ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 489/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2017, la data de 29.12.2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat:

- să se constate că: opera de artă grafică ce include numele de "C." este proprietatea reclamantei; pârâta B. S.R.L. folosește fără drept opera de artă grafică ce include numele de "C.", proprietatea reclamantei; această folosire încalcă dreptul cesionat reclamantei;

- să se interzică pârâtei B. S.R.L.: folosirea fără drept a operei de artă grafică ce include numele de "C."; folosirea ambalajului similar cu ambalajul reclamantei;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1661/2.07.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea, cu cheltuieli de judecată în sumă de 13.101,52 RON.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 1318A/15.10.2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., cu cheltuieli de judecată în sumă de 16.988,25 RON.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Opera al cărei titular de drepturi este reclamanta s-a născut din faptul creației și exista la data la care s-a înregistrat de către pârâtă semnul "C.", ca și la data litigiului, astfel încât opera este nu doar concurentă, ci chiar anterioară pretinsului drept al intimatei pârâte.

Dreptul patrimonial de autor este un drept exclusiv de utilizare a operei pe perioadă stabilită de lege, care include dreptul de a autoriza și/sau de a interzice utilizarea operei de către terți. Acest drept nu se pierde ca urmare a uzurpării operei de către terți. La momentul uzurpării și în cursul actelor de uzurpare, se naște doar dreptul titularului dreptului de autor asupra operei de a cere constatarea încălcării drepturilor, interzicerea utilizării acesteia de către uzurpatori și dreptul de a fi protejat de autorități și lege împotriva acestei utilizări.

A admite, așa cum s-a reținut de către instanța de apel, că dreptul la marcă ar fi lipsit de "conținut juridic, economic și faptic" echivalează, în fapt și în drept, nu cu simpla ignorare a drepturilor de autor anterior născute, ci cu negarea dreptului însuși recunoscut de lege.

Or, dreptul recunoscut în favoarea titularilor de drepturi asupra unor opere este un drept exclusiv, adică un drept opozabil erga omnes, care conferă titularului posibilitatea de a solicita și obține protecția legii atunci când dreptul îi este încălcat, iar această protecție nu este și nu poate fi condiționată de împrejurarea că uzurpatorul a obținut o înregistrare a operei aparținând altuia cu titlu de marcă. Pe de altă parte, dreptul la marcă nu protejează dreptul asupra unei creații intelectuale, ci folosința semnului, dreptul de folosință fiind opozabil doar concurenților, respectiv agenților economici care oferă pieței produse și/sau servicii de același fel, pe când dreptul de autor este cu adevărat opozabil erga omnes.

În consecință, dreptul dobândit prin înregistrare ca marcă nu poate fi opozabil autorului operei, iar atunci când înregistrarea încalcă dreptul patrimonial de autor, această conduită trebuind a fi sancționată prin interzicerea utilizării operei.

Instanța apelului, afară de faptul că apreciază în mod greșit faptul că titularul dreptului de autor uzurpat este un terț, a făcut și o ierarhie incorectă a drepturilor, din care deduce că solicitantul/titularul mărcii care încalcă dreptul de autor asupra operei ce a fost înregistrată ca marcă de către pârâta intimată, este superior dreptului de autor.

Or, dimpotrivă, dreptul la marcă este un drept inferior oricărui alt drept de proprietate intelectuala/industrială. Prin drept de autor sunt protejați autorii, activitatea de creație și rezultatele activității de creație, dreptul de autor fiind cel mai complet și mai reglementat dintre toate drepturile de proprietate intelectuală, în timp ce prin drept la marcă se protejează doar folosința semnului, opozabilitatea fiind limitată la concurență.

De asemenea, art. 9 a fost interpretat în mod greșit de către instanță, reținând că operele de artă grafică nu sunt prevăzute în acest text de lege ca fiind excluse de la protecție, ceea ce ar însemna că respectiva lucrare nu este, prin acest fapt, întotdeauna protejabilă prin drept de autor.

Pe aspectul originalității și al valorii operei grafice, recurenta a arătat că este lipsită de relevanță calificarea operei sale ca fiind operă de artă aplicată, întrucât, potrivit art. 7 lit. g) din Legea nr. 8/1996, sunt protejabile prin drept de autor operele de artă grafică sau plastică, precum și alte opere de artă aplicată. În cazul operelor de artă aplicată, acestea pot beneficia de un cumul de protecție, respectiv de protecție prin drept de autor atunci când sunt originale, de protecție ca desen sau model industrial, când trebuie să fie noi și cu caracter individual și prin marcă, atunci când îndeplinesc condițiile de reprezentare, distinctivitate, disponibilitate, liceitate.

Opera grafică a recurentei îndeplinește, însă, condiția de originalitate, iar considerațiunile reproduse din hotărârea CJUE în hotărârea instanței de apel nu sunt de natură a duce la concluzia expusă de instanță. De altfel, în concluziile Avocatului General prezentate în cauza C-683/17 Cofemel, citată în decizia de apel, se arată expres că "(...) nu este justificată excluderea a priori a obiectelor de artă din sfera protecției prin dreptul de autor numai din cauza caracterului lor (deopotrivă) funcțional. De asemenea, alte categorii de opere, a căror protecție prin dreptul de autor este neîndoielnică, pot avea și funcții utilitare, rămânând însă creații intelectuale originale."

În ceea ce privește interpretarea condiției originalității de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, recurenta a arătat că în hotărârea din cauza C-145/10 Painer, Curtea a declarat că o creație intelectuală este proprie autorului său atunci când reflectă personalitatea acestuia, iar pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, Curtea a stabilit că este necesar și în același timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă (pct. 88, 89 și 94). În hotărârea din cauza C-604/10 Football Dataco, Curtea a statuat, cu privire la bazele de date, că originalitatea nu este îndeplinită atunci când constituirea unei baze de date este impusă de considerații tehnice, de reguli sau de limitări care nu lasă loc niciunei libertăți de creație (pct. 42). Aceste considerații au fost detaliate pe larg în hotărârea Cofemel.

În acest context, trebuie constatat că originalitatea operei grafice a recurentei este absolută, deoarece cuvântul "C." este inventat de autorul operei de artă grafică asupra căreia se exercită drepturi patrimoniale exclusive de autor. Acest cuvânt nu a existat în limbile cunoscute părților, nu există în limbile europene și în dicționarele acestora nici la această dată (din acest punct de vedere existând asemănare cu cuvântul "XEROX").

Cuvântul "C." este scris într-o grafică deosebită, absolut originală, dată de faptul că litera "O" din acest cuvânt inventat are forma unei boabe de cafea. Opera grafică mai conține și alte elemente de natură a dezvălui originalitate, aceste elemente fiind culorile, boabele de cafea risipite pe desen, ceașca de cafea din același desen.

Este, însă, suficient pentru a se conchide că opera grafică este originală chiar și numai existența în aceasta a cuvântului "C.".

Opera de artă grafică este, prin urmare, o operă originală, personalitatea autorului manifestându-se nu doar prin elementele care țin de desenul propriu-zis, ci și de cuvântul inventat de acesta, efortul creator propriu constând în inventarea cuvântului și în grafica acestuia.

În ceea ce privește valoarea acestei opere de artă grafică, legea nu condiționează protecția de valoarea operei, operele fiind protejate indiferent de mărime, de calitate, de aprecierea subiectivă a consumatorului, legea protejând în egală măsură operele valoroase, ca și pe cele lipsite de valoare. Legea și judecătorul nu se pot substitui instituțiilor de cultură ori consumatorului care aprobă ori dezaprobă o operă, care o premiază ori o aruncă la coș.

Considerentele instanței ierarhizează dreptul de autor în raport cu pretinsul drept al uzurpatorului, punând în fruntea ierarhiei un drept inferior și care s-a născut ulterior dreptului de autor, dând preferință în acțiunea în contrafacere dreptului pârâtei intimate, sub cuvânt că aceasta are un titlu care ar fi opozabil și titularului dreptului de autor.

Or, acțiunea în contrafacere îmbină elemente ale acțiunii în revendicare cu cele ale răspunderii civile delictuale. Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Atunci când atât reclamantul, cât și pârâtul, invocă un titlu, instanța compară titlurile părților în litigiu. În cazul dreptului de autor, titlul titularului dreptului de autor este faptul realizării operei, din care se naște dreptul. Acest fapt și drept este anterior dreptului pârâtei uzurpatoare, iar atunci când se compară titlurile, nu se poate da eficiență titlului uzurpatorului sub cuvânt că acesta este protejat de lege, de vreme ce potrivit legii, el a înregistrat opera ca marcă.

Dreptul uzurpatorului obținut prin înregistrare este opozabil doar concurenților acestuia, nu și titularului dreptului de autor, în caz contrar, ajungându-se la deposedare de către autoritatea însăși a dreptului de autor, atunci când dă eficiență/valoare dreptului uzurpatorului.

Faptul că a fost respinsă acțiunea în anularea înregistrării mărcii pentru înregistrare cu rea credință nu are relevanță juridică în speță, pentru că cererea de anulare a fost făcută în calitate de titular al mărcii "C.", iar nu în calitate de titular al dreptului de autor, s-a mai arătat prin motivele de recurs.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă Societatea A., în termen legal, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și înlăturarea apărărilor formulate de către intimata-pârâtă.

III. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat și a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Motivele de recurs vizează, în esență, două probleme de drept, ce urmează a fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: admisibilitatea acțiunii în contrafacere pentru încălcarea unui drept de autor împotriva titularului unei mărci înregistrate și neanulate, precum și, în măsura în care acțiunea este admisibilă, care sunt criteriile de determinare a existenței unei opere de artă grafică.

În ceea ce privește prima chestiune, instanța de apel a apreciat că nu poate fi admisă o acțiune în contrafacere formulată de titularul unui drept de autor care tinde, în esență, la interzicerea folosirii unui semn ce constituie obiectul unei mărci înregistrate și neanulate, chiar dacă dreptul de autor este anterior, întrucât pe această cale s-ar ocoli tot sistemul dreptului la marcă, dobândit prin efectul înregistrării și conferind titularului său un drept exclusiv, opozabil erga omnes, inclusiv terților care ar invoca un drept de autor concurent ca substitut al unei mărci anterioare (inexistente).

Critica recurentei pe acest aspect este fondată.

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, "Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial."

În ceea ce privește atributele sau prerogativele inerente dreptului de autor, art. 13 din aceeași lege reglementează "drepturile patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice" utilizarea operei sale, inclusiv utilizarea în modalitatea reproducerii operei (lit. a).

Prin urmare, dreptul exclusiv al autorului (sau al altui titular al dreptului de autor, în cazul în care a operat transmisiunea prerogativelor patrimoniale) este opozabil oricărei persoane care utilizează opera fără consimțământul prealabil al titularului.

În categoria acestor persoane se încadrează și titularul unei mărci înregistrate ulterior creării operei, chiar dacă înregistrarea mărcii nu a fost anulată, precum în cauza de față.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice - în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată din prezenta cauză (29.12.2017) -, "Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii" (alin. (1), iar în virtutea acestui drept exclusiv, "Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său (...)" un semn identic sau similar mărcii, în cazurile și în condițiile expres prevăzute de legiuitor.

Așadar, titularul unei mărci protejate prin înregistrare (sau chiar prin folosire, în situația mărcilor notorii) are dreptul de a-și folosi marca în activitatea sa comercială, dar dreptul dobândit prin înregistrare este unul relativ, opozabil doar terților comercianți care folosesc un semn identic sau similar cu marca, pentru produse sau servicii, așadar cu funcția de marcă, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții din art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Este util a se reaminti în acest context regulile de analiză a conflictului dintre o marcă și un semn folosit în comerț de către un terț, desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și, în special, din hotărârea pronunțată la 11 septembrie 2007 în cauza C - 17/06 Céline (ce vizează ipoteza semnelor identice, destinate unor produse/servicii identice, dar este aplicabilă și în cazul semnelor similare, destinate unor produse sau servicii, după caz, identice ori similare): utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului; utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii; utilizarea să aibă loc pentru produse și servicii identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca și utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii și, în special, funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.

Aceste reguli nu pot fi extrapolate pentru a fi aplicate oricărui conflict între o marcă și un semn identic sau chiar similar cu marca, în caz contrar, încălcându-se prevederile legale referitoare la întinderea protecției mărcii.

Din acest punct de vedere, o operă protejată prin intermediul dreptului de autor nu poate fi considerată de plano drept un semn a cărui utilizare o poate interzice titularul mărcii, în măsura în care nu sunt îndeplinite condițiile anterior menționate, desprinse din jurisprudența CJUE.

Prin urmare, dreptul exclusiv pe care titularul îl dobândește prin înregistrarea unei mărci nu poate împiedica exercitarea prerogativelor conferite de dreptul de autor asupra unei opere preexistente dreptului la marcă.

Această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că preexistența unui drept de autor reprezintă un motiv de refuz la înregistrare a unei mărci sau, după caz, de anulare a înregistrării mărcii, în aplicarea art. 6 alin. (4) lit. c), respectiv art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, în forma de la data cererii de chemare în judecată (29.12.2017), iar, în cauză, reclamanta, în calitatea pretinsă de titular al dreptului de autor nu a cerut, pentru acest motiv, anularea înregistrării mărcii pârâtei B. S.R.L. în termenul de 5 ani prevăzut de art. 47 alin. (3) din aceeași lege.

Nerespectarea termenului de formulare a cererii în anularea înregistrării mărcii conduce, fără îndoială, la decăderea titularului dreptului de autor din dreptul de a introduce o asemenea cerere, însă, titularul dreptului preexistent poate solicita încetarea încălcării acestuia prin folosirea mărcii, prin intermediul acțiunii în contrafacere, în virtutea dreptului exclusiv prevăzut de art. 13 din Legea nr. 8/1996, care presupune prerogativa titularului de a interzice terților utilizarea operei sale, inclusiv utilizarea în modalitatea reproducerii operei.

Din acest punct de vedere, eventuala admitere a unei asemenea acțiuni în contrafacere constituie o cauză de ineficacitate a dreptului la marcă și nu de pierdere a însuși dreptului la marcă, întrucât este afectat doar exercițiul său, fără ca dreptul dobândit asupra mărcii prin înregistrare să se stingă.

Față de cele expuse, Înalta Curte va admite critica recurentei referitoare la admisibilitatea acțiunii în contrafacere formulate în cauză.

În ceea ce privește cea de-a doua chestiune, vizând criteriile de determinare a existenței unei opere de artă grafică, se reține, din considerentele deciziei recurate, că instanța de apel s-a raportat la hotărârea CJUE din data de 12.09.2019, pronunțată în cauza C-683/17 Cofemel, pentru a stabili dacă reclamanta este titularul dreptului de autor asupra unei opere care trebuie să beneficieze de protecție juridică. În acest context, s-a conchis că nu poate fi vorba despre originalitate, întrucât conceperea ambalajului de cafea nu reflectă personalitatea autorului, care să fi luat decizii creatoare cu o individualitate suficient de pregnantă, ci reflectă opțiuni cu caracter de marketing comercial, C. proc. civ. un anumit efect vizual și estetic, care este, însă, foarte îndepărtat de noțiunea tehnico - juridică de originalitate, specifică dreptului de autor.

Înalta Curte constată că instanța de apel s-a raportat în mod corect la jurisprudența CJUE pentru identificarea criteriilor de analiză a existenței unei opere protejate, iar hotărârea din cauza C-683/17 Cofemel, indicată în decizia de apel, este relevantă din acest punct de vedere, întrucât sintetizează criteriile respective, astfel cum acestea se desprind din jurisprudența constantă a Curții.

Astfel, noțiunea de "operă" constituie o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată și aplicată în mod uniform de către instanțele naționale (pct. 29 din hotărâre), ceea ce înseamnă același standard al protecției în toate statele membre, indiferent de categoria de operă vizată și independent de împrejurarea că dezlegările Curții se referă la Directiva 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională.

Prin urmare, instanța națională este ținută să interpreteze și să aplice legea națională care transpune directiva (Legea nr. 8/1996) în lumina textului și a finalității acestui act al Uniunii Europene.

Potrivit CJUE, noțiunea în discuție presupune întrunirea a două elemente cumulative, iar dacă acestea sunt îndeplinite, este vorba despre o "operă", care, prin urmare, trebuie să beneficieze de protecție în temeiul dreptului de autor (pct. 35 din hotărârea Cofemel).

În primul rând, trebuie să existe un obiect original, în sensul că este necesar și în același timp suficient ca obiectul să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă. În măsura în care realizarea unui obiect a fost determinată de considerații tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăți de creație, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o operă (pct. 29 -31, cu jurisprudența citată).

CJUE a subliniat, în privința acestui criteriu (este adevărat, în legătură cu o operă literară), că originalitatea decurge din alegerea, dispunerea și combinarea cuvintelor prin care autorul și-a exprimat spiritul creator în mod original și a condus la un rezultat care constituie o creație intelectuală, simplele eforturi intelectuale fiind lipsite de pertinență (pct. 44-45 din hotărârea pronunțată la data de 16.07.2009 în cauza C-5/08 Infopaq și pct. 23 din hotărârea din data de 29.07.2019 în cauza C-469/17 Funke Medien).

În al doilea rând, calificarea drept operă este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creații intelectuale, noțiunea de "operă" presupunând în mod necesar existența unui obiect identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv (pct. 29 și 32 din hotărârea Cofemel, cu jurisprudența acolo citată).

În același timp, se poate vorbi despre o utilizare (inclusiv prin reproducere) a unei "opere" chiar atunci când terțul folosește, fără consimțământul titularului dreptului de autor, părți dintr-o operă, cu condiția ca elementele preluate să fie, în sine, expresia creației intelectuale proprii a autorului (pct. 48-49 din hotărârea Infopaq).

În acest context, Înalta Curte constată din motivarea deciziei recurate nu reiese analiza celor două elemente ce trebuie întrunite în mod cumulativ pentru ca o creație să fie considerată originală în sensul legii dreptului de autor, respectiv creația în legătură cu care s-au formulat pretențiile reclamantei din cauză, reprezentată de un ambalaj de cafea.

Instanța de apel a identificat câteva dintre elementele ce îl compun, respectiv denumirea C., o ceașcă de cafea, boabe de cafea stilizate, alte cuvinte care accentuează atributele produsului. Cu toate acestea, originalitatea a fost asociată cu efectul vizual și estetic pe care îl produce obiectul ambalajului, pentru a se conchide în sensul inexistenței unei opere, pentru motivul că nu este reflectată personalitatea autorului.

Or, după cum reiese din jurisprudența CJUE și chiar din hotărârea pronunțată în cauza Cofemel, citată în decizia de apel, originalitatea unei creații nu este definită prin rezultatul estetic obținut, respectiv percepția subiectivă a persoanei chemate să o privească, ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi nici despre un grad mai mare sau mai redus de originalitate - astfel cum s-a apreciat prin decizia recurată -, într-o ierarhie valorică personală pe care fiecare privitor ar putea să și-o stabilească, în funcție de propria percepție.

Pentru calificarea unui obiect drept "operă" în sensul Legii nr. 8/1996, care beneficiază de protecție juridică și conferă titularului prerogativele patrimoniale prevăzute de art. 13 din lege, este suficient ca obiectul să releve manifestarea alegerilor libere și creative ale autorului, singurul criteriu considerat de către CJUE ca fiind precis și obiectiv.

Prin urmare, analiza originalității ar trebui să se circumscrie cercetării modului de alegere, dispunere și de combinare de către autor a diferitelor elemente ce compun creația sa, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, în condițiile în care instanța de apel s-a raportat la efectul estetic, pentru a determina dacă obiectul are o individualitate pregnantă și considerând, din acest punct de vedere, că ambalajul reclamantei nu se distinge suficient de celelalte produse de același tip existente pe piață.

Este de subliniat faptul că o comparație cu produse din aceeași categorie nu poate fi exclusă de plano: după cum reiese din jurisprudența CJUE, analiza originalității presupune stabilirea posibilității exercitării libertății de creație, inclusiv din perspectiva existenței unor eventuale constrângeri sau limitări specifice domeniului de creație căruia îi aparține obiectul în discuție.

Astfel, nu se poate vorbi despre o operă originală dacă limitările identificate exclud orice manifestare a spiritului creator al autorului ("niciunei libertăți de creație", în termenii neechivoci din hotărârea Cofemel pronunțată de CJUE). În schimb, se poate reține contrariul în măsura în care, deși există reguli specifice domeniului de creație, acestea nu au împiedicat exprimarea liberă a autorului.

În consecință, compararea ambalajului reclamantei cu alte ambalaje de cafea nu este o operațiune inutilă în analiza originalității, dacă aceasta este aptă a releva absența libertății de creație în domeniu, iar nu pentru a se stabili existența unui standard a cărui depășire ar defini originalitatea în domeniu, în sensul că o creație ar fi originală doar în măsura în care se îndepărtează confortabil de un anumit tipar recognoscibil de către consumator, astfel cum s-a considerat prin decizia de apel.

Într-un asemenea cadru, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că aspectele reținute (precum folosirea unor culori puternice, efecte grafice asociate unei cești de cafea) ar susține absența libertății de creație în domeniu, cu atât mai mult cu cât nu au fost expuse în acest scop, ci au reflectat, potrivit aprecierii instanței de apel, un tipar vizual și estetic, nerelevant, însă, în cauză.

Nu este lipsit de importanță a accentua faptul că, potrivit CJUE, destinația anumitor obiecte, respectiv caracterul utilitar al acestora, precum și vocația lor de a fi produse în masă, nu interesează calificarea lor ca opere, în sensul dreptului de autor. În hotărârea pronunțată în cauza Cofemel, CJUE s-a preocupat anume de obiectele destinate unei utilizări practice (protejate ca modele industriale) în limitele învestirii, dar dezlegarea dată nu lasă loc de vreun dubiu în privința determinării caracterului de opere, în sensul dreptului de autor, chiar și în privința acestor obiecte, pe baza acelorași criterii aplicabile în cazul oricăror alte creații, deja expuse în considerentele ce preced.

Față de toate cele reținute anterior, Înalta Curte constată că originalitatea creației reclamantei nu a fost analizată în mod corespunzător prin decizia recurtă, motiv pentru care vor fi admise și susținerile cu acest obiect ale recurentei.

Nu în ultimul rând, se impune a se constata că nu a fost analizat în apel nici cel de-al doilea criteriu de care depinde, potrivit jurisprudenței CJUE, calificarea unei creații drept operă, în sensul dreptului de autor, respectiv identificarea acelor elemente care sunt expresia unei astfel de creații intelectuale, în strânsă legătură cu utilizarea de către terț a unei părți din creație.

Întrucât în prezenta cauză s-a invocat de către reclamanta A. faptul că pârâta B. S.R.L. a utilizat opera sa fără drept, ar trebui să se stabilească dacă este vorba în concret despre o utilizare în integralitate sau doar în parte a creației pretinse de către reclamantă a reprezenta o operă, o asemenea analiză interesând chiar calificarea ca operă, respectiv doar în privința elementelor preluate în mod efectiv, în situația în care s-ar reține reproducerea parțială a creației reclamantei.

Urmează, așadar, ca în cadrul rejudecării apelului, calificarea drept operă a creației reclamantei să fie stabilită prin prisma criteriilor desprinse din jurisprudența CJUE, astfel cum acestea au fost arătate prin prezenta decizie.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. împotriva deciziei civile nr. 1318 A din 15 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.