ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 351/2025

Ședința publică din data de 11 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22.02.2022 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu B. S.R.L., prin care solicită ca prin hotărârea ce urmează să se dispună obligarea pârâtei la încetarea utilizării în activitatea sa comercială, în orice mod, a semnului "B.", precum și a oricărui semn identic sau similar cu mărcile "A." aparținând reclamantei, inclusiv pe documentele comerciale și obligarea pârâtei să procedeze la schimbarea numelui său comercial, întrucât încalcă drepturile de proprietate industrială aparținând reclamantei, cu începerea procedurilor de schimbare în fața Oficiului Registrului Comerțului în termen de 7 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 39 alin. (1), art. 39 alin. (2) lit. b), c) și d), art. 39 alin. (3) lit. b)-e) din Legea 84/1998, art. 9 alin. (1), art. 9 alin. (2) lit. b) și c) și art. 9 alin. (3) lit. b)-e) din Regulamentul nr. 1001/2017 privind marca Uniunii Europene, art. 8 din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din anul 1883.

Prin sentința civilă nr. 1114 din 29.06.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca neîntemeiată și a obligat pe reclamantă la plata sumei de 3000 de RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 243A din 28 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1114/29.06.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimate-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat. A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 243A din 28 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A. S.A.

Cu privire la cererea de recurs formulată, s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) că aceasta îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând: denumirea, sediul și sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura reprezentantului convențional de la C. în baza împuternicirii avocațiale de la dosarului de recurs.

În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a constat că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 24 alin. (1) și alin. (2) raportat la art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON ce a fost achitată conform ordinului de plată aflat la dosarului de recurs.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat casarea hotărârii recurate și tramiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță de apel.

Prin primul motiv de recurs subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susținut încălcarea de către instanța de apel a regulii tantum devolutum quantum iudicatum, expresie a principiului disponibilității, prin constatarea lipsei similarității semnelor în discuție.

În acest sens a precizat că Tribunalul București a reținut, prin hotărârea sa, faptul că semnele în conflict sunt similare, iar pârâta nu a formulat apel împotriva hotărârii primei instanțe și, implicit, nici împotriva considerentelor prin care aceasta a reținut această similaritate.

Recurenta a subliniat încă din partea incipientă a cererii de apel că nu formulăm critici cu privire la considerentele prin care Tribunalul a constatat similaritatea dintre denumirea "B." și mărcile anterioare "A.":

Cu toate acestea, Curtea de Apel București a procedat la judecarea unui aspect care nu făcea obiectul apelului, în sensul că a reținut faptul că semnele în conflict nu ar fi similare deși părțile nu au formulat în apel critici cu privire la considerentele Tribunalului prin care s-a reținut similaritatea semnelor.

Totodată, recurenta a criticat și faptul că aceeași regulă procedurală tantum devolutum guantutn iudicatum a fost încălcată de către instanța de apel prin evaluarea riscului de confuzie dintre semnul "B." și mărcile "A.", aspect care nu se încadrează în limitele apelului, fiind invocată incidența motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere restrângerea obiectului de activitate a intimatei-pârâte, intervenită după depunerea cererii de chemare în judecată, prin renunțarea la activitățile legate de producția și comercializarea de ceasuri, recurenta a formulat critici prin cererea de apei exclusiv cu privire la aplicabilitatea art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, care vizează prejudicierea mărcilor de renume nu și cu privire la aplicabilitatea art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care vizează riscul de confuzie.

La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, subscrisa am invocat atât art. 39 alin. (2) pct. b) din Legea nr. 84/1998, cât și punctul c) al aceluiași articol, întrucât la acel moment intimata-pârâtă avea înscrise în obiectul de activitate și coduri CAEN legate de producția și comercializarea de ceasuri. Aceste servicii fiind similare cu serviciile prestate de subscrisa, aplicarea art. 39 alin. (2) pct. b) din același act normativ era facil a fi realizată, nefiind necesară nici analizarea condiției existentei unei mărci anterioare de renume.

Întrucât pe parcursul dosarului de fond, intimata-pârâtă a demonstrat renunțarea la aceste servicii similare, în mod evident s-a impus analizarea de către instanță a întrunirii condițiilor art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, privind protejarea mărcii care a dobândit un renume, motiv pentru care nu se mai impunea analizarea riscului confuzie, cum în mod greșit a procedat instanța de apel care a reținut faptul că cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. b) și c) din Lege, iar analiza instanței s-a referit la ambele ipoteze.

Față de aceste aspecte recurenta a precizat că decizia recurată este nelegală deoarece Curtea de Apel București a analizat pe larg riscul de confuzie și a concluzionat că nu pot fi primite criticile referitoare la existența riscului de confuzie dintre semnul "B." și mărcile de renume "A.", deși în faza apelului nu au fost formulate critici în acest sens, fapt care constituie, în opinia recurentei, o încălcare a regulii procedurale tantum devolutum quanium iudicatum.

Totodată, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut și faptul că instanța de apel a stabilit în mod greșit că este necesar ca serviciile oferite de intimata-pârâtă să fie similare pentru a exista o atingere adusă mărcii anterioare de renume, în condițiile în care această cerință nu este prevăzută de dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 39 alin. (2) pct. c) din Legea nr. 84/1998 motiv de casare

Unul dintre argumentele centrale din decizia recurată în ceea ce privește analiza prejudicierii renumelui mărcilor "A." este acela că bunurile pentru care sunt utilizate și respectiv înregistrate semnele în conflict sunt diferite cu toate că dispozițiile legale aplicabile pentru ipoteza prejudicierii renumelui (art. 39 alin. (2) pct. c) din Legea nr. 84/1998) nu reglementează condiția similarității produselor sau serviciilor.

În susținerea acestui motiv de recurs s-a arătat că aplicarea condiției similarității produselor sau serviciilor ar goli de conținut dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, care sunt menite să ofere o protecție extinsă mărcilor de renume. Această protecție permite titularului mărcii de renume să interzică utilizarea unor mărci similare în moduri care ar putea prejudicia reputația mărcii, chiar și în absența similarității produselor sau serviciilor. Prin urmare, similaritatea produselor sau serviciilor nu constituie o condiție obligatorie în contextul protecției mărcilor de renume conform art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea 84/1998.

Printr-un alt motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a invocat și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 39 alin. (2) pct. c) din Legea nr. 84/1998, prin adăugarea condiției existenței riscului de confuzie, deși protecția mărcilor de renume se extinde si la situațiile în care mărcile sunt asociate de consumatori fără a exista un risc de confuzie.

Prin intermediul acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel în considerentele deciziei recurate a adăugat și impus condiția existenței riscului de confuzie, fără ca aceasta să derive din dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 39 alin. (2) pct. c) din Legea 84/1998. Asocierea semnelor în sensul prevăzut de dispozițiile mai sus menționate reprezintă situația în care marca de renume este evocată în mintea consumatorului datorită similitudinii semnelor, fără a implica în mod necesar confuzia acestora. Riscul de confuzie (în sensul ipotezei de la lit. b) apare atunci când atât semnele, cât și produsele sunt similare sau identice, iar consumatorul le confundă sau consideră că provin de la întreprinderi legate din punct de vedere economic.

Această diferență rezultă din dispozițiile legale și este confirmată de jurisprudența obligatorie de la nivel european "Atingerile prevăzute la articolul 4 alin. (4) litera (a) din directivă, atunci când au loc, sunt consecința unui anumit grad de similitudine între mărcile anterioare și cele ulterioare, din cauza căreia publicul vizat realizează o asociere între aceste două mărci, cu alte cuvinte, stabilește o legătură între acestea, chiar dacă nu le confundă" (27/11/2008, EU:C:2008:655, C-252/07, cauza Intel paragraful 30, și jurisprudența citată în acesta).

Recurenta a susținut și faptul că în cauza de față probabilitatea asocierii de către consumator a semnului "B." cu mărcile de renume "A." este foarte mare, având în vedere criteriile relevante în evaluarea acesteia, pe care Curtea de Apel nu le-a luat în considerare, precum: Caracterul distinctiv intrinsec al elementului verbal "A.", fiind un element fantezist care nu are vreo semnificație și nu evocă per se vreo caracteristică generală a ceasurilor; Gradul de renume foarte ridicat al mărcilor de renume "A.", fiind greu de imaginat un grad de renume mai puternic; Unicitatea elementului "A.", nemaifiind utilizat pentru identificarea altor produse sau servicii pe piață.

Preluarea mărcilor de renume "A." chiar la începutul semnului "B." conduce la un grad de similaritate a semnelor foarte ridicat.

În susținerea argumentelor sale recurenta a făcut referire la decizia Bordului de Apel al EUIPO pronunțată la data de 03.06.2024, în cazul R1576/2023-5, în care s-a statuat că, deși produsele în discuție sunt complet distincte (deci nu există un risc de confuzie), o parte semnificativă a publicului din UE va face cu siguranță o asociere între marca de renume "D." și marca contestată "pasta D.", având în vedere criteriile relevante care sunt pe deplin aplicabile și în prezenta cauză precum reputația puternică, caracterul distinctiv intrinsec, unicitatea mărcii anterioare, gradul ridicat de similitudine dintre semne.

Pentru aceste considerente recurenta a precizat că, în opinia sa, decizia recurată este nelegală întrucât Curtea de Apel București a considerat că existența riscului de confuzie este necesară pentru aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (2) pct. c) din Legea nr. 84/1998, deși această condiție nu rezultă din textul de lege.

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 39 alin. (2) pct. c) din Legea nr. 84/1998, în ceea ce privește analiza atingerii aduse distinctivității mărcilor "A.", motiv de recurs subsumat aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei Curtea de Apel București nu a luat în considerare condițiile strict impuse de art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, ci a analizat în schimb condițiile necesare pentru aplicarea art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, respectiv similitudinea semnelor/serviciilor si riscul de confuzie.

În acest sens recurenta a indicat faptul că instanța de apel a reținut explicit că "lipsește cel puțin riscul de confuzie" deoarece nu există identitate între serviciile părților și întrucât semnele nu sunt similare, deși ipoteza riscului de confuzie depășește limitele apelului, nefiind formulate critici în acest sens în faza apelului. În propoziția imediat următoare, Curtea de Apel reține că "într-o atare situație" - adică în ipoteza riscului de confuzie - "s-ar profita necuvenit de reputația mărcii intimatei și s-ar dilua funcția esențială a mărcii, de a garanta originea și calitatea produselor ca provenind de la o anumită întreprindere".

În următorul paragraf, în baza raționamentului referitor la riscul de confuzie, Curtea de Apel conchide că nu pot fi primite criticile referitoare la riscul de confuzie (critici care nu au fost formulate), fiind improbabil ca activitatea intimatei-pârâte să compromită marca "A." sau să beneficieze în vreun mod de renumele acesteia.

În acest context recurenta a arătat că instanța de apel a considerat că existența riscului de confuzie constituie o condiție obligatorie pentru a exista o atingere adusă renumelui mărcii "A.", deși dispozițiile legale aplicabile fart. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998) nu instituie o astfel de condiție.

În susținerea argumentelor referitoare la atingerea adusă distinctivității sau "diluarea" mărcii anterioare de renume ce reprezintă dispersarea identității mărcii și a influenței sale asupra percepției publice recurenta, invocând și Hotărârea din 18 iunie 2009 pronunțată în cauza L'Oreal și alții, a precizat că în situația în care s-ar permite utilizarea/înregistrarea unor denumiri comerciale/mărci precum "B.", s-ar crea un precedent prejudiciabil pentru titularul mărcii întrucât și alte persoane vor dori, în mod firesc, să utilizeze și să înregistreze denumirea "A." datorită atractivității sale. Astfel, prin asocierea repetată cu alte mărci, se va provoca o dispersare a mărcilor și a imaginii "A.", cu atât mai mult cu cât elementul verbal "A." este unul fantezist și nu este folosit pentru identificarea altor produse/servicii, din niciun alt domeniu de activitate.

Mai mult decât atât, brandul "A." este cunoscut pentru imaginea de lux și calitatea superioară a produselor sale. Asocierea în repetate rânduri a mărcilor "A." cu produse sau servicii care nu au legătură cu industria ceasurilor de lux sau care sunt considerate de calitate inferioară, ar putea conduce treptat la o "diluare" a identității brandului "A.".

De asemenea, apariția denumirii A. într-o piață atât de diferită ar putea fi percepută ca o scădere a valorii brandului și, în consecință, ar determina o schimbare a comportamentului clienților recurentei devenind pe viitor reticenți în achiziționarea ceasurilor "A.", care reprezintă de multe ori chiar o investiție.

Prin urmare, utilizarea denumirii "B." va aduce atingere gravă caracterului înalt distinctiv al mărcii "A." și, implicit, funcției sale principale, întrucât nu va mai fi capabilă să identifice doar produsele recurentei pe piață, caracterul său unic fiind înlăturat.

În susținerea acestui motiv de recurs recurenta a menționat și decizia din data de 12.08.2022, pronunțată de Curtea Federală de Brevete din Germania depusă la dosarul cauei prin care s-a reținut atingerea adusă caracterului distinctiv al mărcilor "A." într-o situație similară, în care nu exista similaritate între bunuri precum și cauza C-252/07, E.. vechiul F., în cadrul căreia avocatul general G. a detaliat prin concluziile sale în ce constă tipul de prejudiciere a renumelui constând în diluarea mărcii. Acesta a oferit un exemplu de diluare foarte similar cu situația recurentei, privind marca H., cu un grad de renume la fel de ridicat ca renumele mărcilor A., ceea ce confirmă faptul că marca A. va fi diluată prin utilizarea semnului B., chiar dacă bunurile/serviciile sunt diferite și nu există risc de confuzie:

"Esența diluării în acest sens clasic este că diminuarea caracterului distinctiv mărcii înseamnă că aceasta nu mai este în măsură să suscite o asociere imediată cu produsele pentru care este înregistrată și utilizată. Astfel, pentru a-l cita din nou pe I., «de exemplu, dacă se tolerează restaurante H. și cafenele H., precum și pantaloni H. și bomboane H., în 10 ani nu va mai exista marca H.".

Față de aceste considerente, recurenta a invocat faptul că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel nu a luat în considerare condițiile aplicabile pentru ipoteza prejudicierii distinctivității mărcii de renume, prevăzută la art. 39 alin. (2) pct. c din Legea 84/1998, ci a analizat exclusiv condițiile necesare pentru existența riscului de confuzie, situație distinctă prevăzută ia lit. b) din cadrul aceluiași articol.

Printr-un alt motiv de recurs, încadrat de recurentă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a susținut aplicarea greșită a acelorași dispoziții ale art. 39 alin. (2) pct. c) din Legea nr. 84/1998 în ceea ce privește analiza atingerii aduse renumelui mărcilor "A.".

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel nu a analizat criteriile relevante aplicabile în speță care demonstrează prejudicierea renumelui mărcilor "A." prin utilizarea semnului "B.", criterii ce rezultă din dispozițiile legale aplicabile și sunt confirmate de jurisprudența europeană.

Invocând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene precum și Ghidul EUIPO (ediția 2024) recurenta a susținut că renumele mărcii poate fi afectat în cazul în care nu există risc de confuzie și, implicit, atunci când produsele/serviciile sunt diferite. Astfel cum rezultă din dispozițiile legale și jurisprudența sus-citată, ceea ce este relevant este dacă produsele/serviciile identificate prin semnul contestat sunt incompatibile cu imaginea particulară pe care marca de renume a dobândit-o în piață, ca urmare a investițiilor masive în respectiva marcă. Or, imaginea proiectată de mărcile "A." este incompatibilă cu serviciile intimatei-pârâte.

Caracteristicile asociate în mod obișnuit cu ceasurile A., cum ar fi luxul, prestigiul și statutul, sunt incompatibile cu cele asociate serviciilor de vânzare cu amănuntul a produselor de curățenie și uz casnic ale intimate-pârâte, având în vedere că produsele sanitare sunt mai degrabă ieftine, fiind și normal să fie accesibile pentru orice persoană. În sensul jurisprudenței europene, utilizarea mărcii "A." în cadrul serviciilor "B." are deci loc într-un context nepotrivit, incompatibil cu imaginea mărcilor "A.", de natură a afecta renumele acestora.

Mai mult, oferta limitată și cererea mare pentru anumite modele de ceasuri "A." creează o imagine de exclusivitate pentru mărcile "A.", ce determină valori de revânzare mult mai mari decât prețul de vânzare inițial.

Prin urmare, imaginea de lux, statut, exclusivitate, contribuie semnificativ la creșterea valorii produselor "A." și la dorința de cumpărare a acestora de către consumatori, iar utilizarea denumirii "A." de către intimată pentru serviciile de vânzare cu amănuntul a produselor de curățenie și uz casnic este, în opinia recurentei, aptă să aducă prejudicii renumelui mărcilor "A.".

Având în vedere cele de mai sus s-a susținut faptul că decizia recurată este nelegală întrucât instanța nu a analizat condițiile și criteriile aplicabile pentru ipoteza prejudicierii renumelui mărcilor, prevăzută la art. 39 alin. (2) pct. c) din Legea 84/1998, ci a analizat exclusiv condițiile necesare pentru existența riscului de confuzie, situație distinctă prevăzută la lit. b) din cadrul aceluiași articol.

Prin cererea de recurs recurenta a susținut faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 39 alin. (2) pct. c) din Legea nr. 84/1998, în ceea ce privește analiza obținerii de foloase necuvenite din distinctivitatea și renumele mărcilor anterioare "A., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, s-a susținut faptul că instanța de apel nu a luat în considerare condițiile și criteriile relevante aplicabile în analiza obținerii de foloase necuvenite din distinctivitatea și renumele mărcii, care reies din dispozițiile legale și sunt confirmate de jurisprudența europeană, ci a analizat în schimb numai situația riscului de confuzie.

Invocând prevederile Ghidului EUIPO privind noțiunea de folosire abuzivă a caracterului distinctiv sau a renumelui unei mărci precum și avantajul neloial recurenta a susținut faptul că un consumator va asocia automat denumirea B. cu marca de renume "A." ce beneficiază de o reputație a excelenței în privința calității produselor. Operând această asociere, operează și un transfer de imagine a reputației în privința calității produselor, consumatorul fiind astfel mai atras de produsele/serviciile Intimatei-Pârâte, cu atât mai mult cu cât calitatea produselor și serviciilor este o caracteristică pe care toți consumatorii o caută în legătură cu orice produse/serviciu. în acest mod, se aduce atingere mărcilor "A." în ceea ce privește funcția de garantare a calității produselor și funcția de investiție.

În susținerea argumentelor sale recurenta a menționat menționăm Decizia EUIPO (OHIM) din 04.05.2004 din dosarul Diviziei de Anulări nr. x depusă la dosarul cauzei privind o situație similară cu cea din speță, respectiv un conflict dintre mărcile "A." și un semn similar utilizat pentru produse puternic diferite de ceasuri (mașini agricole), prin care s-a reținut, în esență, faptul că utilizarea mărcii A. pentru mașini agricole va profita în mod neloial de renumele mărcilor A. ale reclamantei. A. pentru mașini agricole va profita de imaginea ceasurilor A..

Similar, în decizia EUIPO din 15.12.2021 pronunțată în Opoziția B 3134116, s-a reținut că semnul "J." beneficiază în mod injust de pe urma renumelui mărcii "K.", chiar dacă produsele și serviciile sunt foarte diferite:

În baza motivului de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a susținut faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în contextul în care instanța de apel a reținut, în decizia recurată o așa-zisă lipsă de similaritate dintre semnele "A." și "B." ce nu are nicio motivație și nu sunt consemnate niciun fel de observații cu privire la care ar fi diferențele dintre semne și de ce acestea ar fi relevante.

Totodată, s-a susținut faptul că instanța de apel nu a analizat criteriile relevante pentru constatarea prejudicierii renumelui mărcii "A.", criterii pe care recurenta le-a invocat în cadrul apelului său precum gradul de renume foarte ridicat al mărcii "A.", distinctivitatea intrinsecă ridicată a mărcii "A.", unicitatea elementului verbal "A.", similaritatea semnelor supuse analizei.

Mai mult, decizia recurată nu ar fi insuficient motivată în ceea ce privește cele trei tipuri de prejudiciere a renumelui prevăzute la art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea 84/1998. Decizia recurată nu cuprinde o analiză distinctă pentru fiecare tip de prejudiciere, deși prin apel a existat o argumentație detaliată pentru fiecare în parte.

Din jurisprudența relevantă recurenta a invocat decizia nr. 484/2020, pronunțată de secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ședința publică din data de 19.02.2020 susținând faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază întrucât nu prezintă argumente care să susțină concluzia lipsei de similaritate a semnelor "A." și "B." și, de asemenea, este insuficient motivată întrucât nu cuprinde o analiză detaliată pentru fiecare tip de prejudiciere a mărcii de renume, nefiind analizate criteriile relevante invocate de subscrisa, aspecte care trebuie să atragă casarea deciziei recurate.

Pentru toate motivele mai sus dezvoltate s-a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 243A/28.02.2024 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului, la Curtea de Apel București.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

La data de 05 noiembrie 2024 intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În combaterea motivelor de recurs subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. intimata-pârâtă a susținut faptul că, în cauză, instanța care a soluționat apelul a efectuat în considerente o descriere a împrejurărilor considerate relevante care au dus la pronunțarea deciziei recurate și respingerea apelului formulat astfel că nu este incidentă în cauză sancțiunea nulității deciziei recurate datorită expunerii de motive efectuată de instanța de apel pentru respingerea acestuia, conform textului legal invocat.

În ceea ce privește motivele de recurs încadrate de recurentă în cazul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intimata-pârâtă a susținut, în esență că așa cum a reținut instanța de fond și apel, nu se poate reține ca percepția consumatorului vizat de marca recurentei normal informat și suficient de atent și de avizat ar putea fi în vreun fel marcată de desfășurarea activității intimatei dintr-o sfera de concurență complet diferită și care nu are nimic de a face cu piața produselor de lux și nici ca vreun client vizat de activitatea intimatei ar putea sa considere, cunoscând semnificația mărcii recurentei și produsele oferite fac parte din categoria produselor de lux pentru care a devenit renumita marca recurentei. În opinia intimatei-pârâte ar fi improbabil ca un consumator mediu al produselor pentru care beneficiază de renume marca anterioara să întâlnească semnul folosit de intimată, iar în situația în care un cumpărător al produselor intimatei ar cunoaște despre semnificația mărcii recurentei este improbabil că ar face alegerea de a cumpără produsele în baza asocierii mentale cu marca recurentei.

Invocând jurisprudența europeană în materie, intimata-pârâtă a susținut și faptul că nu își folosește propriul nume comercial ca marcă, aspect dovedit prin facturile depuse în cauză din care rezultă în mod evident că "B." este doar denumirea societății. Astfel, se poate observa că denumirea societății folosită în acest mod nu poate determina confuzii cu marca "A." a cărui titular este reclamanta.

Intimata-pârâtă a reiterat apărările de la fondul cauzei potrivit cărora denumirea societății intimate este formată din particule ale numelor membrilor familiei proprietarilor, fapt adus la cunoștința apelantei prin email-ul din data de 12.06.2020 după cum urmează: L. fiul, M. fiica, N. prescurtarea numelui tatălui celor doi, asociat O..

Intimata-pârâtă a invocat hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Céline în sensul că denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăți în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerț astfel că în timp ce funcția numelui comercial este aceea de a desemna un fond de comerț funcția esențială a mărcii este aceea de a garanta consumatorilor proveniența de la o anumită întreprindere a produselor sau serviciilor pe care le desemnează.

Or, o denumire socială, un nume comercial sau o emblemă nu au, în sine, funcția de a distinge produse sau servicii. Într-adevăr, o denumire socială, are ca obiect identificarea unei societăți, în timp ce un nume comercial sau o emblemă, are ca obiect desemnarea unui fond de comerț.

Așadar, atunci când utilizarea unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme se limitează la identificarea unei societăți sau la desemnarea unui fond de comerț, această utilizare nu ar putea fi considerată ca având loc "pentru produse sau servicii" în sensul articolului 5 alin. (1) din directivă.

În schimb, atunci când un terț aplică semnul care constituie denumirea sa socială, numele său comercial sau emblema sa pe produsele pe care le comercializează, are loc o utilizare "pentru produse", în sensul articolului 5 alin. (1) din directivă.

În plus, chiar în lipsa aplicării semnului, are loc o utilizare "pentru produse sau servicii" în sensul prevederii menționate atunci când terțul utilizează semnul respectiv astfel încât se stabilește o legătură între semnul care constituie denumirea socială, numele comercial sau emblema terțului și produsele comercializate sau serviciile furnizate de terț.

Totodată, în sprijinul argumentelor sale intimata-pârâtă a invocat considerentele deciziei civile nr. 2348/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin intermediul cărora s-a reținut faptul că este exclusă încălcarea drepturilor asupra mărcii dacă semnul nu este utilizat efectiv pentru serviciile oferite, comercializate, importate sau exportate ori pe documentele care însoțesc prestarea acestor servicii sau pe materialele publicitare vizând asemenea servicii, constatări care se aplică și produselor.

De asemenea, o eventuală utilizare a semnului ce compune marca în alt scop decât acela al identificării produselor sau al serviciilor oferite excedează sfera de aplicare a normei, neputând constitui o faptă de încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp conflictul marcă-semn, reglementat prin art. 36 are în vedere doar o utilizare care aduce atingere sau este, susceptibilă a aduce atingere funcțiilor mărcii, în special a funcției esențiale de garantare pentru consumator a provenienței serviciului sau produsului.

Pornind de la aspectele ce decurg din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și cea a înaltei Curți de Casație și Justiție citate prin întâmpinare, intimata-pârâtă a susținut că numele său comercial legal înregistrat reprezintă o componentă a semnului ce alcătuiește marca recurentei astfel că ce trebuie lămurit este dacă folosirea semnului s-a tăcut cu titlu de marcă, pentru identificarea produselor oferite de către intimată ori în legătură cu numele comercial respectiv pentru individualizarea calității de comerciant. Ceea ce este relevant în contextul reținut mai sus este faptul că nu s-a probat că intimata a utilizat elementul verbal "A." altfel decât ca nume comercial.

Din punct de vedere vizual între semnele în conflict există diferențe majore și nu există risc de confuzie sau de asociere pentru public, iar din material probator administrat în cauză rezultă că intimata nu folosea sintagma "B." în promovarea sa pe piață.

Intimata-pârâtă a invocat și prevederile art. 8 al Convenției de la Paris pentru protejarea proprietății industriale, la care România este parte potrivit cărora numele comercial va fi protejat în toate țările uniunii, fără obligația de depunere sau înregistrare, indiferent dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrica sau de comerț. Denumirea societății "B." este protejată potrivit art. 8 al Convenției de la Paris, indiferent daca face sau nu parte dintr-o marca de fabrica sau de comerț, solicitarea apelantei de obligare a intimatei la schimbarea numelui neputând fi, prin urmare, primită

În ceea ce privește motivele de recurs subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intimata-pârâtă a susținut faptul că există contradicție între textul de lege invocat și susținerile recurentei, în contextul în care instanța de apel a reținut o lipsă de similaritate intre semnele aflate în conflict ceea ce constituie un motiv suplimentar care nu a fost solicitat prin memoriul de apel conform susținerilor recurentei iar prin motivul de recurs invocat se susține faptul că decizia apelată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ci că ar cuprinde motive suplimentare de respingere a apelului.

Față de aceste considerente, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată, aceasta fiindu-i comunicată conform dovezii de la dosarul de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă categorie de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă, în esență, încălcarea regulilor procedurale referitoare la judecarea apelului în limitele a ceea ce s-a apelat.

Aceste critici sunt fondate.

Din dispozițiile art. 477 și ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ. rezultă o dublă limitare a judecății în apel prin raportare la ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum apellatum), respectiv judecarea apelului cu privire la capetele de cerere la care se referă și la cele dependente de acestea, precum și judecarea apelului în limitele criticilor formulate.

Cu alte cuvinte, apelul deschide calea unei noi judecăți, în fapt și în drept, asupra tuturor aspectelor cauzei (art. 476 alin. (1) C. proc. civ.), însă această devoluțiune se petrece în limitele conturate de motivele de apel, respectiv de apărările formulate prin întâmpinarea la apel, prin care materia litigioasă din fața primei instanțe poate fi augmentată, limitat, cu noi motive, mijloace de apărare și dovezi invocate în etapa scrisă a apelului (art. 478 alin. (2) C. proc. civ.).

Chiar dacă într-o manieră excesiv de succintă, tribunalul a reținut similitudinea mărcilor, adică similitudinea denumirii comerciale/semnului B., utilizat de pârâtă, cu mărcile A. care aparțin reclamantei.

Această chestiune nu a făcut obiectul contestării, nici prin motivele de apel formulate de reclamantă (care nici nu avea interes să pună în discuție o constatare care îi era favorabilă), dar nici prin apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare.

Cu toate acestea, cu nesocotirea limitelor judecății în apel rezultate din dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 478 alin. (2) din același cod, instanța de apel a revenit asupra acestei constatări și a statuat (de altfel în mod eronat) că nu ar exista similitudine între semnul B. și mărcile A., fără a fi învestită cu privire la această chestiune de părți prin motivele de apel, respectiv prin întâmpinarea la apel și fără a supune dezbaterii această chestiune din oficiu, dacă aprecia necesar, astfel cum ar fi impus prevederile art. 14 alin. .4 -6 C. proc. civ.

Din această perspectivă, este incident de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă categorie de critici, recurenta-reclamantă invocă interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, respectiv a criteriilor rezultate din jurisprudență referitoare la condițiile încălcării mărcilor de renume.

În mod separat, recurenta a invocat în finalul memoriului de recurs și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva nemotivării temeinice a presupusei lipse de similitudine între semnele A. și B. și a neanalizării ipotezelor normative prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Criticile menționate urmează a fi analizate tot din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât conturează la rândul lor o interpretare și aplicare eronată a normelor de drept material.

În ceea ce privește situația de fapt, instanța devolutivă a reținut că reclamanta este titulara mărcilor înregistrate atât la nivel european cât și internațional, respectiv Marca europeană combinată "A." nr. x A., înregistrată din data de 10.01.2000, invocată în ceea ce privește produsele relevante din clasa 14 (ceasuri și accesorii), conform Clasificării de la Nisa; Marca internațională "A." nr. x A., înregistrată din data de 28.02.1962, având țară desemnată România încă din anul 1982, invocată în ceea ce privește produsele din clasa 14, conform Clasificării de la Nisa; Marca internațională "A." nr. 476371 A., înregistrată din data de 24.03.1983, având țară desemnată România, invocată în ceea ce privește produsele din clasa 14, conform Clasificării de la Nisa.

De asemenea, s-a reținut că pârâta folosește denumirea B. ca denumire comercială, folosindu-se de codul CAEN 4752 ce privește "comerț cu amănuntul al articolelor de fierărie, al articolelor de sticlă și a celor pentru vopsit, în magazine specializate și cu un număr semnificativ de activități secundare", sens în care apelanta a considerat că aceasta încalcă marca sa de renume, respectiv marca A..

În ceea ce privește marca Uniunii Europene, art. 9 din Regulamentul nr. 2017/1001 privind marca Uniunii Europene prevede că:

(1) Înregistrarea unei mărci UE conferă titularului său drepturi exclusive.

(2) Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii UE, titularul respectivei mărci UE are dreptul să împiedice orice terț să utilizeze un semn în cadrul comerțului, fără consimțământul său, pentru produse sau servicii în cazul în care:

(a) semnul este identic cu marca UE și este utilizat pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care marca UE este înregistrată;

(b) semnul este identic cu, sau similar cu marca UE și este utilizat în legătură cu produsele sau serviciile care sunt identice sau similare cu produsele sau serviciile pentru care marca UE este înregistrată, în cazul în care există un risc de confuzie din partea publicului; riscul de confuzie cuprinde riscul de asociere între semn și marcă;

(c) semnul este identic sau similar cu marca UE, indiferent dacă este utilizat sau nu pentru produse sau servicii care sunt identice, similare sau nu sunt similare cu cele pentru care marca UE este înregistrată, în cazul în care aceasta se bucură de renume în Uniune și, prin utilizarea semnului fără motiv justificat, se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii UE ori se aduce atingere acestuia.

(3) În temeiul alin. (2), pot fi interzise, în special, următoarele: (…) d) utilizarea semnului ca denumire comercială sau ca nume de societate ori ca parte a unei denumiri comerciale sau a numelui unei societăți; (e) utilizarea semnului în documente comerciale și în publicitate; (f) utilizarea semnului în publicitatea comparativă într-o manieră care contravine Directivei 2006/114/CE.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice,

(1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul acesteia poate cere instanței judecătorești competente, printr-o acțiune în contrafacere, să interzică terților să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său:

a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;

b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă;

c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii identice, similare sau diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă prin utilizarea semnului fără motiv justificat se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori se aduce atingere acestora.

Cererea introductivă de instanță s-a întemeiat deopotrivă pe ipotezele normative prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998, respectiv pe dispozițiile art. 9 din Regulamentul nr. 1001/2017.

După sesizarea primei instanțe, după cum rezultă din constatările de fapt cuprinse în sentința acesteia, intimata-pârâtă a restrâns obiectul sau de activitate, renunțând la următoarele activități: producția de ceasuri; comerț cu ridicata al ceasurilor și bijuteriilor, comerț cu amănuntul al ceasurilor și bijuteriilor, în magazine specializate; repararea ceasurilor și bijuteriilor; fabricarea imitațiilor de bijuterii și articole similare; repararea echipamentelor electronice și optice; repararea altor echipamente; repararea altor articole de echipamente si accesorii.

Ca urmare, prin apelul declarat, reclamanta a învederat că, față de renunțarea la serviciile similare cu cele pentru care sunt înregistrate mărcile sale, se impune analiza ipotezei normative prevăzute de art. 39 alin. (1) lit. c) din lege, specifică mărcilor de renume.

Cu toate acestea, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv ale art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 1001/2017 statuând că și în această ipoteză ar fi necesar ca serviciile oferite de intimată să fie similare celor pentru care este înregistrată marca anterioară de renume.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel examinează condiția riscului de confuzie în termeni cvasiidentici, atât când se raportează (de altfel în mod superfluu) la dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, cât și atunci când se raportează la dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. c). Astfel, instanța de apel reține, practic, că doar în cazul riscului de confuzie între mărcile A. și semnul utilizat de pârâtă (apreciat inexistent în cauză) "s-ar profita necuvenit de reputația mărcii intimatei și s-ar dilua funcția esențială a mărcii, de a garanta originea și calitatea produselor ca provenind de la o anumită întreprindere".

Or, în mod întemeiat a criticat recurenta-reclamantă statuarea instanței de apel potrivit căreia existența riscului de confuzie constituie o condiție obligatorie pentru a exista o atingere adusă renumelui mărcii "A.", deși dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv ale art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulament nu instituie o astfel de condiție.

Rezultă că în speță nu poate fi reținută o simplă aplicare eronată a legii, ci chiar o eroare conceptuală asupra condițiilor de aplicare a normei, aceasta fiind chiar în abstract greșit interpretată, ceea ce conturează incidența ambelor ipoteze ale cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (atât încălcarea, concretizată printr-o interpretare eronată, cât și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile).

În cauza E. (C - 252/07, hotărârea din 27.11.2008), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că protecția mărcii de renume presupune o condiție specifică, constând în utilizarea fără motive întemeiate a mărcii ulterioare, prin care se obțin sau s-ar obține foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare ori care aduce sau ar aduce atingere acestora.

Așadar, norma legală națională, respectiv norma cuprinsă în Regulamentul european, care sunt în substanță identice cu prevederile directivei europene și trebuie interpretate identic, asigură protecția respectivă în favoarea mărcilor de renume în trei ipoteze, respectiv, în primul rând, atingerea adusă caracterului distinctiv al mărcii anterioare, în al doilea rând, atingerea adusă renumelui acestei mărci și, în al treilea rând, foloasele necuvenite obținute din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii respective.

În ceea ce privește atingerea adusă caracterului distinctiv al mărcii anterioare, desemnată și prin termenii "diluare", "uzare lentă" sau "interferență", această atingere se produce atunci când este diminuată aptitudinea acestei mărci de a identifica produsele sau serviciile pentru care este înregistrată și utilizată ca provenind de la titularul mărcii respective, utilizarea mărcii ulterioare determinând o dispersie a identității mărcii anterioare și a influenței acesteia asupra percepției publicului. Este incidentă această situație în special atunci când marca anterioară, care determină o asociere imediată cu produsele sau cu serviciile pentru care este înregistrată, nu mai este în măsură să determine o astfel de asociere.

Atingerile prevăzute la articolul 4 alin. (4) litera (a) din directivă, atunci când au loc, sunt consecința unui anumit grad de similitudine între mărcile anterioare și cele ulterioare, din cauza căreia publicul vizat realizează o asociere între aceste două mărci, cu alte cuvinte, stabilește o legătură între acestea, chiar dacă nu le confundă.

Pe de altă parte, în lipsa unei astfel de legături în percepția publicului, prin utilizarea mărcii ulterioare nu se pot obține foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau nu se poate aduce atingere acestora (E., par. 29 - 31).

În ceea ce privește gradul de similitudine, aplicând criteriile rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, rezultă o similaritate conceptuală, vizuală și fonetică ridicată, având în vedere că mărcile A. sunt înglobate în întregime în semnul B., sintagma A. fiind reprodusă în întregime, chiar la începutul denumirii B., particula inițială A. fiind de natură a atrage cu precădere atenția publicului relevant.

În această privință, trebuie observat că, astfel cum recurenta-reclamantă a susținut în mod constant, iar prima instanță devolutivă a reținut, fără ca intimata să formuleze critici în această privință, mărcile A. au un grad distinctiv intrinsec ridicat, fiind denumiri fanteziste pentru produsele și serviciile pentru care au fost înregistrate, în vreme ce particula - gel, adăugată mărcilor A. într-o manieră similară unui sufix, are un caracter slab distinctiv, fiind în esență una descriptivă.

Ca urmare, situația premisă a normei prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv de art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 1001/2017 se regăsește cu prisosință în speță, chestiune care fusese de altfel în esență constatată și de tribunal.

Fără temei legal a reținut însă instanța de apel că în condițiile lipsei unei identități ori asemănări a produselor comercializate de către cele două părți și a lipsei similarității semnelor, riscul de confuzie nu trebuie reținut, având în vedere că un public consumator rezonabil de atent nu ar putea crede că produsele ori serviciile în cauză provin de la aceeași întreprindere ori de la întreprinderi aflate într-o conexiune economică.

Pe de-o parte, astfel cum s-a arătat, semnele sunt (puternic) similare, iar pe de altă parte, analiza instanței de apel este una specifică riscului de confuzie cerut de dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, iar nu cea impusă de lit. c) a aceluiași articol, ale cărei condiții sunt diferite.

Pentru incidența dispozițiilor art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv ale art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 1001/2017 nu se cere existența unui risc de confuzie, în sensul că un public consumator rezonabil de atent ar putea crede că produsele ori serviciile în cauză provin de la aceeași întreprindere ori de la întreprinderi aflate într-o conexiune economică, ci este suficientă o asociere mentală, respectiv stabilirea unei legături, chiar în lipsa oricărei confuzii.

Astfel, potrivit statuărilor Curții de Justiție, o legătură între mărcile în conflict este stabilită în mod necesar în caz de risc de confuzie, cu alte cuvinte, atunci când publicul pertinent crede sau poate să creadă că produsele sau serviciile comercializate sub marca anterioară și cele comercializate sub marca ulterioară provin de la aceeași întreprindere sau de la întreprinderi legate din punct de vedere economic Cu toate acestea, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 27-31 din Hotărârea Adidas-Salomon și P., citată anterior, punerea în aplicare a protecției instituite prin articolul 4 alin. (4) litera (a) din directivă nu necesită existența unui risc de confuzie (E., par. 57 - 58).

De asemenea, în cauza Interflora (C - 323/09, hotărârea din 22.09.2011), Curtea de Justiție a statuat că protecția mărcii de renume nu presupune existența unui risc de confuzie în percepția publicului vizat (par. 71).

Din hotărârea E. mai rezultă că, pentru stabilirea legăturii specifice normei aplicabile, urmează a fi analizați factori precum: gradul de similitudine între mărcile în conflict; natura produselor sau a serviciilor pentru care fiecare dintre mărcile în conflict este înregistrată, inclusiv gradul de asemănare sau de diferențiere a acestor produse sau servicii, precu