ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1513/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2019, la data de 20.02.2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. să se constate încetarea efectelor juridice, prin împlinirea termenului contractual, a contractului de cesiune a drepturilor de autor din 10.11.2012, privind drepturile patrimoniale de autor aferente romanului original "C.", de la data de 10.11.2013.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1730/04.11.2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâta B. la plata sumei de 5670,47 RON, cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1987A din data de 21 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1730/04.11.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B., și D. S.R.L., ca nefondat. A obligat apelantul la 5864 RON către intimata B. reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1987A din data de 21 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A.. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se apreciază că decizia nr. 1987/A din 21.12.2022 a Curții de apel conține considerente decizorii contradictorii în sensul că instanța de apel a reținut că, în privința dreptului de realizare a filmului, B. ar fi dobândit doar un drept de a negocia contractul cu casa de producție - de unde, implicit, rezultă că obiectul cesiunii ar fi fost doar dreptul de adaptare într-un scenariu (iar nu și dreptul de realizare a filmului), dar, în același timp, reține și că prețul de 2% din bugetul filmului ar fi fost datorat în schimbul dreptului de ecranizare - de unde rezultă, în contradicție cu primul aspect reținut, că dreptul de realizare a filmului a făcut și el obiectul cesiunii. Această contradicție face imposibilă urmărirea și verificarea raționamentului instanței de apel întrucât, în măsura în care și dreptul de realizare a filmului ar fi făcut obiect al cesiunii, atunci și acesta ar fi trebuit să fie supus termenului de 1 an, iar nu doar dreptul de realizare a scenariului, așa cum s-a reținut prin decizie. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se consideră că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 1266, art. 1270 și art. 1272 alin. (1) N. C. civ., prevederile art. 1268 alin. (3) N. C. civ. Se arată că, în primul rând, clauza din contract cu privire la întinderea în timp a efectelor acestuia a fost clar exprimată, nefiind necesar să se recurgă la interpretarea voinței părților. În acest sens, concluzia Curții de Apel București este contrară dispozițiilor art. 1270 N. C. civ., potrivit cărora contractul produce efecte obligatorii între părți, de principiu nefiind permis niciunui terț (nici măcar unei instanțe) să modifice efectele produse de manifestările de voințe concordante ale părților. În al doilea rând, se consideră că instanței nu îi este permis să recurgă la dispozițiile art. 1266 N. C. civ., respectiv art. 1272 alin. (1) N. C. civ., pentru a completa un act juridic, adăugând efecte neprevăzute de părți la momentul încheierii sale. Suplimentar, prin interpretarea oferită clauzei referitoare ia durata efectelor contractului, se mai susține că instanța a creat serioase dubii de validitate a acestui act juridic. Or, potrivit dispozițiilor art. 1268 alin. (3) N. C. civ. clauzele unui contract trebuie să fie interpretate în sensul în care pot produce efecte (juridice). Astfel, potrivit dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 8/1996, "contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise și să menționeze, pentru fiecare dintre acestea (...) durata și întinderea cesiunii". Absența unor asemenea precizări reprezintă o încălcare a prevederilor art. 42 din Legea nr. 8/1996 - normă de ordine publică. Se conchide în sensul că, interpretarea oferită de Curtea de Apel București contractului creează (în mod nepermis) motive de nevalabilitate a acestui act juridic. Referirea Curții de apel la "cedarea drepturilor menționate în contract pe o perioadă de un an, până la 10.11.2013, nu poate fi înțeleasă în sensul că adaptarea audiovizuală într-o operă cinematografică, realizarea acesteia, proiecția și comunicarea publică trebuia să fie aduse la îndeplinire în acel an, fiind o obligație imposibil de îndeplinit cu respectarea termenului" nu poate fi acceptată pentru că acest contract, este unul de adeziune, redactat de intimata pârâtă A.A.W. (în calitate de profesionist) și astfel de contracte de adeziune se interpretează "contra stipulantem" potrivit art. 1269 alin. (2). Dacă intimata pârâtă B. a considerat necesar ca termenul contractual să fie de un an înseamnă că putea să-și îndeplinească obligațiile de rezultat (scrierea operei derivate - scenariul) și cele de mijloace (furnizarea mijloacelor necesare, tehnice și financiare, negocierea contractelor cu casa de producție, regizor, compozitor, editor, etc) în acest interval de timp. Această chestiune "dacă este sau nu o obligație imposibil de îndeplinit realizarea unui film într-un an sau care e intervalul de timp în care, în medie se realizează un film" deși este un aspect factual, putea fi pusă în discuția părților măcar de către completul de divergență care a judecat cauza ia ultimul termen de judecată. De altfel, e nedisputat de părți faptul că în data de 02.04.2013 proiectul a fost selecționat pentru finanțare de Centrul Național al Cinematografiei cu un credit alocat de 790.000 RON, regizor E., scenarist F. și producător G.. Aceasta înseamnă că opera derivată - scenariul era definitivată deja devreme ce a putut face obiectul evaluării într-un concurs de finanțare. Se consideră că, față de reținerile Curții de apel în sensul că pârâta B. a încheiat contractul în calitate de "producător, contractul nu este unul de adaptare audiovizuală", se pune problema, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. a calificării juridice a intre două contracte numite, și anume contractul de cesiune în vederea adaptării operei într-un scenariu conform art. 40 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 și contractul de adaptare audivizuală conform art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996; Se susține că, dacă acest contract e calificat greșit din punct de vedere juridic, atunci întregul eșafodaj de norme aplicabile tipului de contract este și el, la rândul lui eronat. De asemenea, că natura contractului din 10.11.2012 relevă că suntem în prezența unui contract complex de adaptare audio-vizuală3 încheiat intre recurentul reclamant si intimata-pârâtă B., caz in care intimata B. are calitatea de Producător (cum de altfel e denumită și în contract) și i se aplică regulile prevăzute de art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996; are un mandat expres de a negocia cu terții creatori de opere derivate, e adevărat, fără implicarea autorului cum a remarcat și Curtea de Apel, dar limitat în timp, adică până la 10 noiembrie 2013. Se conchide că nu suntem în ipoteza unei simple cesiuni a dreptului de autor, caz în care, într-adevăr s-ar fi aplicat regulile de la art. 40-42 din Legea nr. 8/1996; contractul de adaptare audio-vizuală are un caracter intuitu personae astfel cum s-a afirmat atât în doctrina română cât și în cea franceză, de asemenea, nu se poate accepta raționamentul Curții în sensul că s-ar fi putut acorda dreptul de a adapta, adică de a crea o operă derivată - scenariul - oricui. Dreptul de adaptare audiovizuală, de a scrie un scenariu, se acordă unei persoane care are însușirile artistice necesare să facă o operă derivată de calitate, care a acumulat experiență în lumea filmului și/sau are studii de specialitate, etc. Având în vedere acest caracter intuitu personae nu era posibil ca transmiterea calității de producător de la intimata B. la G. să fi avut loc doar cu acceptul autorului inițial și în baza unui contract de mandat în vigoare, cum s-a și întâmplat în intervalul 10.11.2012-11.11.2013 cât contractul inițial a fost în vigoare. Cesiunile ulterioare către H. S.R.L. și către intimata pârâtă S.C. D. S.R.L. nu au mai fost ratificate de recurentul reclamant A., deci au avut loc fără "autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente" conform art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996. În subsidiar, se arată că, dacă instanța de recurs nu va reține aspectele învederate privind contractul de adaptare sau va considera că cesiunea coexistă cu adaptarea audiovizuală în temeiul aceleiași manifestări de voință, se consideră că instanța de apel nu a făcut aplicarea caracterului exclusiv al cesiunii, astfel cum rezultă din conținutul art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996. Astfel, în temeiul acestui text, "însuși titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalitățile, pe termenul și pentru teritoriul convenit și nici nu poate cesiona dreptul respectiv unei alte persoane". Per a contrario, rezultă că, după ce contractul de cesiune a expirat prin ajungere la termen, autorul poate utiliza opera primă, toate drepturile avute înainte de cesiune revin în plenitudine, inclusiv acela de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei și dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică (art. 10 lit. a)-d) din Legea nr. 8/1996), iar faptele/actele juridice ale foștilor cesionari nu sunt încălcări ale contractului/depășiri ale limitelor mandatului, ci intră pe târâm delictual.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă B. în baza art. 490 coroborat cu art. 205 și 4711 alin. (3) C. proc. civ., a depus întâmpinare față de recursul promovat în cauză, solicitând instanței următoarele: 1. admiterea excepției nulității recursului conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. 2. respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile nr. 1987/21.12.2022 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019; 3. obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în recurs. Intimata pârâtă D. S.R.L, prin reprezentant convențional, avocat I., a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant A. . II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Asupra excepției nulității recursului invocată de intimatele pârâte, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare, intervine sancțiunea nulității recursului. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat. În cauză, reclamantul A. a indicat ca prim motiv de recurs faptul că hotărârea instanței de apel ar cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, indicând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și dezvoltând critica în sensul că instanța de apel ar fi reținut că, în privința dreptului de realizare a filmului, B. ar fi dobândit doar un drept de a negocia contractul cu casa de producție - de unde, implicit, rezultă că obiectul cesiunii ar fi fost doar dreptul de adaptare într-un scenariu (iar nu și dreptul de realizare a filmului), dar, în același timp, reține și că prețul de 2% din bugetul filmului ar fi fost datorat în schimbul dreptului de ecranizare - de unde rezultă, în contradicție cu primul aspect reținut, că dreptul de realizare a filmului a făcut și el obiectul cesiunii. Pe de altă parte, s-a criticat de către recurentă faptul că instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre cu aplicarea eronată a prevederilor art. 1266, art. 1270 și art. 1272 alin. (1) N. C. civ., a prevederilor art. 1268 alin. (3) N. C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Cum aceste motive de recurs invocate pot fi încadrate de către instanța de recurs în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., și anume, în cazurile de la art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., se va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamantul A.. Pe fondul recursului, se constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu privire la prima critică invocată, privind incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se invocă existența unor considerente decizorii contradictorii în sensul că instanța de apel ar fi reținut că, în privința dreptului de realizare a filmului, B. ar fi dobândit doar un drept de a negocia contractul cu casa de producție - de unde, implicit, rezultă că obiectul cesiunii ar fi fost doar dreptul de adaptare într-un scenariu (iar nu și dreptul de realizare a filmului), dar, în același timp, reține și că prețul de 2% din bugetul filmului ar fi fost datorat în schimbul dreptului de ecranizare - de unde ar rezulta în contradicție cu primul aspect reținut, că dreptul de realizare a filmului a făcut și el obiectul cesiunii. Înalta Curte pornește în analiza sa de la semnificația prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe care se întemeiază acest motiv de critică, ce consacră trei ipostaze, și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii. Se reține că, din perspectiva acestui motiv de recurs, contradicția, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Înalta Curte nu își însușește acest prim motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt și de drept care justificau hotărârea pronunțată. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Or, din analiza considerentelor instanței de apel, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic al acesteia grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se de către instanța de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt a cauzei, a ilustrat raționamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat că în speță, contractul nu este unul de adaptare audiovizuală a operei reclamantului de către pârâta din cauză (romanul original "C."), reținându-se că reclamantul a cedat, iar pârâta a cesionat pentru un an dreptul de reproducere integrală sau parțială a operei în vederea adaptării într-un scenariu, iar în ceea ce privește dreptul de a realiza un film bazat pe acest scenariu, de proiecție, transmitere și comunicare publică a acestui film, pârâta a dobândit dreptul de a negocia "contractele cu casa de producție, regizor, compozitor, editor, fără implicarea autorului. Așadar, se constată că acele considerente cu privire recurentul susține că ar fi contradictorii (și anume cele în care curtea de apel a reținut durata de un an, dar, în același timp, și faptul că pentru opera literară, autorul va primi o remunerație care va consta în 1.000 euro la prima zi de filmare și, pentru dreptul exclusiv de ecranizare, 2% din bugetul filmului, care se va plăti la 30 de zile de la prima zi de filmare) nu sunt susceptibile de a genera casarea deciziei atacate, neexistând o atare contradicție între considerente, întrucât instanța a reținut care sunt efectele contractului și durata acestuia, și nu obiecte diferite ale cesiunii. Așadar, nu subzistă motivul de recurs invocat. În ceea ce privește criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică de fapt interpretarea pe care instanța de apel o dă contractului de cesiune încheiat la data de 10.11.2012, arătând că interpretarea dată de instanța de apel este în sensul că cedarea drepturilor din contract pe o perioadă de 1 an nu poate să echivaleze cu realizarea întregului film, ci doar cu cea a scenariului, realizarea filmului având loc abia în 2018. Instanța de apel în mod just a considerat că există o redactare deficitară a contractului încheiat între părți la 10.11.2012, situație ce a determinat și o anumită neclaritate a raporturilor juridice și a întinderii drepturilor și obligațiilor părților. Nu subzistă criticile formulate de recurent în memoriul de recurs, fiind interpretate în mod just prevederile art. 1270 C. civ., deoarece, în primul rând, așa cum a constatat și instanța de apel, clauza contractuală relativă la întinderea în timp a efectelor acestuia a fost neclar exprimată, fiind necesar să se recurgă la interpretarea voinței părților. Astfel, reținerea Curții de Apel București este conformă dispozițiilor art. 1270 C. civ., ce consacră principiul forței obligatorii între părți, nefiind vorba de modificarea efectelor produse de manifestările de voințe concordante ale părților, așa cum susține recurentul. Pe de altă parte, și prevederile art. 1.266, art. 1268 alin. (3) și art. 1.272 alin. (1) din C. civ. au fost corect interpretate de instanța de apel care a reținut că cedarea drepturilor stipulate în contract pe o durată de un an, până la 10.11.2013, nu poate fi interpretată în sensul că adaptarea audiovizuală într-o operă cinematografică, realizarea acesteia, proiecția și comunicarea publică trebuia să îndeplinite în acel an, constituind o obligație imposibil de îndeplinit cu respectarea termenului, astfel încât clauza trebuie înțeleasă în sensul în care contractul poate produce efecte în mod rațional și în circumstanțe rezonabile. Așadar, nu subzistă motivul de recurs invocat în sensul că interpretarea oferită de Curtea de Apel București contractului ar crea în mod nepermis motive de nevalabilitate a acestui act juridic, în mod just instanța reținând că ceea ce era supus termenului de un an era adaptarea operei într-un scenariu de către pârâtă, că pârâta a realizat în termen opera derivată scenariu și a demarat actele necesare obținerii finanțării și identificării casei de producție și regizorului în interiorul termenului de un an. Nici susținerea recurentului privind chestiunea factuală " dacă este sau nu o obligație imposibil de îndeplinit realizarea unui film într-un an sau care e intervalul de timp în care, în medie se realizează un film" despre care se afirmă că putea fi pusă în discuția părților măcar de către completul de divergență care a judecat cauza ia ultimul termen de judecată, nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, fiind susțineri de fapt ce nu pot fi suspuse cenzurii instanței de recurs, ca de altfel și cele invocate privind faptul că în data de 02.04.2013 proiectul a fost selecționat pentru finanțare de Centrul Național al Cinematografiei. Se mai consideră în mod neîntemeiat că, față de reținerile Curții de apel în sensul că pârâta B. a încheiat contractul în calitate de "producător", contractul nu este unul de adaptare audiovizuală", se pune problema, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. a calificării juridice a două contracte numite, și anume contractul de cesiune în vederea adaptării operei într-un scenariu, conform art. 40 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 și contractul de adaptare audiovizuală conform art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996; și că, dacă acest contract e calificat greșit din punct de vedere juridic, atunci întregul eșafodaj de norme aplicabile tipului de contract este și el, la rândul lui eronat, susțineri neîntemeiate pentru argumentele mai sus redate. Astfel, natura contractului de cesiune din 10.11.2012 nu poate conduce la concluzia că suntem în prezența unui contract complex de adaptare audio-vizuală încheiat intre recurentul reclamant și intimata-pârâtă B., așa cum susține recurentul, ce ar face aplicabile regulile prevăzute de art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996; ci, așa cum reține instanța de apel, suntem în ipoteza unei cesiuni a dreptului de autor, și cu toate că pârâta B. a încheiat contractul în calitate de "producător", contractul nu este unul de adaptare audiovizuală de către această pârâtă a operei reclamantului (romanul original "C.", reclamantul cedând, iar pârâta cesionând pentru un an dreptul de reproducere integrală sau parțială a operei în vederea adaptării într-un scenariu, iar în ceea ce privește dreptul de a realiza un film bazat pe acest scenariu, de proiecție, transmitere și comunicare publică a acestui film, pârâta dobândind dreptul de a negocia "contractele cu casa de producție, regizor, compozitor, editor, fără implicarea autorului." Nu subzistă nici susținerea reclamantului în sensul că actul încheiat între părți are caracter intuitu personae, neputându-se vorbi de o încălcare a art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 în ce privește cesiunile ulterioare către H. S.R.L. și către intimata pârâtă S.C. D. S.R.L.. Se mai arată de recurent că instanța de apel nu a făcut aplicarea caracterului exclusiv al cesiunii, astfel cum rezultă din conținutul art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, susținere ce este nefondată. Curtea corect a reținut că reclamantul este îndreptățit să pretindă remunerația din contract, drept pe care tribunalul nu i-l putea recunoaște și realiza prin sentința pronunțată, deoarece cererea de chemare în judecată nu puțea fi calificată ca o acțiune în executarea contractului, ci ca acțiune în despăgubiri rezultând din delictul constând în încălcarea drepturilor de autor, cuantificate ca triplu al sumelor legal datorate, astfel că nu se poate considera că faptele/actele juridice ale foștilor cesionari nu sunt încălcări ale contractului/depășiri ale limitelor mandatului, ci intră pe târâm delictual. Considerând ca fiind judicioase argumentele curții legate de faptul că pârâtele nu au încălcat drepturile morale și patrimoniale de autor ale reclamantului și că au acționat pe tărâm contractual, și nu delictual, nu se va da eficiență nici acestui motiv de recurs invocat. Pentru aceste considerente, se va respinge excepția nulității recursului, în baza art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1987A din data de 21 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.500 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-pârâtă B., având în vedere că acestea sunt disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ținând seama și de circumstanțele cauzei, recursul fiind soluționat la primul termen de judecată.