ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 649/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 11.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 1.840.415 RON, în temeiul dispozițiilor legale referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, respectiv a dispozițiilor art. 1345 și urm. din C. civ. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul B. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind inadmisibilă sau neîntemeiată. Prin încheierea din 08.10.2021, Tribunalul a luat act de susținerile pârâtului în sensul că înțelege să invoce inadmisibilitatea acțiunii ca apărare de fond și a unit excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, cu fondul cauzei, pentru motivele expuse în considerentele încheierii de ședință.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 763 din 20 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 563 din 03 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 763/20.05.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Ajutorul public judiciar acordat apelantei prin încheierea din data de 12.12.2022, în cuantum de 11.005 RON, a rămas în sarcina statului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 563A din 03 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prevalându-se de motivul de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1345 din C. civ. Sub acest aspect, a arătat că, în cauză, au fost reținute în mod corect condițiile juridice ale unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, însă a apreciat eronat asupra probatoriului administrat de către prima instanță de fond, precum și în legătură cu admisibilitatea acțiunii, conchizând că sumele pretinse de la pârât au ca temei raporturile contractuale stabilite între părți. Or, susține recurenta, din probele administrate ar reieși concluzia potrivit căreia sumele nu pot fi recuperate de la pârât tocmai din lipsa dovezii unui raport juridic contractual, fie că este vorba despre un contract de împrumut, ca în cazul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, sau un avans pentru mărfuri viitoare, ca în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea. Se consideră că instanța nu a dus raționamentul până la capăt, neexplicând la ce fel de raporturi contractuale se referă destinația sumelor primite de pârât. Solicită a se avea în vedere că aceasta nu mai avea la dispoziție nici un alt remediu juridic pentru recuperarea sumelor de bani, sens în care prezenta acțiune întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză este admisibilă, fiind formulată ca remediu subsidiar al acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1348 din C. civ., și care a fost deja respinsă. Se mai invocă faptul că instanța de apel a recunoscut remiterea unor sume importante de bani către pârât, însă a menționat, fără a argumenta corespunzător, de ce a apreciat că aceste sume au fost remise în baza unor raporturi contractuale civile.

Apărările formulate în cauză În data de 14 iulie 2023, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că reclamanta încearcă, din nou, să își modifice temeiul acțiunii, susținând că sumele de bani ar fi fost remise acestuia pentru nevoi personale, și că singura modalitate de recuperare a acestora este prin intermediul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 11 decembrie 2020, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare asupra recursului. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile și a motivelor de recurs invocate - art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ.-, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu titlu prealabil, se constată că demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamanta solicitând obligarea pârâtului B. la plata sumei totale de 1.840.415 RON, compusă din: - 562.880 RON, reprezentând echivalentul a 147.720 USD, remisă în perioada 21.09.2008 - mai 2009 pentru livrarea de marfă din Turcia; - 908.200 RON, reprezentând echivalentul a 227.050 USD, remisă în perioada septembrie 2009 - februarie 2012 pentru livrare marfă; - 31.817,5 RON, reprezentând echivalentul a 7.150 EURO, remisă pârâtului în aceeași perioadă septembrie 2009- februarie 2012, pentru acoperirea unor cheltuieli personale ale acestuia, dar care urmau a fi achitate tot prin livrare de mărfuri; - 129.950 RON, remisă pârâtului în aceeași perioadă, septembrie 2009 - februarie 2012 pentru cheltuieli personale ale acestuia; - 84.400 RON, 43.530 RON și 29.592,20 RON, reprezentant echivalentul sumelor de 36.650 euro, suma de 2.250 RON reprezentantul echivalentului sumai de 500 USD, suma de 13.800 RON echivalentul la 3.450 USD și suma 4.000 RON echivalentul a 1.000 USD, remisă pârâtului în aceeași perioadă de referință pentru livrare de mărfuri. În privința acelorași sume pretinse, reclamanta a mai învestit instanțele de judecată cu alte două dosare, întemeiate, însă, pe cauze juridice diferite. Astfel, prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, reclamanta a A. a solicitat, în contradictiu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de totale de 1.840.415 RON, sumă ce ar fi fost remisă cu titlu de împrumut, pentru diversele cheltuieli ale acestuia. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1004 și urm. C. civ. 1848, art. 1062, art. 1092 alin. (1) și art. 1584 și urm. C. civ. 1848. Prin sentința civilă nr. 1191/19.20 2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A.. Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul B. prin întâmpinare, instanța a apreciat că, într-adevăr acțiunea în resti tuire este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2517 C. civ. 2009, termen care a început să curgă pentru fiecare sumă la momentul predării ei, împlinindu-se cel mai târziu în luna martie 2015, anterior introducerii respectivei acțiuni. Însă, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., în raport cu cererile anterioare formulate de reclamantă prin care a solicitat restituirea acelorași sume (dosar nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea), acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 fiind formulată înainte de împlinirea unui termen de 6 luni de la soluționarea definitivă a acelui dosar, situație care a impus analizarea pe fond a pretențiilor reclamantei. Hotărârea tribunalului a rămas definitivă prin respingerea apelului și recursului exercitate împotriva acesteia, prin decizia civilă nr. 733A din 12 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și, respectiv decizia civilă nr. 1320 din 10 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. La data de 11 decembrie 2020, anterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) din C. civ., reclamanta a formulat acțiunea cu a cărei soluționare a fost învestită instanța în prezentul dosar. Drept urmare, așa cum reiese în mod expres din cuprinsul hotărârii, prin sentința civilă nr. 763 din 20 mai 2022, Tribunalul București a reținut incidența normelor de excepție reglementate de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. 2009, ceea ce a impus judecarea cauzei pe fond, prin verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate ale îmbogățirii fără justă cauză. În final, constatând caracterul neîntemeiat al acțiunii de in rem verso, și având în vedere considerentele reținute în încheierea interlocutorie de 8.10.2021 prin care a fost unită cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune, din decizia nr. 2288/06.06.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II civilă, în sensul că: "în situația în care acțiunea nu este întemeiată, aceasta nu va fi respinsă pe fond, ci, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, ca prescrisă, apreciindu-se că cererea anterioară de chemare în judecată nu a întrerupt cursul prescripției", tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins pe cale de consecință, acțiunea, ca prescrisă. Reanalizând cauza pe fond (iar nu din perspectiva incidenței prescripției), prin decizia nr. 563A din 03 aprilie 2023, atacată cu recurs, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 763 din 20 mai 2022 a Tribunalului București, reținând caracterul inadmisibil al acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1345 din C. civ., în sensul că reclamanta avea la dispoziție un alt remediu juridic în vederea recuperării sumelor de bani pretinse de la pârât. Pe cale de consecință, cu toate că, în primă instanță, pretențiile reclamantei au fost analizate pe fond, acțiunea fiind însă respinsă ca prescrisă, urmare a constatării netemeiniciei pretențiilor deduse judecății, în conformitate cu prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., Curtea de Apel București a apreciat inadmisibilitatea demersului judiciar față de caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso, printr-o construcție juridică corectă. În litigiul pendinte, legalitatea deciziei recurate urmează a fi analizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor prescrise de lege în legătură cu admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1345 din C. civ. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, reclamanta a susținut că, pe de o parte, soluția de respingere a cererii de restituire a sumei de 1.840.415 RON, remisă pârâtului în mai multe tranșe, în perioada 2008-2012, a fost dată cu aplicarea greșită a regulii subsidiarității acțiunii de in rem verso, prevăzută de art. 1345 și art. 1348 din C. civ., întrucât s-ar fi reținut nelegal existența unor relații contractuale între părți, deși în litigiile anterioare care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea și nr. 23698/3/2015 al Tribunalului București s-ar fi statuat în sensul inexistenței raportului contractual civil între părți, motiv pentru care nu există o altă cale, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, care ar putea fi promovată de reclamantă, dreptul său la restituire devenind iluzoriu. Pe de altă parte, criticile din recurs au fost întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocându-se nemotivarea hotărârii recurate și contradictorialitatea acesteia, în sensul că nu a fost indicat în concret a remediul aflat la dispoziția părții pentru satisfacerea pretențiilor sale, în contextul în care acțiunile întemeiate pe răspunderea civilă contractuală promovate anterior au fost respinse. Criticile formulate, care se subsumează atât motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ. nu sunt fondate. De lege lata, faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză beneficiază de consacrare legislativă, sediul materiei fiind reprezentat de dispozițiile art. 1345-1348 din C. civ. În drept, îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic. Condițiile juridice, înscrise în art. 1345 și 1348 din C. civ. sunt: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogățirea și însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mișcării de valori între patrimonii; buna-credință a îmbogățitului, în caz contrar izvorul obligației fiind faptul juridic ilicit; inexistența unei alte acțiuni în justiție la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite. Cea din urmă condiție, afirmată în mod tradițional în doctrină și jurisprudență, a primit și consacrare expresă în noul C. civ., în cuprinsul art. 1348, potrivit cu care "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat". Drept urmare, acțiunea este admisibilă, numai în situația în care reclamantul (însărăcitul) nu are și nici nu a avut o altă acțiune de drept comun pentru a putea obține pe cale de constrângere restituirea valorii îmbogățirii pârâtului și restabilirea dezechilibrului patrimonial creat, nu însă și atunci când o altă acțiune de care dispunea însărăcitul a încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept. Caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso are, în consecință, rolul de a împiedica utilizarea abuzivă a îmbogățirii fără justă cauză prin care ar putea fi deturnate alte mijloace juridice destinate pentru a fi utilizate în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire corelativă care se întemeiază pe o justă cauză. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o altă acțiune, mecanismul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi pus în acțiune, domeniul său fiind restrâns datorită caracterului subsidiar al acțiunii. Raportând aceste considerente cu valoare generală la circumstanțele concrete ale litigiului pendinte, Înalta Curte reține că este legală concluzia instanței de fond, validată de instanța de prim control judiciar prin decizia recurată, potrivit cu care îmbogățirea și însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convențional (a unui contract de împrumut sau livrare de mărfuri), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziția reclamantei o acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanță. Or, faptul că acțiunile anterioare, întemeiate pe răspundere contractuală, au fost respinse de către instanțe, nu atrage automat concluzia potrivit căreia demersul întemeiat pe dispozițiile art. 1345 din C. civ. ar fi admisibil, ci este necesar a se verifica dacă, așa cum s-a arătat mai sus, acțiunile de care dispunea reclamanta ar fi încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept, ceea ce se traduce prin nerecunoașterea spre exemplu a caracterului de contract de împrumut ori de livrare mărfuri în legătură cu înscrisul de care s-a prevalat partea la momentul intentării respectivelor acțiuni. Or, în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Vâlcea a respins acțiunea reclamantei prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/23.09.2008 pentru dol, fraudă la lege sau pentru lipsa cauzei și, în subsidiar, constatarea caracterului simulat al aceluiași contract, reținând că acesta este un act juridic real, încheiat cu respectarea condițiilor de validitate ale contractelor, precum și că nu sunt întrunite nici cerințele operațiunii juridice a simulației. În mod indiscutabil, s-a reținut existența, valabilitatea și realitatea contractului de împrumut încheiat între părți și, implicit, existența raporturilor contractuale născute între părți. În ceea ce privește acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, ce privea restituirea aceleiași sume pretinse de la pârât și în prezentul dosar, întemeiate însă pe o altă cauză, și aceasta a fost respinsă, instanța de fond constatând, într-adevăr, că nu sunt îndeplinite cerințele unui contract de împrumut conform art. 1576 și urm. C. civ., însă aceasta întrucât chiar reclamanta a afirmat că sumele de bani au fost remise pârâtului pentru ca acesta să îi aducă marfă din Turcia, iar nu pentru a le folosi după bunul său plac. Așadar, ceea ce a constatat instanța în dosarul nr. x/2015 a fost netemeinicia pretențiilor reclamantei întemeiate pe contractul de împrumut, fapt ce nu exclude posibilitatea atragerii răspunderii pârâtului în baza unui alt temei de drept material, care să corespundă specificului pretinsei convenții dintre părți (din alegațiile reclamantei și probatoriul administrat la dosar reieșind, în opinia tribunalului, că sumele sunt pretinse în temeiul unui contract livrare mărfuri, fie reprezintă sume achitate pentru contractul de împrumut nr. x/23.09.2008). Chiar prin sentința civilă nr. 1191 din 19 octombrie 2016 (paragraf penultim), pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, se reține în mod expres existența unor relații contractuale între părți, însă care nu au natura unui contract de împrumut. Drept urmare, în cauza de față instanțele anterioare au apreciat în mod corect că temeiul însărăcirii reclamantei derivă dintr-un contract, care nu este însă necesar să fie unul de împrumut, curtea de apel specificând în mod expres posibilitatea formulării unei alte acțiuni în răspundere contractuală pentru a obține ceea ce îi este datorat, revenind însă reclamantei dreptul și, totodată, obligația, de a încadra corespunzător în fapt și în drept o astfel de acțiune. Pe cale de consecință, nu se poate reține o lipsă a motivării hotărârii atacate prin lipsa argumentării concluziei instanței în sensul existenței raporturilor contractuale dintre cele două părți. Curtea de Apel București reținut, deci, existența unei alte căi pentru valorificarea pretențiilor și, în egală măsură, a identificat în mod expres natura respectivei acțiuni, ca fiind una în răspundere contractuală, revenind reclamantei obligația de a indica care anume tip de contract corespunde raporturilor dintre aceasta și pârâtul din prezenta cauză, doar acestea cunoscând care a fost intenția reală a acestora la momentul predării, respectiv primirii respectivelor sume de bani. Instanța nu poate pune în vedere părții să aleagă un anumit tip de acțiune, în concret, întrucât aceasta ar echivala cu verificarea în prezentul dosar a naturii juridice a raporturilor dintre părți, analiză cu care nu a fost învestită iar, pe de altă parte, întemeierea în fapt sau în drept a unei acțiuni aparține întotdeauna părții reclamante, instanța putând, în virtutea rolului activ al judecătorului, doar să dea acțiunii calificarea juridică exactă după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în conformitate cu art. 22 din C. proc. civ. În ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de apel a dat o interpretare eronată probelor, reținând, pe de-o parte, că s-a făcut dovada remiterii unor sume importante de bani către pârât, însă, pe de altă parte, a apreciat în mod contradictoriu că sumele au fost remise în baza unor raporturi contractuale civile, deși acest aspect ar fi fost infirmat de instanțele anterioare, aceasta reprezintă o critică de netemeinicie, care nu poate fi supusă controlului în calea extraordinară de atac a recursului. În plus, alegația este și nereală, curtea de apel arătând în mod concret în cuprinsul deciziei atacate că a analizat hotărârile pronunțate în dosarele anterioare, făcând referire expresă la fiecare dintre sentințele despre care recurenta pretinde că ar cuprinde statuări în sensul inexistenței unei raporturi contractuale civile între părți. Practic, ceea ce critică recurenta subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ. este contradicția între, pe de-o parte decizia recurată, în care se reține existența unor raporturi contractuale civile între părți și hotărârile pronunțate în litigiile anterioare purtate între părți, în care, în opinia recurentei-reclamante, s-ar fi reținut contrariul, și anume lipsa acestor raporturi contractuale. Sub acest aspect, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre ponunțată într-un alt dosar, în această ultimă ipoteză putând fi invocată doar o eventuală încălcare a autorității/puterii de lucru judecat. Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar. Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, neputându-se susține în mod întemeiat existența unor motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii în cuprinsul acesteia. În realitate, criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată sub aspectul caracterului subsidiar al acțiunii de in rem verso, astfel că dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ. Pe cale de consecință, văzând că instanța de apel a argumentat susținerea în sensul că există o altă cale, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, de care poate uza reclamanta pentru satisfacerea pretenților sale, făcând referiri exprese la litigiile anteriore, în legătură cu care a constatat că nu a fost negată de către respectivele instanțe existența unor raporturi civile contractuale între părți, ci doar s-a apreciat că greșita încadrare în fapt și în drept a cererii de către reclamantă nu a permis atragerea răspunderii pârâtului justificate prin prisma unui contract de împrumut, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros calea de atac cu a cărei soluționare a fost învestită. Interpretarea diferită dată de către curtea de apel a celor reținute de instanțe prin hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2014 și nr. y/2015, față de ceea ce a înțeles recurenta-reclamantă că s-ar fi reținut în respectivele dosar, nu poate atrage casarea hotărârii, din perspectiva caracterului pretins contradictoriu al hotărârii. Față de aceste considerente, stabilind din actele dosarului că reclamanta are la îndemână o altă acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanță, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogățirii fără justă cauză, în mod corect instanța de apel a respins ca nefondat apelul promovat de reclamanta A.. Întrucât niciunul dintre motivele de casare invocate nu se verifică, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.