ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1233/2024

Ședința publică din data de 29 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 26.07.2022, sub nr. x/2022, reclamantul CREDIDAM a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, societatea A. S.R.L., solicitând ca, în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3752 RON (sau 4464,88 RON, cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora în perioada 01.01.2020-31.03.2020, respectiv 01.06.2020-31.12.2022; la plata penalităților de întârziere în cuantum de 1439,30 RON calculate până la data de 20.03.2022, și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1793/28.11.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea și a obligat pârâta la plata următoarelor sume de bani, cu cheltuieli de judecată: 4464,88 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioadele 01.01.2020-31.03.2020 și 01.06.2020-31.12.2022; 1439,30 RON penalități de întârziere în cuantum de calculate până la data de 20.03.2022 și în continuare până la data restituirii integrale a debitului.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 1028A/05.07.2023, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins apelul formulat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței menționate, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 234 alin. (1) și art. 235 C. proc. civ., fără a verifica critica de nelegalitate dezvoltată de aceasta, prin care a invocat nemotivarea în drept a încheierii civile din 10.11.2022 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, referitoare la aprecierea asupra competenței generale, materiale și teritoriale a instanței învestite cu soluționarea acțiunii civile.

Astfel, instanța de apel și-a limitat considerentele exclusiv la analiza excepției necompetenței teritoriale, făcând referiri sumare și cu caracter general asupra chestiunii litigioase antamate de aceasta, omițând a verifica critica de nelegalitate invocată din perspectiva art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la decizia nr. 21/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 din C. proc. civ., în aplicarea căreia competența de soluționare a cererii aparținea în cauză Tribunalului Cluj.

- Hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește mecanismul de emitere a facturilor, respectiv al circuitului și regimului fiscal și/sau contabil al documentelor primare justificative.

Instanța de apel a adăugat la lege atunci când analizează cauza exclusiv din perspectiva relațiilor dintre profesioniști, fără a reține vreun temei de drept sau principiu fundamental născut pe tărâmul Codul fiscal și/sau legii contabilității, menționând doar sintagma reglementări fiscale.

Raționamentul prin care se imaginează plata unei creanțe este impropriu, discreționar și nelegal, acreditând ideea că simpla existență a unei obligații de plată este suficientă și îndestulătoare să provoace o operațiune de plată, oricând și în orice condiții, chiar și în lipsa documentelor justificative primare financiar-contabile, fără a se observa lipsa rigorii și formalismului imperativ al emiterii unei facturi fiscale definitive, iar nu proforma.

Factura proforma nu este reglementată nici în Codul fiscal, neexistând un temei de drept care să permită unui profesionist să valorifice sau să se sprijine în factura proforma. În general, emiterea proformei se face pentru a evidenția intenția sau valoarea unei tranzacții, fără a reprezenta, însă, o obligație de plată. Proforma este folosită ca mijloc de a transmite informații privind serviciile, produsele, prețul acestora și detaliile necesare efectuării plății.

Așadar, spre deosebirea de factura propriu-zisă, factura proforma nu reprezintă un angajament comercial, nu creează nicio obligație comercială, astfel încât instanța de apel nu avea căderea să valorifice și/sau să valideze nașterea obligației de plată în sarcina acesteia, în baza unor înscrisuri care nu își găsesc un corespondent adecvat într-un temei de drept actual și real.

Potrivit Codul fiscal cu norme de aplicare valabile în anul 2015, "pe baza comenzii depuse de cumpărător, furnizorii emit cumpărătorilor o factură proforma (x), în care vor fi menționate: denumirea produsului, cantitatea, valoarea accizei datorate, precum și informații cu privire la denumirea și codul de identificare fiscală al antrepozitarului autorizat sau al destinatarului înregistrat, în numele căruia se efectuează plata accizelor, precum și cele privind unitatea Trezoreriei Statului în raza căreia acesta își are sediul."

Potrivit H.G. nr. 831/1997, însă, factura având codul x se întocmește doar de către unitățile patrimoniale neplătitoare de TVA. Mai mult, H.G. nr. 831/1997 a abrogat, începând cu 1 ianuarie 2007, prevederile referitoare la factură (x). Codul fiscal cu norme de aplicare valabile de la 1 ianuarie 2016 nu mai face nicio referire la factura proforma.

În acest context, creanțele pretinse de către reclamantă nu au caracter cert și exigibil, nici în ceea ce privește debitul principal, nici a accesoriilor.

Toate facturile de care reclamanta se prevalează sunt facturi proforma, care nu au nicio valoare contabilă, potrivit normelor de drept substanțial în materia dreptului fiscal, conform principiilor majore ale evidenței contabile. Intimata-reclamantă, pentru a încasa orice sumă de bani, trebuia să emită documentul primar justificativ în condiții de legalitate - factura fiscală și nu factura proforma, deoarece, în regim fiscal, orice sumă traficată între două entități juridice trebuie să se sprijine în mod adecvat în documentul primar ce urmează să fie reflectat înregistrat în contabilitate.

Mai mult, instanța nu a observat modalitatea de stabilire a remunerației, respectiv că aceasta nu respectă dispozițiile Deciziei nr. 120/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei civile nr. 784A din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2016, astfel încât se impune refacerea calculului debitului principal.

- Au fost nesocotite dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 48/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că, în interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g)

1

) și art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Pe cale de consecință, sumele imputate nu sunt purtătoare de TVA, sens în care se impune eliminarea cotei TVA din cuprinsul facturilor.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 14.02.2024, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a reproșat instanței de apel nerespectarea dispozițiilor art. 234 alin. (1) și art. 235 C. proc. civ., prin omisiunea de a examina critica de nelegalitate formulată din perspectiva art. 131 alin. (1) C. proc. civ., precum și ignorarea Deciziei nr. 21/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Drept temei juridic al criticii formulate au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea motivului de casare, se constată că susținerile evocă motivul de casare prevăzut la pct. 6 al aceluiași art. 488 alin. (1) și vor fi analizate ca atare.

Recurenta pretinde omisiunea de cercetare a unui motiv de apel, în cuprinsul căruia s-a susținut nemotivarea de către prima instanță a aprecierii asupra competenței sale generale, materiale și teritoriale. Susținerea privind nerespectarea art. 234 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că dispozițiile referitoare la hotărârile prin care instanța se dezînvestește de judecarea fondului cererii se aplică în mod corespunzător și încheierilor, se referă, de fapt, la încheierea de ședință a tribunalului.

În acest context, Înalta Curte constată ca nefiind fondate susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

După cum reiese din motivarea căii ordinare de atac, pârâta A. S.R.L. a arătat, într-adevăr, că prima instanță, verificându-și competența, a omis în mod nelegal să consemneze temeiurile de drept care ar fi justificat sau ar fi îndreptățit-o să rețină cauza spre soluționare, contrar dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, această susținere a fost formulată doar pentru a se evidenția faptul că prima instanță nu a cercetat excepția necompetenței sale teritoriale, deși aceasta fusese invocată prin concluziile scrise depuse înainte de primul termen de judecată, apelanta-pârâtă arătând în continuare că se impune analizarea acestei excepții chiar de către instanța de apel.

Așadar, ceea ce s-a criticat în mod efectiv a fost necompetența teritorială a primei instanțe de soluționare a cauzei, iar necercetarea în mod efectiv a excepției invocate de către pârâtă a reprezentat doar un argument în sprijinul acestei critici, cu scopul demonstrării posibilității ca excepția să fie examinată în calea de atac.

Or, prin considerentele deciziei recurate, s-a constatat că pârâta a invocat tardiv excepția procesuală, astfel încât competența primei instanțe s-a consolidat, prin neinvocarea excepției cu nerespectarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, s-a răspuns și argumentului referitor la nepronunțarea în mod expres asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București, apreciindu-se că, în contextul invocării tardive de către pârâtă a necompetenței de ordine privată, prima instanță nu i-a pricinuit părții vreo vătămare procesuală.

Prin urmare, nu se poate reține vreo omisiune de cercetare a motivului de apel, iar constatarea caracterului nefondat al criticii subzistă și prin raportare la celelalte susțineri ale recurentei-pârâte.

Prevederile art. 234 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, în condițiile în care se referă la o hotărâre prin care instanța se dezînvestește de judecarea fondului cererii, ceea ce nu este cazul în speță, de vreme ce prima instanță a apreciat că este competentă să soluționeze cauza de față și a procedat la judecarea pe fond a cererii de chemare în judecată, iar instanța de apel a constatat că excepția nu a fost invocată în termenul legal. Consecința nerespectării termenului de invocare a excepției necompetenței rezidă, fără echivoc, în consolidarea competenței instanței, după cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 31/2019 pronunțate de către Înalta Curte într-un recurs în interesul legii (pct. 64-66), aplicabile mutatis mutandis și în cazul necompetenței teritoriale de ordine privată.

Întrucât instanța de apel a constatat că apelanta nu mai poate repune în discuție competența teritorială a primei instanțe, dat fiind că această chestiune nu a fost invocată în termen, referirea din motivele de recurs la Decizia nr. 21/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este lipsită de relevanță, utilitatea dezlegării obligatorii putând fi verificată doar pentru determinarea competenței tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se rețin următoarele:

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (Codul fiscal și normele de aplicare, respectiv legea contabilității) în ceea ce privește mecanismul de emitere a facturilor, respectiv al circuitului și regimului fiscal și/sau contabil al documentelor primare justificative.

Această critică nu poate fi primită, în condițiile în care se bazează pe o premisă eronată, în privința argumentației expuse în cuprinsul deciziei recurate asupra motivului de apel cu același obiect.

Din această perspectivă, recurenta consideră că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a înțeles să se prevaleze numai de facturi proforma emise în sarcina pârâtei, fără efecte juridice pe tărâm fiscal, financiar-contabil, imputând instanței de apel neanalizarea naturii creanței și a condițiilor legale pentru executarea creanței prin intermediul instanței de judecată.

Or, contrar celor susținute de către recurentă, prin decizia recurată s-a stabilit că obligația de plată de către pârâtă a remunerației către titularii reprezentați de către organismul de gestiune colectivă decurge din contractul părților relevă cauză juridică a dreptului dedus judecății, fiind corelativă dreptului său de a comunica public fonograme și, de altfel, este chiar o obligație legală, transpusă ca atare în convenția încheiată.

Menționarea facturilor emise de către reclamantă în executarea convenției scrise încheiate între părți la data de 30.10.2017 a avut rostul de a răspunde susținerilor din motivarea căii ordinare de atac, instanța de apel arătând că aceste acte juridice nu au un caracter nelegal, în condițiile în care emiterea lor relevă îndeplinirea unei obligații a reclamantei, ca persoană impozabilă în scop de TVA, în raporturile cu statul.

Așadar, prin decizia recurată nu s-a dat acestor acte juridice efectul pretins de către recurentă, anume chiar nașterea obligației de plată a remunerației.

O asemenea legătură a fost făcută numai de către pârâtă, prin motivele de apel susținându-se că, deși reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe facturile deja emise, creanța ar fi dobândit un caracter cert doar dacă ar fi fost emise facturi conforme cu reglementările fiscale.

Prin urmare, recursul conține o simplă reiterare a unor susțineri formulate în cursul procesului, fără a viza chiar raționamentul juridic expus în decizia de apel, care s-a întemeiat, în realitate, pe efectele juridice ale folosirii de către pârâtă a unui obiect protejat, respectiv ale comunicării publice a unor fonograme de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora.

Este relevant, în acest sens, art. 112 din Legea nr. 8/1996, care prevede următoarele:

"(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă.

(2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 163-165.

(3) Colectarea remunerației unice se efectuează în condițiile prevăzute la art. 168."

Obligația de plată a remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți este una legală, după cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia de apel, fiind aferentă utilizării în modalitatea comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, utilizare ce presupune, de asemenea, autorizarea de către organismul de gestiune colectivă.

Aceeași obligație de plată este menționată și în metodologia elaborată, pentru fiecare domeniu de utilizare, prin procedura prevăzută la art. 163-165 din Legea nr. 8/1996. Metodologia stabilită prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016 și aplicabilă pentru comunicarea publică de fonograme, detaliază modalitatea concretă de plată a remunerației, inclusiv momentul plății (pct. 3.1 - 3.3), prevederi ce sunt reluate în autorizația licență neexclusivă încheiată între părțile din prezenta cauză.

În consecință, obligația de plată este exigibilă în condițiile Metodologiei și ale autorizației licență neexclusivă, anume în raport de utilizarea propriu - zisă (în avans, în ceea ce privește remunerația minimă, și în anumite termene ulterior utilizării, pentru remunerația procentuală).

Niciuna dintre prevederile menționate anterior nu asociază caracterul exigibil al creanței constând în remunerația cuvenită titularilor de drepturi cu emiterea facturilor, pentru a avea relevanță tipul de factură efectiv emisă, argumentația instanței de apel pe acest aspect subliniind, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, că facturile interesează exclusiv în raporturile profesionistului cu autoritățile statului.

În aceste condiții, nu poate fi primită nici critica referitoare la pretinsa neanalizare a naturii creanței și a condițiilor legale pentru executarea creanței prin intermediul instanței de judecată, de vreme ce recurenta urmărește validarea susținerilor sale privind dobândirea caracterului cert și exigibil al creanței în urma emiterii unor facturi conforme cu reglementările fiscale, dar aceste susțineri nu au legătură cu raționamentul juridic expus în decizia de apel și nu conțin vreo referire la prevederile anterior menționate din Legea nr. 8/1996, metodologia elaborată în domeniu ori la clauzele autorizației licență neexclusivă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este incident nici cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și va înlătura, în consecință, susținerile recurentei.

În schimb, se constată ca fiind fondată critica vizând modul de aplicare a legii de către instanța de apel, prin menținerea în sarcina pârâtei a obligației de plată a taxei pe valoarea adăugată, aferente remunerației cuvenite titularilor de drepturi reprezentați de CREDIDAM, în condițiile în care colectarea remunerațiilor din cauză nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al TVA.

Contrar celor expuse în decizia de apel, hotărârea pronunțată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 22 februarie 2019 în cauza C-501/19 UCMR - ADA nu poate fi invocată în sprijinul aplicării TVA la debitul principal stabilit în cauză în sarcina pârâtei și nici nu invalidează efectele Deciziei nr. 48/2017 pronunțate de către Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicate în Monitorul Oficial nr. 595 din 25/07/2017.

Prin hotărârea CJUE, s-a statuat că "Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor."

Cauza în care s-a formulat de către această instanță trimiterea preliminară la CJUE și în cadrul căreia a intervenit dezlegarea menționată viza titulari ai dreptului de autor (reprezentați de un alt organism de gestiune colectivă, anume UCMR - ADA), care, potrivit legii naționale reprezentate de Legea nr. 8/1996, beneficiază de prerogativa autorizării oricărei utilizări a operelor muzicale și care își exercitaseră în mod efectiv dreptul de autorizare a utilizării operelor lor.

În acest context s-a pronunțat CJUE asupra existenței unei operațiuni supuse TVA, arătând că "într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, titularul de drepturi de autor furnizează o prestare de servicii cu titlu oneros organizatorului de spectacole, în pofida intervenției organismului de gestiune colectivă" (pct. 33 din hotărâre).

Autorizarea efectivă a unui utilizator chiar de către titularul de drepturi constituie, așadar, un element esențial al unei "prestări de servicii", în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA), ca operațiune supusă TVA-ului, astfel cum rezultă din hotărârea CJUE.

Prestarea de servicii în sensul Directivei TVA decurge din raportul juridic caracterizat printr-un schimb de prestații reciproce, stabilit chiar între titularul de drepturi de autor asupra operei respective, care acordă dreptul de utilizare, și utilizator, care furnizează, la rândul său, o prestație acestui titular prin îndeplinirea obligației de plată a remunerației pentru utilizarea operei, remunerația constituind contraprestația efectivă a serviciului prestat în cadrul acestui raport juridic (pct. 34-36 din hotărâre).

Prin urmare, față de raționamentul juridic regăsit în hotărârea CJUE, este exclusă o prestare de servicii cu titlu oneros în absența dreptului de autorizare a unei utilizări, aparținând titularilor de drepturi.

Or, artiștii interpreți și executanți, spre deosebire de autori sau de alți titulari ai dreptului de autor, beneficiază doar de un drept la remunerație echitabilă în cazul comunicării publice de fonograme conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora, fiind incidente prevederile art. 98 alin. (1) lit. g) și h), precum și ale art. 112 din Legea nr. 8/1996, deja citat în prezenta decizie.

În conformitate cu art. 98 alin. (1) lit. g) și h) din lege, artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice utilizarea interpretării sau a execuției fixate, inclusiv radiodifuzarea și comunicarea publică, cu excepția cazului în care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată; în această ultimă situație, artiștii interpreți și executanți au dreptul numai la remunerație echitabilă.

Un asemenea drept patrimonial reiese și din art. 112 alin. (1) al legii, potrivit căruia "Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă."

Mai mult decât atât, art. 121 din lege (în forma relevantă în speță), prevede că "În cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație obligatorie, aceștia nu se pot opune utilizărilor care o generează."

Prin urmare, titularii de drepturi din cauză nu au dreptul de a autoriza ori de a interzice comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial, având exclusiv dreptul a primi o remunerație unică echitabilă de la utilizator. Cuantumul acesteia se stabilește prin metodologii și se colectează de către organismul de gestiune colectivă, în condițiile prevăzute la art. 168, astfel cum prevede art. 112 alin. (2) și (3) din Legea nr. 8/1996 (în forma relevantă în speță).

Decizia nr. 48/2017 pronunțată de către Înalta Curte într-un mecanism de unificare jurisprudențială, cu caracter obligatoriu, s-a referit chiar la artiștii interpreți și executanți, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, și s-a raportat tocmai la absența dreptului de autorizare în cazul comunicării publice de fonograme.

Înalta Curte a statuat, în interpretarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (reglementarea anterioară celei din Legea nr. 227/2015) și a Legii nr. 8/1996, că, în ceea ce-i privește pe artiștii interpreți și executanți, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor ce li se cuvin pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică de înregistrări sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora "nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată".

Completul pentru dezlegarea chestiunii de drept a considerat că, față de absența dreptului de autorizare și ținându-se cont de jurisprudența CJUE, "nu există un raport juridic direct în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, bazat pe prestații reciproce între titularii drepturilor conexe din cauză și un terț care face o radiodifuzare sau o comunicare publică a interpretării sau a execuției sale deja fixate pe suporturi, cu atât mai mult cu cât, în litigiul pendinte, nu fusese emisă terțului utilizator autorizația/licența neexclusivă de către organismul de gestiune colectivă (pct. 120-122 din decizie).

Dat fiind conținutul distinct al drepturilor patrimoniale de care beneficiază titularii în virtutea Legii nr. 8/1996, nu este posibilă extinderea aplicării hotărârii CJUE și în privința artiștilor interpreți și executanți, ținându-se cont, în același timp, că hotărârea CJUE menționează în mod expres că dezlegarea este dată "într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal", care, viza, după cum s-a arătat, doar pe titularii dreptului de autor (reprezentați de un alt organism de gestiune colectivă, anume UCMR - ADA).

În acest cadru, este lipsită de relevanță și intervenția organismului de gestiune colectivă care îi reprezintă pe acești titulari, prin acordarea autorizației-licență neexclusivă utilizatorului (chiar dacă titularii nu beneficiază de dreptul de autorizare a utilizării), prevăzută de metodologia a cărei aplicare s-a făcut în cauza de față, licența interesând colectarea remunerației unice echitabile.

În considerentele aceleiași hotărâri CJUE pronunțate în cauza C-501/19, referitoare la cea de-a doua întrebare adresată de către instanța de trimitere, s-a reamintit jurisprudența constantă a Curții, conform căreia "atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul unei alte persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră, în temeiul articolului 28 din Directiva TVA, că ea a primit și a prestat ea însăși serviciile respective", creându-se, astfel, "ficțiunea juridică a două prestări de servicii identice furnizate consecutiv" (pct. 42-43 din hotărâre).

De altfel, Codul fiscal conține prevederi similare, art. 271 din Legea nr. 227/2015 (în forma din anul 2019) prevăzând că "(2) Atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit și a prestat ea însăși serviciile respective. (3) Prestările de servicii cuprind operațiuni cum sunt: (...) e) servicii de intermediere efectuate de persoane care acționează în numele și în contul altei persoane, atunci când intervin într-o livrare de bunuri sau o prestare de servicii."

În aceeași hotărâre, Curtea a conchis, ținând cont de cadrul juridic național, că "...într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, organismul de gestiune colectivă, prin acordarea unor licențe utilizatorilor operelor protejate și prin perceperea remunerațiilor în schimbul acestei utilizări în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor, ia parte la prestarea de servicii efectuată de acest titular în beneficiul utilizatorului (...). Prin urmare, trebuie să se considere că, într-o primă etapă, organismul menționat a primit prestarea de servicii menționată de la titularii respectivi, înainte de a o furniza personal consumatorilor finali, într-o a doua etapă" (pct. 45).

Din hotărârea CJUE reiese, așadar, că, numai în măsura în care titularul de drepturi poate efectua o prestare de servicii, s-ar putea reține o asemenea operațiune impozabilă în cazul organismului de gestiune colectivă, ceea ce nu este cazul în speță.

Considerentele expuse anterior conduc la concluzia că, în mod greșit, instanța de apel s-a raportat la hotărârea CJUE pentru a menține aplicarea TVA la debitul principal stabilit în cauză în sarcina pârâtei și a înlăturat incidența Deciziei nr. 48/2017 pronunțate de către Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicate în Monitorul Oficial nr. 595 din 25/07/2017, cu toate că această decizie continuă să își producă efectele chiar după pronunțarea hotărârii CJUE în cauza C-501/19 UCMR - ADA.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1028A din 05 iulie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 aprilie 2024.