Decizia nr. 129/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 26.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, societatea A. S.R.L., solicitând ca, în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3752 RON (sau 4464,88 RON, cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora în perioada 01.01.2020-31.03.2020, respectiv 01.06.2020-31.12.2022; la plata penalităților de întârziere în cuantum de 1439,30 RON calculate până la data de 20.03.2022, și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1793/28.11.2022, Tribunalul București – secția a V-a Civilă a admis cererea și a obligat pârâta la plata următoarelor sume de bani, cu cheltuieli de judecată: 4464,88 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioadele 01.01.2020-31.03.2020 și 01.06.2020-31.12.2022; 1439,30 RON penalități de întârziere în cuantum de calculate până la data de 20.03.2022 și în continuare până la data restituirii integrale a debitului.

Hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1028A/05.07.2023, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins apelul formulat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței menționate, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1233/29.04.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1028A din 05 iulie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Hotărârea pronunțată în apel, în rejudecare. Prin decizia nr. 295 din 19 martie 2025, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă: A admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1793/28.11.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022 în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – Credidam. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că: A admis în parte cererea de chemare în judecată, având ca obiect drept de autor și drepturi conexe. A obligat pârâta la plata remunerației pentru perioada 01.01.2020-31.03.2020, respectiv 01.06.2020-31.12.2022 în cuantum de 3752 RON, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. A obligat intimata reclamanta la plata către parata a cheltuielilor de judecată de 2250 RON cheltuieli de judecată, din care 250 RON taxă judiciară de timbru și 2000 RON onorariu avocațial.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 295 din 19 martie 2025 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă a formulat recurs recurenta-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM, susținând nelegalitatea hotărârii prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă susține interpretarea eronată a noțiunii de "prestare de servicii cu titlu oneros" în materia TVA, arătând că prin decizia atacată prin care s-a stabilit că artiștii interpreți nu efectuează o operațiune impozabilă, instanța de apel a aplicat greșit art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 25 din Directiva 2006/112/CE. Se arată că, potrivit Directivei, este calificată drept prestare de servicii orice operațiune efectuată pe baza unui ordin al unei autorități publice sau potrivit legii. Astfel, faptul că obligația de plată a utilizatorului izvorăște din lege (Legea nr. 8/1996) nu ar trebui să excludă automat operațiunea din sfera TVA. Partea susține că între serviciul prestat (punerea la dispoziție a prestației artistice) și contravaloarea primită (remunerația) există o legătură directă, sumele plătite constituind plata efectivă a unui serviciu individualizat. Recurenta contestă raționamentul instanței de apel conform căruia absența dreptului artiștilor de a interzice utilizarea (având doar un drept la remunerație) exclude caracterul oneros al prestației; se susține că, deși artiștii nu se pot opune utilizărilor ulterioare conform art. 121 din Legea nr. 8/1996, această "obligație de a tolera" utilizarea este corelativă dreptului utilizatorului de a beneficia de operă, ceea ce configurează un raport juridic cu prestații reciproce. Subliniază că dreptul utilizatorului de a folosi opera are ca premisă acțiunea inițială a titularului de drept conex (fixarea sau radiodifuzarea), fără de care nașterea obligației de plată nu ar fi fost posibilă. Un alt argument vizează faptul că între părți s-a încheiat o Convenție (nr. 5702/06.11.2017) care reglementează drepturi și obligații reciproce, iar recurenta enumeră activități prestate direct către utilizator care ar trebui să intre în sfera impozabilă: emiterea facturilor, emiterea autorizațiilor/licențelor neexclusive, gestionarea corespondenței și monitorizarea utilizării; se argumentează că autorizația-licență acordată de organismul de gestiune colectivă este personalizată pe situația concretă a utilizatorului (număr de spații de cazare, clasificare turistică), aspect ce confirmă existența unui raport juridic individualizat. De asemenea, recurenta invocă jurisprudența CJUE (cauzele C-135/10 și C-162/10) pentru a demonstra că accesul clienților la operele difuzate în unități hoteliere reprezintă un serviciu suplimentar care influențează prețul camerelor și standardul locației. În acest context, remunerația calculată în funcție de criterii precum clasificarea turistică ar trebui privită ca o contrapartidă a beneficiului economic realizat de utilizator prin folosirea prestațiilor artistice, fiind deci supusă TVA. Invocă jurisprudența europeană recentă (Cauza C-179/23) și arată că împrejurarea că obligația de plată este stabilită prin lege nu este suficientă pentru a exclude calificarea de "prestare de servicii", solicitând instanței de recurs să lămurească această teză în acord cu noile orientări de la nivelul Curții de Justiție a Uniunii Europene. În concluzie, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei de apel ca nelegală și obligarea pârâtei la plata remunerațiilor cu TVA inclus.

Apărările formulate în cauză Intimata pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata onorariului avocațial în cuantum de 1500 RON, conform facturii fiscale seria x/19.06.2025, confirmată cu extras de cont din 23.06.2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prezentul litigiu se află în al doilea ciclu procesual, etapă marcată de existența unei decizii de casare anterioare, Decizia nr. 1233/29.04.2024, prin care instanța supremă a admis recursul declarat de pârâtă, stabilind cu autoritate de lucru judecat necesitatea reevaluării cauzei prin prisma Deciziei nr. 48/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind astfel trasate coordonatele de legalitate în care trebuia rejudecată cauza. Recurenta-reclamantă CREDIDAM critică Decizia nr. 295/2025 a Curții de Apel București, invocând aplicarea greșită a legii materiale (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) sub aspectul regimului TVA aplicabil remunerațiilor colectate. Un prim aspect esențial pe care Înalta Curte îl constată este faptul că întreaga argumentație a recurentei ignoră existența unei judecăți anterioare de casare. Or, analiza prezentului recurs nu poate fi realizată in abstracto, ci trebuie să pornească de la verificarea modului în care instanța de apel s-a conformat dezlegărilor de drept impuse de instanța de casare, în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 501 C. proc. civ. Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de casare asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar alin. (3) al aceluiași text de lege prevede că "După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". În primul ciclu procesual, instanțele inferioare înlăturaseră în mod greșit incidența Deciziei HP nr. 48/2017, considerând că aceasta nu s-ar aplica raporturilor juridice dintre CREDIDAM și utilizatori în prezența unei convenții contractuale, iar casarea anterioară a intervenit tocmai pentru a corecta această eroare de drept, stabilind că natura sumelor colectate (remunerații) rămâne neschimbată indiferent de forma juridică (convenție sau protocol) în care este îmbrăcată modalitatea de colectare. În rejudecare, Curtea de Apel București s-a conformat întocmai îndrumărilor instanței de casare. Recurenta-reclamantă CREDIDAM, prin prezentul recurs, tinde practic la o rediscutare a dezlegărilor de drept deja efectuate în primul ciclu procesual de către instanța de casare. O astfel de abordare este inadmisibilă, deoarece ar încălca principiul stabilității raporturilor juridice și ierarhia căilor de atac. Odată ce Înalta Curte a stabilit într-o decizie de casare că Decizia HP nr. 48/2017 este incidentă în cauză și că excluderea TVA-ului este conformă cu realitatea juridică a gestiunii colective, instanța de apel nu avea altă opțiune juridică decât să aplice acest raționament. Recurenta susține că jurisprudența CJUE, în special cauzele C-135/10 (Società Consortile Fonografici - SCF) și C-162/10 (PPL - Phonographic Performance Limited, ar impune o soluție contrară celei adoptate în apel; Înalta Curte reține însă că această critică nu poate fi realizată, pentru că argumentele ce susțin teza reclamantei presupun combaterea raționamentului realizat de prima instanță de casare și ar semnifica încălcarea autorității de lucru judecat a acestei decizii și, respectiv, a prevederilor art. 501 C. proc. civ. Un argument distinct invocat de recurenta-reclamantă în susținerea recursului (și care poate fi subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) vizează incidența jurisprudenței europene recente, respectiv Cauza C-179/23. Recurenta susține că, în lumina acestei cauze, simplul fapt că obligația de plată a remunerației este stabilită prin lege nu mai este un criteriu suficient pentru a exclude operațiunea din sfera TVA, solicitând instanței de recurs să "lămurească" și să aplice această nouă teză în detrimentul Deciziei RIL nr. 48/2017. Înalta Curte reține că în cauza C-179/23 a fost pronunțată Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a șaptea) la data de 4 iulie 2024, deci ulterior deciziei de casare din primul ciclu procesual (pronunțată la 29.04.2024). În cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, se discuta legalitatea unei hotărâri a Guvernului prin care s-a dispus că remunerațiile compensatorii pentru copia privată colectate de organismele de gestiune colectivă în contul titularilor de drepturi nu intră în domeniul de aplicare al TVA-ului, dar comisioanele de gestiune reținute de aceste organisme din remunerațiile respective sunt supuse acestei taxe. Prin hotărârea primei instanțe, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de Credidam și a anulat dispozițiile contestate. Potrivit acestei instanțe, comisioanele de gestiune ale organismelor de gestiune sunt accesorii remunerațiilor titularilor de drepturi din care sunt reținute, astfel încât, atunci când aceste remunerații nu intră în domeniul de aplicare al Directivei TVA, precum remunerația compensatorie pentru copia privată, situația trebuie să fie aceeași în ceea ce privește comisioanele de gestiune aferente. Prin hotărârea pronunțată, CJUE a statuat că: "Articolul 2 alin. (1) litera (c), articolul 24 alin. (1) și articolul 25 litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe efectuează o prestare de servicii, în sensul acestor dispoziții, atunci când, pe de o parte, colectează, repartizează și plătește, în temeiul legii, titularilor de drepturi remunerații care le sunt datorate de anumiți utilizatori definiți de lege și, pe de altă parte, reține din aceste remunerații un comision de gestiune care îi este datorat de acești titulari și care este destinat să acopere cheltuielile ocazionate de această activitate, în ipoteza în care remunerațiile astfel colectate în contul titularilor menționați nu constituie contrapartida unor prestări de servicii, în sensul acestei directive, efectuate de aceiași titulari în favoarea utilizatorilor respectivi." Prin urmare, Hotărârea din cauza C-179/23 a dezlegat natura operațiunilor efectuate de organismele de gestiune colectivă în desfășurarea activității lor de colectare și distribuire a remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor și conexe, respectiv dacă perceperea comisionului de gestiune reprezintă o prestare de servicii în sensul Directivei TVA. Or, în speță este în discuție chestiunea calificării remunerațiilor cuvenite titularilor ca fiind supuse sau nu TVA și statuările instanței europene nu le contrazic pe cele ale instanței de recurs în cauza de față. De aceea, chiar dacă principiul efectivității dreptului UE ar putea repune în discuție dezlegările definitive ale primei instanțe de recurs din cauza pendinte dacă ele sunt contrazise pe parcursul soluționării cauzei prin dezlegări cu caracter obligatoriu cuprinse în hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, în speță o asemenea situație nu este incidentă, deoarece nu există dezlegări incompatibile. Față de cele expuse, constatând că instanța de apel a aplicat corect normele de drept material și procedural, respectând limitele rejudecării fixate de instanța de casare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei a cărei cale de atac urmează a fi respinsă, aceasta va fi obligată la plata sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.R.L., reprezentând onorariu de avocat în recurs, conform documentelor justificative aflate la dosarul cauzei.