la care au fost efectuate plățile de către C., fiind imposibil ca respectivele plăți să fi reprezentat o "desocotire în avans". Or, instanța de apel nu a răspuns, în mod efectiv, nici acestei apărări și nici nu a reținut caracterul fluctuant al sumelor pe care intimatul le datorata recurentei în raport de sumele fixe achitate de acesta, conform extraselor de cont depuse la dosar.

Instanța de apel nu a motivat nici modalitatea de imputare a sumelor achitate prin transferuri bancare asupra sumelor datorate de recurentei, în condițiile în care nu identifică regulile de drept în baza cărora a efectuat imputația, câtă vreme transferurile bancare nu indicau vreo modalitate de imputare a plăților efectuate și nu analizează toate datoriile intimatului față de recurentă (acesta avea obligații de întreținere a celor două minore care locuiau exclusiv cu recurenta; între părți încă nu intervenise divorțul, deci era imposibil ca recurenta să fi avut un înscris care să ateste obligația de întreținere a tatălui); în anul 2019, pârâtul datora recurentei sume încasate de la C. în perioada 2012-2019, toate celelalte plăți pe care recurenta le-a făcut intimatului în perioada de timp dedusă judecății (suma de 100.000 RON achitată la 21.06.2019, cu titlu de "restituire dividende").

Or, nu există niciun considerent care să justifice de ce instanța a apreciat ca executată obligația mandatarului de a da socoteală, în lipsa oricărei mențiuni referitoare la încasările de la C.. De asemenea, instanța nu face trimitere la nicio probă administrată în cauză, iar referirea generală la o prezumție nu este însoțită de analiza condițiilor în care instanța poate aplica prezumții.

În argumentarea aceluiași motiv de casare, recurenta a afirmat că decizia recurată conține considerente contradictorii din perspectiva standardului probatoriu pe care instanța de apel trebuia să îl aplice pentru a determina dacă intimatul și-a îndeplinit față de recurentă obligația de desocotire cu privire sumele încasate în anul 2019.

Or, în privința standardului probatoriu, instanța de apel aplică un raționament contradictoriu: pe de o parte, reține că intimatul trebuia să își probeze susținerile, iar pe de altă parte, în lipsa oricărei probe, reține a fi fost dovedită executarea obligației de a dea socoteală și impută anumite transferuri bancare efectuate de intimat asupra sumelor încasate în numele recurentei de la C., interpretând exclusiv în favoarea intimatului faptul că procura nu ar fi stabilit o anumită formă pentru desocotire.

Dacă în privința unor susțineri din apelul intimatului, instanța de apel reține, în mod corect, că acestea nu au fost dovedite, în privința altor susțineri, instanța de apel aplică un alt standard și le validează, deși nu erau dovedite de înscrisuri.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curții de apel din perspectiva în care și-a întemeiat soluția pe prezumția că plățile au fost făcute pentru stingerea obligațiilor izvorâte din contractul de mandat, în condițiile în care aplicarea acestei prezumții nu era permisă în cauză, față de prevederile art. 329 C. proc. civ.

În cauză, proba cu martori nu este admisibilă raportat la obiectul cauzei, care se referă la obligarea intimatului la restituirea sumelor încasate, în numele recurentei, de la C., în temeiul mandatului acordat. Or, dovada împrejurării că intimatul a remis aceste sume recurentei nu poate fi făcută prin martori întrucât plata unei sume reprezintă un act juridic, iar potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ. "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON.".

Astfel, instanța de apel a valorificat proba cu prezumția judiciară într-o materie în care această probă nu este admisibilă, ceea ce atrage sancțiunea nulității hotărârii, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru încălcarea prevederilor art. 329 C. proc. civ.

În privința aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor art. 2017 și art. 2019 din C. civ., circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că intimatul și-a îndeplinit obligația de a da socoteală având în vedere că din interpretarea coroborată a prevederilor legale care reglementează contractul de mandat și raportat la conținutul procurii, rezultă că intimat avea obligația să indice C. contul reclamantei, pentru ca sumele să fie încasate în contul reclamantei. Chiar dacă nu era menționată în cuprinsul procurii, intimatul avea sarcina de a menționa contul reclamantei pentru încasarea sumelor de bani, de a prezenta informații privind mandatul și de a realiza o minimă evidență a acestor încasări.

Or, instanța de apel a reținut că obligația de a da socoteală ar consta exclusiv în efectuarea unor plăți de către mandatar, neidentificate, ca atare, în mențiunile de pe ordinele de plată și necorelate cu sumele pentru care se dă socoteală, plățile efectuate de mandatar fiind anterioare încasărilor de la C. și într-un cuantum diferit.

Scopul obligației de a da socoteală constă în informarea constantă a mandantului cu privire la evoluția mandatului încredințat, astfel încât mandantul să aibă un mijloc prin care să verifice dacă interesele îi sunt vegheate în mod corespunzător. Totodată, sumele plătite de C. erau purtătoare de obligații fiscale cu reținere la sursă, fiind în interesul reclamantei să cunoască, în mod exact, cuantumul și data încasării acestor sume. Plata sporadică a unor sume, fără a indica scopul plății (de cele mai multe ori, derizorii față de sumele încasate de la C.) nu poate echivala cu o informare a reclamantei privind executarea mandatului.

Totodată, în lipsa indicării sursei sumelor care formează obiectul transferurilor bancare, este contrar art. 2019 alin. (1) C. civ. să se rețină o desocotire a sumelor încasate de pârât în numele reclamantei. Profitând de lipsa de informare a reclamantei privind cuantumul încasărilor de la C., reclamantul s-a prevalat de transferurile bancare ca fiind în executarea propriei sale obligații de întreținere față de minore, deși avea obligația de a le asigura întreținerea din propriile venituri. Această lipsă de informații a condus la inducerea în eroare a reclamantei cu privire Ia executarea obligației de întreținere de către pârât și a întârziat demararea demersurilor litigioase pentru stabilirea și plata obligației de întreținere.

În dosarul nr. x/2022, având ca obiect stabilirea pensiei de întreținere datorate de pârât, instanța a reținut că intimatul nu și-a mai îndeplinit obligația de întreținere din octombrie 2019, recurenta fiind indusă în eroare de aceleași plăți exhibate de pârât în prezenta cauză, de care s-a prevalat la acel moment că ar reprezenta executarea obligației de întreținere. Acest aspect este susținut și de una din apărările formulate de intimat în dosarul nr. x/2022, în sensul că acesta și-ar executa obligația de întreținere prin faptul că reclamanta încasează sumele direct de la C. (în perioada ulterioară anului 2019).

Prin urmare, recurenta a suferit vătămări ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligației de a da socoteală, în lipsa indicării concrete a modalității de executare a mandatului, respectiv, a sursei sumelor de bani în transferul bancar, și a înștiințării privind sumele primite de la C..

Câtă vreme obligația legală este ca mandatarul să dea socoteală cu privire la "gestiune", este evident că legiuitorul a prevăzut mai mult decât efectuarea unor plăți, necorelate cu conținutul mandatului. În caz contrar, mandatarul se poate prevala de aceleași plăți și cu alt titlu, așa cum este și în cauza dedusă judecății, instanța de apel interpretând greșit conținutul obligației de a da socoteală.

Un alt argument, subsumat aceleiași critici de nelegalitate, a vizat aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează imputația plății art. 1507 și art. 1509 C. civ.

Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că obligațiile intimatului de a achita recurentei sumele încasate de la C. ar fi fost executate prin plățile efectuate în anul 2019, având în vedere că plățile nu sunt însoțite de mențiuni care să se refere la sumele încasate de la C., context în care imputația plății a fost făcută cu nesocotirea prevederilor art. 1507 C. civ., fără a ține seama de dispozițiile art. 1509 C. civ. privind imputatia legală.

Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită atât a prevederilor art. 1507 alin. (2), cât și a art. 1509 alin. (1) lit. a) C. civ., în contextul în care imputația plății a fost efectuată în privința unor creanțe care nu erau scadente, iar plățile efectuate de intimat recurentei erau anterioare încasărilor de la C.. Prin urmare, instanța de apel a reținut imputația plății asupra unor datorii inexistente la data plății, și deci, care nu erau ajunse la scadență.

Instanța de apel a încălcat și art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ., imputând plățile din anul 2019 asupra sumelor încasate ulterior, în anul 2019, de la C., deși existau datorii mai vechi ale intimatului, respectiv sumele evidențiate în documentele depuse de C. pentru anii 2012-2018 și obligația de întreținere la care acesta se angajase.

Or, se impunea ca imputația plății să fie efectuată prin analiza situației din anul 2019, când erau datorate și nu erau prescrise sumele din anii 2012-2018, datoriile totale ale pârâtului depășind sumele încasate în numele recurentei în baza contractului de mandat, scadente în anul 2019.

Totodată, existau datorii ale intimatului constând în pensie de întreținere pentru minorele care locuiau cu recurenta, reprezentate de cheltuielile lunare de școlarizare, abonamente de înot și alte cheltuieli care ar fi apărut ca necesare. Or, este evident că aceste sume, datorate lunar în anul 2019 cu titlu de întreținere depășește cuantumul transferurilor bancare efectuate în anul 2019 și având în vedere interesul superior al minorilor, se impunea ca sumele să fie imputate cu prioritate asupra datoriilor reprezentând obligații de întreținere.

În termen legal, intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

În combaterea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., intimatul a învederat că, în realitate, recurenta este nemulțumită de modul în care instanța de apel a apreciat asupra înscrisurilor care atestă transferurile bancare efectuate în anul 2019, înscrisuri depuse la dosar, criticând faptul că instanța nu a analizat toate argumentele pe care reclamanta le-a invocat.

Pe de altă parte, a arătat că, deși instanța nu are obligația de a analiza fiecare argument în parte, în speță, curtea de apel a răspuns inclusiv argumentelor invocate de reclamantă prin intermediul cărora a susținut că data la care au fost efectuate plățile de către C. nu corespunde cu data la care au fost realizate transferurile.

De asemenea, contrar susținerilor părții adverse, instanța a analizat înscrisurile depuse referitoare la transferurile bancare și, în mod corect, a reținut în considerente, că sumele de bani transferate către reclamantă depășesc suma pretinsă de reclamantă, astfel că plățile respective au fost făcute pentru stingerea obligațiilor din contractul de mandat, în condițiile în care nu rezultă că pârâtul ar fi avut alte obligații de îndeplinit față de reclamantă.

În privința criticii subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a susținut că în mod judicios instanța de apel menționează că, în condițiile în care nu rezultă că intimatul ar fi avut alte obligații față de reclamantă, obligațiile de întreținere a copiilor fiind evidențiate și plătite separat, rezultă că sumele respective au fost plătite pentru stingerea obligațiilor din contractul de mandat, acestea fiind singurele obligații scadente la acel moment.

Critica recurentei potrivit căreia instanța de apel nu putea recurge la prezumții pentru a considera că plățile respective se referă la sumele încasate de la C. pe motiv că nu era admisibilă proba cu martori, vizează aprecierea probelor de către instanța de apel, prezumțiile fiind consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Or cenzurarea aspectelor care țin de interpretarea probelor si raționamentelor instanțelor de fond în legătură cu stabilirea situației de fapt nu mai poate face obiect al recursului.

Susținerea recurentei că nu ar fi admisibilă proba cu martori și ca urmare instanța nu putea recurge nici la prezumții este neîntemeiată. Nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au reținut că proba cu martori nu ar fi admisibilă în cauză, ci doar că nu este relevantă, respectiv că este inutilă, raportat la obiectul cererii și la apărările formulate în cauză.

Instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor din materia mandatului, reținând incidența art. 2019 C. civ., reținând că din contractul de mandat nu rezultă că mandantul ar fi stabilit modalitatea în care mandatarul este chemat să dea socoteală, iar legea nu impune o anumită formă în care să fie evidențiate și predate socotelile mandatului astfel că nu i se poate imputa mandatarului că nu a ținut o contabilitate reală a sumelor încasate, o asemenea obligație existând doar în situația în care mandantul ar fi solicitat expres.

De asemenea, faptul că data la care au fost efectuate transferurile sumelor de bani nu corespunde cu data încasării de la C., nu are relevanță, important fiind faptul că sumele respective au fost achitate. Recurenta, în calitate de mandant, nu a stabilit modalitatea în care să i se vireze sumele încasate de către mandatar astfel că transferul sumelor către mandant nu este legat în mod necesar și indisolubil de data la care C. a efectuat transferul în contul pus la dispoziție de către mandatar.

De altfel, și în cazul în care s-ar fi prevăzut o anumită dată la care mandatarul să efectueze transferul sumelor către mandant nerespectarea acesteia putea determina doar plata de dobânzi, în nici un caz nu afecta valabilitatea transferului către mandant.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 06 octombrie 2022, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 24 septembrie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sub un prim aspect, criticile recurentei reclamante A. au fost structurate pe aspecte de ordin procedural, încadrate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., în sensul în care s-a procedat eronat la aplicarea prevederilor art. 329 C. proc. civ., deși proba cu martori nu era admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ.. Totodată, hotărârea recurată nu analizează situația de fapt prin prisma probelor administrate și nu face trimitere la normele juridice care fundamentează soluția pronunțată. Calitatea actului jurisdicțional e afectată și de reținerea unor motive contradictorii legate de standardul probatoriu impus de situația factuală, reclamată juridic.

Într-un aspect secund, recurenta reclamantă a criticat modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor legale ce guvernează contractul de mandat, contestând raționamentul juridic pentru care s-a constatat a fi respectată de către mandatar obligația de a da socoteală, precum și regulile de aplicare a imputației plății, fiind invocată incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Fiind chestiuni comune ce privesc raționamentul juridic pentru care s-a înlăturat angajarea răspunderii civile contractuale în sarcina intimatului pârât, Înalta Curte urmează a le soluționa unitar, căci maniera în care au fost interpretate și aplicate prevederile legale se percutează în calitatea actului jurisdicțional, ce trebuie să respecte anumite exigențe impuse de C. proc. civ.

Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., care dispune că hotărârea judecătorească pronunțată trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

Înalta Curte reține că decizia instanței de apel nu respectă criteriile de exigență procedurală și substanțială, calitatea hotărârii judecătorești fiind afectată de maniera în care s-a procedat la analiza cererilor și apărărilor părților, fără a fi validată sau înlăturată poziția procesuală a acestora, chestiune care s-a percutat în stabilirea necorespunzătoare a situației de fapt și consecutiv în modalitatea defectuoasă de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente.

Relevant din perspectiva pretențiilor deduse judecății este testamentul autentificat sub nr. x/07.09.2010, prin care recurenta reclamanta a fost desemnată legatar universal al testatorului D., certificatul de moștenitor testamentar suplimentar nr. 21/15.05.2012 emis de BNP E., prin care aceasta deține calitatea de legatar universal al defunctului, cu cota de 1/4 din masa succesorală, dar și procura autentificată sub nr. x/13.12.2011, prin care recurenta reclamantă l-a mandatat pe intimatul pârât - soț la momentul întocmirii actului juridic, să încaseze, în numele său, sumele provenite din drepturile de autor ale defunctului D., de la terțul C..

Prin demersul procesual formulat, recurenta reclamantă A. a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a intimatului pârât B. și repararea prejudiciului material cauzat prin neexecutarea obligației de a da socoteală în executarea contractului de mandat, respectiv de a remite sumele încasate, în numele său, de la terțul C..

În cuprinsul întâmpinării, intimatul pârât a susținut că toate sumele provenind din drepturile de autor au fost folosite pentru cheltuielile familiei (vacanțe, cheltuieli școlare, întreținere minori) conform înțelegerii părților, în acest sens fiind solicitată proba cu martori și proba cu interogatoriul părții adverse.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta reclamantă a afirmat că în discuție sunt sume încasate de către intimatul pârât după desfacerea căsătoriei, moment de la care acesta nu a mai contribuit la propria obligație de întreținere a minorelor F. și G., acest comportament fiind reclamat în cadrul dosarului nr. x/2022

În privința probei cu martori, solicitată de către intimatul pârât, a invocat atât prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv relațiile de rudenie, afinitate, cât și prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., respectiv imposibilitatea dovedirii actului juridic al plății prin proba cu martori.

Prin încheierea din 26.01.2024, proba testimonială și proba cu interogatoriul reclamantei au fost respinse de către prima instanță ca nefiind relevante, raportat la obiectul cererii și apărările formulate, iar, prin soluția pronunțată, pârâtul a fost obligat la plata contravalorii drepturilor de autor pentru anul 2019 (respingând, ca prescrise, pretențiile aferente perioadei 2012-2018 - chestiune necriticată în calea de atac a apelului, tranșată definitiv), argumentându-se că nu s-a făcut dovada remiterii sumelor de bani plătite de terț în numele și pe seama reclamantei către aceasta din urmă.

Prin apelul formulat, sub un prim aspect, intimatul pârât B. a formulat critici procedurale, solicitând încuviințarea probei testimoniale și interogatoriul reclamantei, pentru a dovedi atât înțelegerea părților cu privire modul de gestionare al banilor, cât și împrejurarea că reclamanta a beneficiat de suma la care a fost obligat de către prima instanță, astfel că nu se mai pune problema restituirii.

Relativ la fondul cauzei, a invocat lipsa oricărei datorii față de reclamantă, sumele încasate în temeiul contractului de mandat fiind utilizate pentru cheltuielile familiei, conform înțelegerii părților. În susținerea poziției procesuale au fost depuse extrase de cont privind plăți efectuate către partea reclamantă în perioada 16.02.2019-05.08.2019, precum și dovada achitării taxelor școlare pentru minora F. între anii 2012-2019.

Reclamanta, prin întâmpinarea formulată, a reiterat aceleași apărări procedurale și substanțiale ca în fața primei instanțe. Suplimentar, față de extrasele de cont depuse de pârât, reclamanta a invocat următoarele argumente: sumele transferate au fost destinate creșterii și educării celor două minore, nu s-a făcut nicio mențiune de către pârât cu privire la natura transferurilor, plățile nu pot fi corelate cu încasările pârâtului de la C., sub aspectul datei sau cuantumului pentru a rezulta îndeplinirea obligației, sumele au fost achitate înainte de desfacerea căsătoriei, fără a se indica că sunt destinate executării contractului de mandat.

Instanța de apel, în urma admiterii apelului, a reformat sentința apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtului la plata pretențiilor aferente anului 2019. În privința probelor, respinse ca neutile de către prima instanță, s-a apreciat că obiectul învestirii este reprezentat de o acțiune decurgând din contractul de mandat, că pârâtul nu a formulat niciun fel de pretenții pe cale reconvențională, precum și faptul că poziția reclamantei era exprimată în cererile formulate. Mai mult, s-a apreciat că intimatul pârât nu a fost prejudiciat prin respingerea probelor, acesta având posibilitatea de a solicita administrarea lor prin cererea de apel.

În privința criticilor aduse modului de soluționare a pretențiilor admise, instanța de apel a reținut că nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că sumele pretinse au fost destinate cheltuielilor legate de școala copiilor. Totodată a fost înlăturată și critica prin care s-a afirmat că sumele încasate în numele intimatei au fost folosite pentru cheltuielile familiale, chiar dacă intimata reclamantă avea posibilitatea să revoce mandatul și să ceară socoteală la data despărțirii în fapt sau la data divorțului și nu a procedat într-o atare manieră.

Însă, s-a apreciat, din extrasele de cont depuse în apel, că intimatul pârât a transferat, în cursul anului 2019, din contul în care erau virați banii de la C., către recurenta reclamantă sume de bani al căror cuantum depășește suma pretinsă în cauză, că intimata în calitate de mandant nu a stabilit modalitatea concretă în care să se vireze sumele încasate pe seama sa de soțul mandatar, situație în care transferul sumelor către mandant nu este legat în mod necesar și indisolubil de data la care a operat transferul acestor sume în contul pus la dispoziție de mandatar. S-a concluzionat că reclamanta nu a dovedit că intimatul ar fi avut alte obligații pe care să le stingă prin aceste plăți, aplicându-se prezumția că plățile au fost făcute pentru stingerea obligațiilor izvorâte din contractul de mandat, plățile aferente cheltuielilor școlare, fiind evidențiate distinct.

Raportat la modalitatea divergentă de soluționare a cauzei de către instanțele de fond, Înalta Curte reține că în discuție intră două chestiuni, respectiv conținutul obligației de a da socoteală mandantului de către mandatar, determinat de raporturile juridice dintre părțile litigante, subsumate contractului de mandat, precum și dovada executării prestației care constituie obiectul însuși al obligației menționate, chestiune disputată de părțile litigante.

Astfel, prin dispozițiile art. 2019 C. civ., legiuitorul stabilește în sarcina mandatarului obligația de a da socoteală mandantului despre gestiunea ținută și de a remite mandantului tot ce a primit în baza raportului de mandat, indiferent dacă ceea ce a primit era sau nu datorat mandantului. O atare obligație impusă în sarcina mandatarului reprezintă tocmai concretizarea specificului mandatului cu reprezentare, anume ca efectele juridice ale actelor încheiate de mandatar în numele și pe seama mandantului să se producă direct față de acesta din urmă, conform art. 2009 C. civ.

Obligația de a da socoteală are caracter general, mandatarul fiind obligat în acest fel, indiferent că s-a ales sau nu o anumită modalitate de executare.

În speța de față, întrucât obiectul contractului de mandat era reprezentat de încasarea unor sume de bani, în numele și pe seama mandantului, pentru a se considera prestată o atare obligație contractuală, mandatarul era obligat a face dovada remiterii sumelor încasate, în numele și pe seama mandantului, către acesta din urmă, cu scopul evident al executării raportului juridic invocat în cauză.

Împrejurarea că virarea sumelor de către terț (în speță C.) în contul mandatarului avea caracter periodic, astfel că s-ar putea prezuma o imediată executare subsecventă și în sarcina mandatarului, în absența unei voințe exprimate, în mod expres, de către mandant, prezintă mai puțină relevanță. După cum nici operațiunea simplă de predare/transfer a unor sume de bani către mandant nu este suficientă, prin ea însăși, pentru a dovedi executarea obligației de a da socoteală de către mandatar.

Ceea ce interesează în prezenta cauză e ca manifestarea de voință a mandatarului de a remite sume de bani către mandant să fi fost făcută cu intenția de a executa/stinge obligația asumată prin contractul de mandat și nu alte obligații legale sau contractuale. Căci noțiunea de plată, în accepțiunea art. 1469 C. civ., impune ca executarea prestației să fie întotdeauna însoțită de intenția autorului plății în sensul stingerii raportului obligațional, în absența acestei conduite, un atare efect juridic nefiind realizat.

De altfel, chiar și prevederile art. 1507 C. civ. prevăd că "debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de același fel are dreptul să indice, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute". În situația în care cel care realizează plata nu își manifestă în mod expres voința într-un anumit sens, legea indică anumite instrumente prin care se determină orientarea voinței celui care a realizat plata, respectiv prin art. 1508 și art. 1509 C. civ.

Instanța de fond a validat pretențiile recurentei reclamante, reținând că nu s-a făcut dovada remiterii către aceasta a sumelor de bani încasate de către intimatul pârât de la terțul C. în cursul anului 2019. Apărările pârâtului determinante sub aspectul modului de soluționare a cauzei, relativ la o înțelegere a părților privind utilizarea sumelor pentru cheltuieli familiale au fost apreciate ca nerelevante.

Instanța de apel a confirmat acest argument, reținând că nu s-a făcut dovada convenției părților cu privire la destinația sumelor pentru școlarizarea minorei sau cheltuieli familiale. Însă, pornind de la existența unor transferuri bancare din contul deschis special pentru încasarea sumelor de la terț și de la lipsa dovezilor privitoare la alte obligații ce ar fi putut fi stinse prin plată, a prezumat în favoarea intimatului îndeplinirea obligației de a da socoteală.

O atare manieră simplistă de soluționare a cauzei, prin schimbarea radicală a soluției primei instanțe, exclusiv pe baza unei prezumții judiciare, pe lângă faptul că ignoră cererile și apărările părților, fiecare dintre acestea afirmând o altă situație de fapt ce se impunea a fi lămurită sub toate aspectele în vederea stabilirii adevărului și pronunțarea unei soluții corecte, redă și într-o manieră contradictorie argumentele judiciare, chestiune care nu permite exercitarea controlului de legalitate în calea de atac a recursului.

Din modul în care fiecare parte și-a prezentat poziția procesuală, prin identificarea unei anumite situații factuale expusă într-o manieră personală, prin probele pe care le-a solicitat a fi încuviințate pentru dovedirea acestei situații, ce urma a fi încadrată corectă din punct de vedere juridic, instanța de apel era obligată, în virtutea plenitudinii devolutive de judecată, să procedeze la analiza completă a cauzei, să administreze probele necesare și utile lămuririi tuturor aspectelor factuale invocate, dacă ar fi apreciat că se impune reformarea soluției apelate, determinat și de poziția diligentă a părților care au solicitat, dar și combătut admisibilitatea lor în prezentul demers judiciar.

Lămurirea situației factuale era cu atât mai necesară cu cât recurenta reclamantă a afirmat o neexecutare a obligației de a da socoteală, solicitând antrenarea răspunderii contractuale a intimatului pârât; acesta, în combatere, a recunoscut încasarea sumelor de la terț, dar a invocat înțelegerea părților în privința modului de gestionare; a depus, pentru perioada reclamantă, extrase de cont privind transferul unor sume de bani către reclamantă, fără a se indica obligația ce se execută; reclamanta a afirmat că aceste sume de bani au fost predate în executarea obligației de întreținere a minorelor F. și G., dar și pentru rezolvarea unor probleme personale ale intimatului; pe parcursul soluționării recursului a afirmat că aceste extrase de cont au fost depuse și în cadrul dosarului nr. x/2022, având ca obiect exercitare autoritatea părintească, pentru a se dovedi executarea obligației de întreținere a minorelor, astfel că transferul sumelor nu putea prezuma și intenția de a executa obligația din prezenta cauză.

Instanța de apel a imputat părții reclamante lipsa unor dovezi privitoare la alte obligații în sarcina pârâtului, deși, pe de o parte a înlăturat apărarea intimatului pârât privitoare la faptul că sumele au fost destinate cheltuielilor familiale, iar pe de altă parte fără a observa că la dosar a fost depusă sentința civilă nr. 7374 din data de 27.07.2023, pronunțată de Judecătoria sector 3 București în dosar nr. x/2022, din care rezulta că intimatul pârât se afla și în executarea obligației de întreținere a minorelor. Această motivare contradictorie a condus și la o manieră eronată de aplicare a prevederilor art. 329 C. proc. civ., cel puțin din această perspectivă, nefiind lămurite pe deplin circumstanțele factuale ale cauzei și fără a se răspunde argumentat părții reclamante care a invocat prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Tranșarea soluției doar în temeiul unei prezumții judiciare a generat critici și din perspectiva aplicării art. 1507 din C. civ., reproșându-se modul de imputație a plății, în absența voinței intimatului pârât, în calitate de debitor, situație în care partea recurentă afirmă că ar fi fost incidente prevederile art. 1509 din C. civ.

Însă, exercitarea controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului prin verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale poate fi realizată numai în situația în care faptele procesului au fost pe deplin stabilite, ținându-se seama, argumentat, de cererile și apărările părților; nefiind posibilă atunci când între părți există divergențe cu privire la acestea, fiind necesară administrarea de noi probe ori readministrarea celor deja administrate sau recalificarea faptelor procesului.

Cum în cauză nu s-a stabilit dacă obligația de a da socoteală în executarea contractului de mandat a fost respectată sau nu, prin analiza înscrisurilor depuse, dar și a altor probe apreciate ca fiind necesare, nu s-a verificat dacă în perioada reclamată între părți au existat mai multe tipuri de obligații, cu același obiect, iar în caz afirmativ dacă intenția părții intimate la efectuarea transferurilor bancare a avut în vedere stingerea unei obligații determinate, urmând a se analiza incidența prevederilor art. 1509 C. civ., așa cum a invocat recurenta reclamantă, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1140A din 07 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.