Decizia nr. 121/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1319/2023 a Tribunalului Iași

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. de mai sus, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D. S.R.L., solicitând următoarele: obligarea pârâtului C. să îi restituie suma de 10.000 euro și dobânda legală aferentă la data plății efective a sumei, suma fiind actualizată la zi și cu rata inflației; să se dispună rezilierea contractului de executare lucrări de construire și să fie obligați pârâții B. și D. S.R.L., în solidar, să îi plătească suma de 38.812,59 RON cu titlu de daune interese pentru prejudiciul cauzat prin executarea necorespunzătoare a lucrărilor de construcție convenite in acest contract (săpare fundație imobil locuință), respectiv prin realizarea acestor lucrări de construire cu nerespectarea autorizației de construire nr. x/2020 și a proiectului aferent acesteia; să fie obligați pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Iași – secția I civilă Prin sentința civilă nr. 1319/2023 din 09 iunie 2023, Tribunalul Iași – secția I Civilă a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cauzei în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L.. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.. A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A.. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. în cererile având ca obiect reziliere contract și plată de daune-interese în temeiul răspunderii contractuale. A respins cererile având ca obiect reziliere contract și plată de daune-interese în temeiul răspunderii contractuale formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiată, cererea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A luat act de declarația pârâților în sensul că-și rezervă dreptul de a solicita plata onorariului de avocat pe cale separată. A respins cererea pârâților de obligare a reclamantei la plata altor cheltuieli de judecată. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția civilă Prin decizia civilă nr. 127/2025 din 31 martie 2025, Curtea de Apel Iași – secția civilă a respins cererea de repunere pe rol, formulată de apelanta A.. A respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 26 aprilie 2023 și tuturor încheierilor premergătoare sentinței civile nr. 1319/2023 din 09 iunie 2023, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă. A respins excepția inadmisibilității apelului formulat de apelanta A. împotriva soluției Tribunalului Iași, secția I civilă, de a lua act de renunțarea la judecată. A admis excepția lipsei de interes a apelului formulat de A. împotriva soluției Tribunalului Iași, secția I civilă, de a lua act de renunțarea la judecată. A respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1319/2023 din 09 iunie 2023, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă. A luat act că intimații pârâți B. și C. își rezervă dreptul de solicita, pe cale separată, cheltuieli de judecată în apel. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile 127/2025 din 31 martie 2025, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 10.03.2025, ambele pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a formulat recurs reclamanta A.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 19 iunie 2025 și a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen și procesul-verbal de repartizare aleatorie . Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă, invocând motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, susținând pe de o parte, că instanța de apel a omis citarea părții apelante pentru termenul din 10.03.2025, iar pe de altă parte, că hotărârea recurată cuprinde motive străine de realitatea de fapt și de normele procedurale aduse ca motivare. Cu privire la încheierea de ședință din data de 10.03.2025, recurenta-reclamantă a învederat că prin această încheiere preparatorie, instanța de apel a tranșat practic litigiul, întrucât urmau să fie administrate probele admise (în parte) la termenul din 10.02.2025. Însă, contrar aspectelor reținute la fila x, pct. C al deciziei civile recurate, instanța de apel, în mod nelegal, nu a dispus citarea în cauză a părții apelante pentru termenul din 10.03.2025, mai ales în condițiile în care la termenul din 10.02.2025 aceasta a admis în parte cererea de probatorii formulată. Astfel, termenul în cunoștință acordat la data de 11.11.2024 a fost dat pentru ședința din data de 20.01.2025 – dată la care cauza a fost amânată pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului apelantei, fiind din nou acordat, în acest sens, un termen în data de 10.02.2025, pentru care instanța de apel nu a mai dispus citarea apelantei. Aceeași este situația și în cazul termenului acordat în data de 10.03.2025 – instanța de apel neefectuând procedura de citare, aspecte precizate și în cererea de repunere pe rol, care susține că a fost respinsă în mod neîntemeiat. Așadar, recurenta-reclamantă a conchis că au fost încălcate dispozițiile art. 153 și urm. C. proc. civ., impunându-se, contrar celor opinate de către instanța de apel, repunerea pe rol a cauzei și acordarea unui nou termen de judecată pentru care părțile trebuiau legal citate. Însă, după cum reiese din motivarea de la fila x a hotărârii, instanța de apel, în mod nelegal, a considerat că acordarea unui termen în cunoștință la data de 11.11.2024 va opera pentru toate termenele de judecată acordate, în ciuda lipsei apelantei sau a reprezentantului acesteia convențional de la următoarele termene de judecată. Referitor la motivele de nelegalitate invocate în cauză, invocând dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., susținând nelegala citare a părții apelante pentru termenul din 10.03.2025, efectuată cu încălcarea art. 153 și urm. C. proc. civ., precum și aspectele străine, atât de realitatea de fapt, cât și de normele procedurale aduse ca motivare, atât la fila x, cât și în tot cuprinsul hotărârii pronunțate în cauză, în ceea ce privește modul în care a fost tranșată această cauză cu care instanța de apel a fost învestită, recurenta-reclamantă a considerat incidente motivele de casare cuprinse la pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind încălcate norme procesuale a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității – lipsa citării legale a părții apelante fiind în mod limpede o cauză de nulitate absolută a oricărei măsuri luate în lipsa acordării părții a dreptului de a se apăra în cauza purtată. Totodată, recurenta-reclamantă a mai invocat și Decizia nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională a admis, la data de 30 mai 2017, excepția de neconstituționalitate ridicată de E. în dosarul nr. x/2014 și de F. și G. în dosarul nr. x/2013 ale Curții de Apel Brașov – secția civilă și a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională. A susținut că pentru a fi clarificată aplicabilitatea în timp a Deciziei nr. 369/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv a aplicării actului sus-menționat prin prisma art. 27 C. proc. civ. Astfel, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 613 din data de 17 iulie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizările formulate și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)". Conflictul de natură juridică între Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, generat de cele două decizii, a creat premisele pronunțării unei noi decizii de către Curtea Constituțională, respectiv Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 836 din 1 octombrie 2018, prin care s-a admis obiecția de neconstituționalitate formulată și s-a constatat că art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] și pct. 4 [cu referire la art. XVIII1 din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative sunt neconstituționale. Soluționarea conflictului dintre Decizia CCR nr. 369/2017 și Decizia ÎCCJ nr. 52/2018 a fost dată prin Decizia CCR nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește art. 27 C. proc. civ. și s-a stabilit că "dispozițiile art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale". În raport de toate prevederile menționate anterior, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în tot a hotărârii instanței de apel, având în vedere că aceasta a soluționat cauza prin "vădite și grave încălcări ale normelor de drept procesual, precum și reținând aspecte contrazise chiar de actele de procedură care se află, sau mai bine zis nu se află la dosarul cauzei – lipsa dovezii de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 10.03.2025". A învederat că acestei situații i se adaugă și vătămarea procesuală cauzată părții recurente, prin aceea că și instanța de apel a gratificat ceea ce prima instanță a tranșat în mod nelegal – luând act de renunțarea la judecată împotriva societății prin intermediul căreia lucrările au fost efectuate, fără a solicita un mandat expres din partea apărătorului reclamantei. A indicat drept vătămare procesuală aceea că hotărârea pronunțată nu se mai referă și la societatea care, deși radiată, poate fi obligată în solidar la plata sumelor de bani solicitate – caz în care partea reclamantă se poate folosi de dispozițiile Legii 85/2014 pentru a trage la răspundere orice persoană ce se face vinovată de situația juridică la care s-a ajuns. Invocând art. 480 C. proc. civ., text de lege care reglementează în mod expres cazurile în care una din părți are posibilitatea să solicite instanței de control judiciar trimiterea cauzei spre rejudecare, recurenta-reclamantă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite aceste condiții, raportat la aceea că atât prima instanță, pe de o parte, cât și cea de apel nu au tratat în mod legal și temeinic argumentele aduse de către reclamantă în susținerea temeiniciei cererii promovate, nu a solicitat un mandat expres reprezentantului convențional, față de renunțarea la judecată, nu a administrat un probatoriu vast, raportat la cererea complexă cu care a fost învestită, iar atunci când instanța de apel a admis una din probele propuse, nu a mai citat partea în vederea administrării acestei probe; iar pe de altă parte, alin. (4) statuează că cererea prin care se solicită rejudecarea se impune a fi admisă de către instanța de control judiciar, aceasta fiind formulată expres de parte, în condițiile în care prima instanță, în mod vădit, a încălcat dreptul la apărare al părții reclamante, infirmând totodată probațiunea solicitată spre a fi administrată în cauză. Astfel, în raport de aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recurenta-reclamantă a mai susținut că, deși instanța de apel reține în mod judicios argumentele aduse de părți, și la filele x antamează aspectele privind situația de fapt, dar si o parte a normelor de drept material aplicabile, normele de procedură de bază au fost ignorate, fiind astfel oferită o motivare fără nicio substanță juridică, în raport de ceea ce a fost invocat în cauză de partea reclamantă-apelantă, dar și de modul în care trebuia tranșat prezentul litigiu. A invocat dispozițiile art. 466 și art. 488 C. proc. civ., arătând că motivele de anulare a hotărârii judecătorești nu sunt expres si limitativ prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., acest fapt rezultând neechivoc și din coroborarea cu art. 480 alin. (6) C. proc. civ., care vorbește despre "alte motive de nulitate". A apreciat că printre motivele care pot atrage anularea hotărârii judecătorești se numără și nerespectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. A învederat că instanțele de fond nu au analizat în niciun fel instituțiile de drept material pledate de reclamantă și ambele au încălcat normele de procedură a căror ignorare atrăgea nulitatea măsurilor dispuse. Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că se impune anularea hotărârii judecătorești. Invocând art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arată că în motivarea hotărârii atacate, instanța de apel s-a mulțumit să antameze situația de fapt și textele de lege materială, fără însă a se apleca asupra nelegalei proceduri în urma căreia a tranșat litigiul, aspectele menționate echivalând cu nemotivarea hotărârii. Astfel, apreciază aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cauza dedusă judecății, instanța nu a arătat care este raționamentul logico-juridic în urma căruia s-a format convingerea că cererea este neîntemeiată și că motivele și articolele de lege invocate de către reclamantă nu sunt întemeiate, mai ales că toate acestea au fost edictate în urma înfrângerii dreptului la apărare al apelantei, prin lipsa citării ei în mod legal. Recurenta consideră că a fost încălcat dreptul apelantului la un proces echitabil și i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ., respectiv casarea în totalitate a hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de fond a cererii formulate de reclamantă, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. Pentru aceste motive, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-reclamantă solicită anularea hotărârii judecătorești recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, întrucât prin toate aceste omisiuni ale instanțelor de fond, s-au încălcat normele imperative edictate pentru judecarea cauzei în mod legal și echitabil, încălcându-se totodată drepturile esențiale ale părții, cât și normele de drept procesual obligatorii pentru soluționarea cauzelor, astfel cum acestea sunt prevăzute de: art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (2), art. 13 alin. (3) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Referitor la motivarea soluției adoptate de instanța de apel de la filele 12–16 ale deciziei civile nr. 127, recurenta-reclamantă susține caducitatea oricărui argument adus de instanța de apel în favoarea netemeiniciei cererii, cât timp, aceasta a încălcat aspecte de bază ale procedurii legale de citare. Însă, având în vedere că (și) instanța de apel a soluționat litigiul "pe fond", critică faptul că ambele instanțe ale fondului, în mod nelegal, netemeinic, dar și cu încălcarea principiului aflării adevărului, au dispus asupra cererii de chemare în judecată: fără a administra un probatoriu vast, așa cum complexitatea cauzei o impunea; fără a ține cont de argumentele aduse de partea reclamantă în ceea ce privește conduita pârâților, persoane fizice – acestea urmărind inducerea în eroare a reclamantei, falimentul societății, precum și efectuând o serie de manopere dolosive pentru a-și acoperi eroarea comisă în ceea ce privește lucrarea; fără a ține cont de instituțiile de drept civil aplicabile cauzei, instanța respingând cererea de chemare în judecată fără a antama in concretum niciuna din instituțiile pledate în cauză; cu luarea în considerare, numai în parte, a raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză, ale cărui concluzii, pe lângă faptul că relevă o neconcludență asupra aspectelor solicitate, în raport de cererea cu care a fost învestită instanța; au fost luate în considerare strict aspectele favorabile părții pârâte, fiind reținut în sentința civilă apelată faptul că expertul judiciar a relevat că în prezent este un imobil edificat pe teren, iar răspunsul solicitat de instanță este dificil, tehnic; însă, prima instanță a refuzat să ia în considerare ceea ce expertul judiciar a precizat, anume că partea pârâtă nu a înțeles să respecte autorizația de construire, efectuând lucrări neconforme, care au condus la costuri semnificativ suplimentare în sarcina reclamantei, aspect peste care și în apel s-a trecut; fără a lua în considerare înscrisul denumit Proces-Verbal nr. 248/L/2020 din data de 15.09.2020 emanat de la BEJ H. – care atestă lucrarea neconformă efectuată de partea pârâtă în cauză. Recurenta mai învederează că acestor aspecte se adaugă faptul că, față de modul în care a fost redactată cererea de chemare în judecată, se impunea o disjungere a cererilor formulate în cadrul acesteia, fiind mai practică separarea răspunderii civile (fie delictuală, fie contractuală, capătul I al cererii) – cauză care urma să fie trimisă spre competenta soluționare Judecătoriei Iași, de rezoluțiunea contractuală (solicitată prin capătul II al cererii) – ce impunea administrarea unui probatoriu distinct, aducerea de argumente juridice distincte, precum și judecarea cauzei de către Tribunal, valoarea pecuniară a cererii excedând suma de 200.000 RON. Având în vedere toate aspectele argumentate în cauză, recurenta avea așteptarea ca instanțele de fond să trateze în mod distinct fiecare din instituțiile de drept civil pledate prin cererea de chemare în judecată – în caz contrar fiind, fără putință de tăgadă, aduse vătămări părții reclamante, care a înțeles să învestească instanța cu o cerere (în cadrul căreia a fost într-adevăr invocată fiecare instituție aplicabilă situației de fapt). Însă, în ciuda acestei opțiuni și a modului mult prea complicat de a solicita aflarea adevărului în cauză, "complicațiile" aduse de persoana care a susținut cererea nu pot conduce la o exonerare a instanțelor de fond în a trata cererea cu care au fost învestite, mai ales atunci când sunt încălcate în mod flagrant norme de bază în ceea ce privește citarea uneia din părțile în cauză, mai grav, chiar partea reclamantă, care propusese probele admise numai în parte. Astfel, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii și a încheierii de ședință pronunțate de instanța de apel, cu consecința trimiterii spre rejudecare curții de apel, în vederea pronunțării asupra tuturor aspectelor invocate de către apelantă și a administrării probatoriului solicitat, pentru ca instanța să își motiveze soluția asupra argumentelor părților, cu respectarea dublului grad de jurisdicție, ca urmare a legalei citări a părții apelante și, în subsidiar, evocând fondul, a solicitat reținerea cauzei spre judecare și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată în solidar. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 411 alin. (2), art. 223, art. 483 și urm. C. proc. civ., precum și orice alt text de lege invocat. În probațiune, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile existente la dosar. I.

Apărările formulate în cauză I.5.1 Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B. Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 127/2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași la data de 31.03.2025. A solicitat, de asemenea, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurs. În apărare, intimatul a susținut că demersul recurentei constituie un exercițiu formal, lipsit de suport probator ori de fundament juridic real, urmărind analizarea în fapt a cauzei pe calea unei căi extraordinare de atac, ceea ce contravine esenței și limitelor recursului în dreptul procesual civil român. Cu referire la critica privind pretinsa încălcare a normelor de procedură privind citarea (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), intimatul-pârât a arătat că aceasta este lipsită de temei juridic și factual, întrucât recurenta se afla în mod cert în termen în cunoștință, în conformitate cu dispozițiile art. 153 C. proc. civ. De asemenea, art. 229 C. proc. civ. pune în discuție instituția termenului în cunoștință, instituție sub egida căreia se afla recurenta. Acest text de lege prevede expres și limitativ cazurile în care se citează părțile. Astfel, la termenul anterior, recurenta, prin avocat ales, a formulat cerere de amânare, confirmând cunoașterea deplină a procesului și a desfășurării acestuia. Neprezentarea recurentei și a apărătorului său la termenele acordate, coroborată cu lipsa oricărui demers ulterior privind reluarea probei, echivalează cu o pasivitate culpabilă si o renunțare implicită la administrarea interogatoriului. Așa fiind, instanța nu a încălcat niciun principiu al contradictorialității și al dreptului la apărare, recurenta beneficiind de toate garanțiile procesuale necesare, dar alegând să nu le valorifice. Jurisprudența constantă a Înaltei Curți și a CEDO subliniază că justițiabilul care nu dă dovadă de diligență în exercitarea drepturilor procesuale nu poate invoca, în propria culpă, vreo încălcare a acestora. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - pretinsa nemotivare a hotărârii, intimatul-pârât a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiat, iar motivarea deciziei atacate este clară, completă și fundamentată, atât sub aspectul faptelor, cât și al normelor juridice aplicabile. A susținut că instanța de apel a analizat cu atenție cererile și apărările părților, raportându-le la probatoriul administrat, în special la: raportul de expertiză în construcții; documentele bancare privind transferul sumei de 10.000 euro; faptul necontestat că recurenta a beneficiat de începerea executării lucrării (săparea gropii de fundație); lipsa unei dovezi certe privind neconformitatea lucrării sau existența unei fapte ilicite comise de pârât. Intimatul a arătat că instanța a reținut, în mod judicios, că recurenta nu a făcut dovada prejudiciului pretins, a faptei ilicite imputabile intimatului sau a legăturii de cauzalitate, sarcina probei revenindu-i acestuia, conform principiului "actor incumbit probatio". În plus, recurenta nu a solicitat asigurarea dovezilor anterior edificării imobilului, deși avea posibilitatea procedurală să o facă, ceea ce denotă, din nou, pasivitate procesuală și intenția de a transfera sarcina probatorie în mod nejustificat. Instanța a analizat inclusiv problema lipsei calității procesuale a pârâtului C. și a reținut, cu motivare temeinică, că nu există temei legal pentru atragerea răspunderii acestuia, în lipsa unei conduite ilicite proprii ori a unui mandat legal din partea pârâtului B.. Fără a solicita formal respingerea recursului ca inadmisibil, intimatul a învederat că recursul tinde, în mod nepermis, la reaprecierea probelor și reevaluarea situației de fapt – inadmisibile în cadrul acestei căi extraordinare de atac. Curtea de Apel a identificat corect normele incidente (art. 1349, 1357, 1475 C. civ., coroborate cu dispozițiile privind răspunderea profesională a executantului de lucrări), aplicându-le în mod judicios și motivând soluția cu privire la fiecare capăt de cerere și excepție procesuală invocată. Hotărârea nu cuprinde motive străine, contradictorii ori neclare, iar critica recurentului constituie doar o nemulțumire subiectivă față de soluția instanței. Afirmația recurentului potrivit căreia hotărârea instanței de apel ar conține motive "străine de realitatea de fapt" și "de normele procedurale" este nu doar neîntemeiată, ci și lipsită de un suport minim în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel este ținută să se pronunțe în limitele învestirii, cu respectarea principiului disponibilității și a dreptului la un proces echitabil. Or, din analiza motivării deciziei atacate rezultă fără echivoc că instanța de apel nu a depășit aceste limite și nu a inserat în cuprinsul hotărârii aspecte străine de obiectul litigiului sau de temeiurile invocate de părți. Dimpotrivă, intimatul apreciază că în mod riguros Curtea a examinat: situația de fapt dedusă judecății, respectiv încheierea unui acord verbal între părți pentru realizarea unei lucrări de construcție; modul de executare a obligațiilor asumate, respectiv plata sumei de 10.000 euro de către reclamantă și începerea lucrărilor de către intimat; raportul de expertiză în construcții, ca probă științifică relevantă privind conformitatea lucrării și eventualul prejudiciu; calitatea procesuală a pârâtului C. și lipsa temeiului juridic al atragerii răspunderii acestuia; regimul juridic al plății efectuate; și, nu în ultimul rând, problema pasivității procesuale a recurentei în valorificarea drepturilor sale, inclusiv în ceea ce privește administrarea probei cu interogatoriul. Toate aceste aspecte fac parte integrantă din obiectul pricinii, fiind în strânsă legătură cu pretențiile deduse judecății și cu temeiurile de drept invocate de părți în susținerea propriilor poziții procesuale. În acest context, instanța de apel și-a motivat hotărârea în limitele învestirii și în baza probatoriului administrat, neprocedând la o "deviație" de la realitatea cauzei ori la invocarea unor chestiuni speculative sau irelevante. De asemenea, intimatul a susținut ca fiind lipsită de fundament susținerea potrivit căreia instanța ar fi motivat pe considerente procedural străine. Toate referințele la procedură (precum cele privind lipsa interesului, termenul în cunoștință, renunțarea implicită la probă, calitatea procesuală a părților) sunt direct incidente cauzei și se regăsesc între excepțiile sau apărările invocate de părți în apel, fiind astfel în mod legitim analizate și valorificate de instanță. În jurisprudența constantă a instanței supreme s-a statuat că motivarea hotărârii nu trebuie să fie doar un rezumat al susținerilor părților, ci o analiză logică, juridică și integratoare a întregii situații deduse judecății, prin raportare la probele administrate, apărările formulate și cadrul legal incident. Or, instanța de apel a făcut tocmai acest exercițiu judiciar complex și necesar, fără a adăuga în mod arbitrar sau gratuit elemente străine. Așadar, intimatul-pârât a arătat că motivarea nu este defectuoasă în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și cu atât mai puțin motivarea nu cuprinde considerații irelevante sau străine pricinii. Recurenta reproșează instanței de apel că nu a administrat un probatoriu "vast", proporțional cu complexitatea cauzei. Și cu privire la această susținere, intimatul a arătat că nu există temei. Instanța de apel a încuviințat proba cu interogatoriul părților, probă esențială în contextul susținerilor reciproce privind derularea relației contractuale. Termenul acordat pentru administrarea acestei probe a fost cunoscut de recurenta-apelantă, care însă nu s-a prezentat și nu a formulat puncte de interogatoriu. Or, potrivit principiilor generale ale procesului civil, instanța încuviințează și administrează doar probele utile, pertinente și concludente (art. 254 și art. 258 C. proc. civ.), iar partea care nu depune diligența de a le valorifica în mod efectiv nu poate invoca, în propria culpă, o pretinsă încălcare a dreptului la apărare. În plus, recurenta nu indică în concret ce alte probe esențiale i-au fost respinse sau omise de instanțe și în ce mod acestea ar fi fost decisive pentru soluționarea cauzei. O invocare abstractă a ideii de "probatoriu vast" nu este suficientă pentru a justifica anularea unei hotărâri judecătorești. În final, recurenta solicită rejudecarea cauzei ca remediu pentru pretinse încălcări ale dreptului la apărare. Or, o astfel de măsură excepțională, anularea hotărârii și trimiterea spre rejudecare, presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv: existența unui motiv de nulitate procesuală gravă care a afectat judecata în fond, imposibilitatea instanței de recurs de a se pronunța pe fondul cauzei. Intimatul apreciază că, în speță, niciuna dintre aceste condiții nu este incidentă. În acest sens, arată că recurenta a beneficiat de un proces contradictoriu, a avut posibilitatea deplină de a propune și administra probe, iar hotărârea instanței de apel este complet motivată, pronunțată în limitele învestirii și fundamentată pe probatoriul administrat. Nu există nicio împiedicare legală ca instanța de recurs să analizeze pe fond cauza și, în mod evident, niciun motiv pentru care hotărârea să fie anulată. Față de cele arătate, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca temeinică și legală a deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri. În drept, a invocat art. 205-208, art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6, art. 489 și 490 C. proc. civ., precum și jurisprudența relevantă a CEDO privind dreptul la un proces echitabil, iar în dovedire a solicitat proba cu înscrisurile de la dosar. I.5.2 Răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. La data de 19.08.2025, recurenta a depus la dosar răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul B., solicitând respingerea apărărilor acestuia, având în vedere faptul că intimatul, în cauză, în mod eronat, interpretează normele legale pledate de recurentă în cuprinsul căii de atac exercitate, încercând să estompeze eroarea procedurală a instanței de apel, în ceea ce privește citarea în cauză a părții apelante la acel moment. Astfel, recurenta a arătat că dispozițiile art. 229 C. proc. civ., citate de intimat la filele x, sunt aplicabile tot în ceea ce privește aspectele sesizate de recurentă, în sensul că alin. (2) statuează: "Dispozițiile alin. (1) nu se aplică: 3. când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la încuviințarea lui, când s-a stabilit și termenul pentru luarea acestuia". Așadar, legiuitorul a stabilit în mod expres că, în situația administrării interogatoriului, partea se impune a fi citată, cu excepția cazului în care a fost prezentă la data la care acesta a fost încuviințat. Recurenta a apreciat că acest caz de excepție întrunește condițiile impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În continuare, a reiterat argumentele prezentate și prin cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. O primă critică adusă de recurenta-reclamantă A. deciziei recurate se referă la nerespectarea normelor de procedură privind citarea, motiv de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, recurenta a reclamat omisiunea citării sale pentru termenul din 10.03.2025 (dată la care trebuia să se administreze proba cu interogatoriul părții adverse) ca încălcând dispozițiile art. 153 și următoarele C. proc. civ. Tot din acest motive, consideră recurenta că se impune admiterea recursului și împotriva încheierii din data de 10.03.2025, susținând că prin aceasta, instanța de apel a tranșat practic litigiul, fiind data la care urmau să fie administrate probele admise în parte la termenul din 10.02.2025. Cu privire la chestiunea de legalitate ce face obiectul acestui motiv de recurs, din datele dosarului reiese că în fața Curții de apel, la termenul din 11.11.2024, reclamanta A. a fost reprezentată de avocatul său, I., dată la care instanța a dispus amânarea cauzei și acordarea unui nou termen de judecată, la data de 20.01.2025, pentru când părțile aveau termen în cunoștință. La termenul din 20.01.2025 apelanta-reclamantă și avocatul său au lipsit, apărătorul ales al reclamantei, I., depunând la dosar o cerere de amânare, care a fost încuviințată de instanța de judecată, fiind acordat un nou termen, la 10.02.2025, pentru când, de asemenea, s-a făcut în încheiere mențiunea existenței termenului în cunoștință. La termenul din 10.02.2025, apelanta-reclamantă și avocatul acesteia au lipsit, prezentându-se doar avocatul intimaților. La acest din urmă termen, au fost puse în discuție probele, fiind încuviințată proba cu interogatoriul intimaților-pârâți, ce a fost propusă de apelantă. A fost acordat un nou termen de judecată, la data de 10.03.2025, pentru când s-a dispus citarea celor doi intimați cu mențiunea de a se prezenta personal la interogatoriu. La termenul din 10.03.2025, din nou a lipsit reclamanta, precum și avocatul acesteia, fiind prezent doar intimatul B., asistat de avocat J.. Cu această ocazie, Curtea a constatat că interogatoriul propus pentru intimați nu fusese depus de apelanta-reclamantă, sens în care a decăzut-o pe aceasta din dreptul de a mai administra proba cu interogatoriul intimaților. Ulterior, declarând dezbaterile încheiate, instanța a rămas în pronunțare și a amânat pronunțarea pentru data de 24.03.2025. La data de 24.03.2025, apelanta-reclamantă prin avocat a depus concluzii scrise, solicitând repunerea pe rol a cauzei și citarea apelantei, în vederea respectării art. 153 și următoarele C. proc. civ., ca urmare a solicitării de amânare a cauzei și a notelor de ședință formulate de apelantă referitoare la probatoriu. Prin încheierea din 24.03.2025, a fost amânată pronunțarea, pentru data de 31.03.2025, când instanța de apel s-a pronunțat prin decizie, în sensul respingerii cererii de repunere pe rol și respingerii apelului formulat de reclamanta A.. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelanta a avut termenele de judecată în cunoștință, potrivit art. 229 alin. (1) C. proc. civ., luând în considerare prezența avocatului ales al părții la termenul din data de 11.11.2024, nefiind relevant că ulterior, avocatul sau partea personal nu s-au mai prezentat, întrucât nu a intervenit niciuna din situațiile enumerate de art. 229 alin. (2) C. proc. civ. Într-adevăr, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale, a apreciat că nu se impune repunerea pe rol a cauzei și citarea apelantei, aceasta având termenele în cunoștință. De asemenea, pronunțarea hotărârii asupra apelului în aceste coordonate respectă cerința de legalitate ce decurge din obligația de citare a părților. Potrivit art. 229 alin. (1) C. proc. civ., partea care a fost prezentă la un termen de judecată, printr-un reprezentant convențional, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, considerându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare. Cum avocatul părții apelante a fost prezent la termenul din 11.11.2024, comunicându-i-se următorul termen de judecată, față de apelantă a operat prezumția instituită de art. 229 alin. (1) C. proc. civ. în sensul cunoașterii tuturor termenelor următoare. Este lipsit de relevanță juridică faptul că ulterior, avocatul a lipsit de la termenele acordate, instanța neavând în acest sens o obligație legală de a stărui în citarea părții, întrucât nu a operat niciunul din cazurile de excepție de la prezumția termenelor în cunoștință. Astfel, art. 229 alin. (2) C. proc. civ. prevede în mod expres și limitativ care sunt situațiile în care regula de la alin. (1) nu se aplică: "(…) 1.în cazul reluării judecății, după ce a fost suspendată; 2. în cazul când procesul se repune pe rol; 3. când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la încuviințarea lui, când s-a stabilit și termenul pentru luarea acestuia; 4.când, pentru motive temeinice, instanța a dispus ca partea să fie citată la fiecare termen; 5.în cazul în care instanța de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului procesului după anularea hotărârii primei instanțe sau după casarea cu reținere", iar situația amânării la cererea părților nu se află prin ele. Tot astfel, printre situațiile de excepție nu se numără nici aceea indicată de recurentă ca atrăgând necesitatea admiterii recursului față de încheierea din data de 10.03.2025, respectiv împrejurarea că la termenul anterior a fost admisă numai în parte cererea de probatorii formulată de aceasta. Nu poate fi primită nici teza potrivit căreia, în virtutea art. 229 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., era necesară citarea apelantei-reclamante la termenul la care ar fi trebuit să se administreze proba cu interogatoriul părții adverse. Cazul de excepție vizat are în vedere citarea părții chemate la interogatoriu, raționamentul textului fiind evident, acela că partea trebuie să se prezinte personal, nu să fie reprezentată, pentru a răspunde chiar ea întrebărilor, acesta fiind motivul pentru care legiuitorul a instituit necesitatea citării exprese. Tot astfel reiese și din dispozițiile art. 351 C. proc. civ.: "chemarea la interogatoriu a oricăreia din părți, cu privire la fapte personale..." și art. 352 C. proc. civ.: "cel chemat în persoană...". Ar fi lipsită de logică juridică ideea că este necesară citarea tuturor părților din proces, inclusiv a celei care a propus proba cu interogatoriul, nefiind necesar din punct de vedere procedural ca aceasta să fie prezentă personal, dar nici chiar prin avocat, fiind suficientă depunerea interogatoriului în scris. Principiile generale ale procesului civil – cu precădere acelea cuprinse în art. 10 și art. 12 C. proc. civ. – impun părților exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credință, precum și îndeplinirea unei obligații de diligență în desfășurarea procesului; totodată, prevederile art. 223 C. proc. civ. consacră dreptul și obligația instanței de a soluționa cauza și în absența părților (dacă s-a cerut cel puțin de una dintre acestea judecata în lipsă) sau în absența uneia dintre părți, când cel puțin o altă parte este prezentă – cum a fost cazul în speță. De aceea, în mod legal instanța s-a pronunțat cu privire la probatoriile cerute în condițiile în care apelanta-reclamantă – absentă – era prezumată de lege a cunoaște termenul acordat și totodată în mod legal s-a procedat la luarea celorlalte măsuri procesuale mai sus evocate la termenul următor, în aceleași coordonate procesuale; față de dispozițiile procedurale anterior evocate, apelanta – titulara căii de atac în speță – era obligată a urmări desfășurarea litigiului și a proceda conform propriilor interese procesuale. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte urmează a reține că este nefondat motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind identificate norme de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității care să fi fost încălcate de instanța de apel, nici cu referire la decizia recurată și nici la încheierea din data de 10.03.2025. Recurenta-reclamantă a mai invocat și incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate întrucât cuprinde "aspecte străine, atât de realitatea de fapt, cât și de normele procedurale aduse ca motivare, atât la fila x, cât și în tot cuprinsul hotărârii pronunțate în cauză, în ceea ce privește modul în care a fost tranșată această cauză cu care instanța de apel a fost învestită". Referința la fila x – lipsită de concretețe – cel mai probabil vizează chestiunea omisiunii citării și respingerea cererii de repunere pe rol, care au fost deja tranșate prin considerentele de mai sus cu ocazia analizării motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Prin urmare, cât timp argumentele Curții de apel sub aspectul legalei citări a apelantei reclamante sunt clare și legale, nu se identifică nici vreun viciu dintre cele sancționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Tot la fila x din decizia recurată, instanța de apel clarifică și chestiunea unicității căii de atac, calificând motivele de recurs depuse de reclamantă ca motive de apel. Cu privire la acest aspect, în cererea de recurs, recurenta-reclamantă a indicat mai multe decizii ale Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără însă a detalia în ce mod consideră că acestea au fost încălcate de instanța de apel. Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a apreciat aplicabile dispozițiile art. 460 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care, prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului, parcurs procesual ce a fost urmat în speță. De altfel, instanța de recurs nu identifică interesul procesual al recurentei de a contesta aceste statuări, de vreme ce nu a fost lipsită de nicio cale de atac, întrucât și-a exercitat dreptul de a apela și ulterior de a recura hotărârile pronunțate în cauză, iar Curtea de apel a examinat căile de atac pe care aceasta le-a exercitat. Astfel, Înalta Curte urmează a înlătura ca neîntemeiate aceste critici. În continuare, la punctul III din cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că a suferit o vătămare procesuală prin "gratificarea" făcută de instanța de apel "a ceea ce prima instanță a tranșat în mod nelegal - luând act de renunțarea la judecată împotriva societății prin intermediul căreia lucrările au fost efectuate, fără a solicita un mandat expres din partea apărătorului reclamantei". Curtea de apel a respins ca lipsit de interes apelul declarat de reclamantă cu privire la soluția primei instanțe de a lua act de renunțarea acesteia la judecata acțiunii în contradictoriu cu societatea D. S.R.L., cu argumentul esențial că în litigiul pendinte nu era posibilă antrenarea răspunderii societății pârâte radiate față de reclamantă. Cu privire la această dezlegare, recurenta nu a expus motivele de drept pentru care se impune desființarea deciziei recurate, respectiv nu a arătat de ce consideră că apelul său îndeplinea cerința existenței unui folos practic, nearătând, spre exemplu, care erau dispozițiile legale ce ar fi permis angajarea răspunderii societății radiate în cauza de față. Suplimentar, cu privire la legalitatea măsurii de a se lua act de renunțarea la judecată, Înalta Curte constată că instanțele de fond au respectat întru totul prevederile legale, fiind neavenite susținerile recurentei privind necesitatea existenței unui mandat expres dat avocatului, de vreme ce reclamanta a renunțat la judecată prin cerere scrisă, semnată personal de aceasta. De altfel, instanța de apel a reținut în mod corect în considerentele deciziei, la fila x, că instanța de fond a dat prevalență principiului disponibilității părții în acord cu dispozițiile art. 406 alin. (1) C. proc. civ. Întrucât recurenta-reclamantă, în cadrul cererii de recurs, nu arată în ce au constat viciile de legalitate ale deciziei recurate, nici aceste critici nu pot fi primite de Înalta Curte de Casație și Justiție. Înalta Curte reține mai departe că întreaga motivare din cererea de recurs, cu excepția chestiunii vizând omisiunea citării la termenul din 10.03.2025, reprezintă reiterarea fidelă a criticilor dezvoltate în cadrul motivelor de apel, care au fost deja analizate și dezlegate de către instanța de prim control judiciar. Or, cât timp instanța de apel examinat calea de atac devolutivă exercitată de parte și a dat un răspuns argumentat tuturor criticilor cu care a fost învestită, controlul judiciar de legalitate specific recursului trebuie să privească dezlegările instanței de apel, iar cererea de recurs, cuprinzând reproducerea integrală a memoriului de apel, nu include nicio critică concretă la adresa deciziei recurate în această privință. Prin urmare, motivele din apel nu pot fi reiterate în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta critică soluția primei instanțe: "ambele instanțe ale fondului, în mod nelegal, netemeinic, cu încălcarea principiului aflării adevărului, au dispus asupra cererii de chemare în judecată fără a administra un probatoriu vast, așa cum complexitatea cauzei o impunea, fără a ține cont de argumentele aduse de partea reclamantă… ", enumerând aspecte ce țin strict de aprecierea probelor sau de temeinicia cererii. Or, recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate și prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. De asemenea, simpla indicare de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. În speță, deși recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze lipsa motivării în apel, ori motivele contradictorii sau străine de natura cauzei. Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Consecință a tuturor elementelor expuse, Înalta Curte reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar recurentul-reclamant nu s-a conformat acestor imperative, astfel că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, fiind formal indicat, și nici nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de acesta prin cererea de recurs într-un alt caz expres și limitativ prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, față de cele anterior reținute și cum în speța de față nu pot fi reținute nici motive de ordine publică care să justifice casarea deciziei, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.