Decizia nr. 220/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii lipsei de folosință a posesiei terenului proprietatea sa, dobândit potrivit sentinței civile 4538 din 22 martie 2013 pronunțată de Judecătoria Iași, rămasă definitivă. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente lipsei de folosință, obligarea pârâtei la desființarea construcțiilor edificate pe terenul proprietatea său, pe cheltuiala sa, în condițiile art. 582 alin. (1) lit. b) C. civ. și obligarea pârâtei la plata unor daune morale, reprezentând prejudiciul moral produs. Reclamanta a precizat că lipsa de folosință vizează perioada 22 martie 2013 – 20 octombrie 2018, fiind evaluată provizoriu la suma de 200.000 euro, iar daunele morale la suma de 100.000 euro. Pe calea cererii reconvenționale, pârâta B. S.R.L. a solicitat următoarele: - să se constate că există un drept de superficie asupra terenului de 520 mp, afectat în parte de construcțiile autorizate, proprietatea sa; - obligarea reclamantei A. la respectarea dreptului de folosință al terenului afectat de construcții; - respingerea cererii de desființare a construcțiilor, raportat la art. 494 alin. (3) teza a II-a din C. civ. de la 1864, precum și la valoarea economică însemnată a acestora; - obligarea reclamantei la restituirea cheltuielilor utile și necesare, în limita sporului de valoare adus terenului neafectat de superficie; - să se dispună compensarea parțială a valorilor de achitat între părți. A precizat că valoarea îmbunătățirilor aduse terenului este de 817.337,96 RON, iar extinderea rețelei de apă și gaz și betonarea terenului au adus un spor de valoare de 90,63 euro/mp și 47.127 euro.

Hotărârile pronunțate de prima instanță: Prin încheierea din 21 iunie 2019, rămasă definitivă prin încheierea din 13 februarie 2019, Tribunalul Iași a anulat, ca insuficient timbrat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale în valoare de 100.000 euro, instanța reținând că a fost plătită doar taxa de 100 RON. Prin sentința civilă nr. 203 din 6 februarie 2023, Tribunalul Iași a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtă. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.. A respins cererea reconvențională formulată de reclamanta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 408.524 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 2013-2022, precum și a dobânzii legale de la 30 octombrie 2018, până la achitarea obligației de plată. A obligat-o pe pârâtă la desființarea, pe cheltuiala sa, a construcțiilor aflate pe terenul proprietatea reclamantei, construcții identificate prin raportul de expertiză C.. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 7.497 RON, cu titlu de daune morale. A obligat-o pe reclamantă la plata către expert C. a sumei de 6.290 RON, cu titlu de diferență de onorariu. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 20.456,8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii experți și taxă de timbru).

Decizia pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 252 din 19 iunie 2024, Curtea de Apel Iași – secția civilă a admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 203 din 6 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A admis excepția prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește sumele solicitate pentru perioada anterioară datei de 30 octombrie 2015. A respins pretențiile reclamantei, vizând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei anterioare datei de 30 octombrie 2015. A obligat-o pe pârâta B. S.R.L. să îi plătească reclamantei A. suma de 292.382 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 30 octombrie 2015 - 2022, cu dobânda legală calculată începând cu data de 30 octombrie 2018 până la achitarea obligației. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, care nu contravin deciziei. A compensat cheltuielile de judecată în apel în limita sumei de 1.093 RON și obligă pe apelantă să îi plătească intimatei A. suma de 2.907 RON, cheltuieli de judecată în calea de atac.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 252 din 19 iunie 2024 a Curții de Apel Iași – secția civilă, reclamanta A. și pârâta B. S.R.L. au declarat recurs. Recursul declarat de reclamanta A.: Prin cererea de recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare cazurile de întrerupere a prescripției extinctive reglementate de art. 2537 pct. 2 și pct. 4 C. civ. și a normelor privitoare la momentul de la care curge termenul de prescripție – începutul prescripției extinctive reglementat de art. 2523-2524 C. civ. Contrar primei instanțe, instanța de apel a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2537 alin. (1) pct. 2 din C. civ. în ceea ce privește cazurile de întrerupere a prescripției, deoarece introducerea cererii de chemare în judecată privind revendicarea suprafeței de teren nu determină întreruperea termenului de prescripție. Pentru aceleași rațiuni, nici demersurile efectuate de reclamantă, în perioada 2016-2018, în vederea redobândirii în concret a proprietății, nu au fost apreciate ca având efect de întrerupere a termenului de prescripție. De asemenea, instanța de apel a reținut că este deschisă calea acțiunii în despăgubiri pentru plata lipsei de folosință încă de la momentul la care s-a constatat că terenul este ocupat. Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a făcut o confuzie, întrucât în susținerea întreruperii prescripției dreptului la despăgubiri nu a invocat cererea de chemare în judecată privind revendicarea terenului soluționată în dosarul nr. x/2010. Dimpotrivă, după soluționarea cererii de revendicare la fond, sentința nr. 4538 din 22 martie 2013 a dobândit caracter de titlu executoriu, raportat la dispozițiile art. 637 C. proc. civ., moment de la care curgea și obligația pârâtului de a preda benevol posesia terenului, așa cum a fost obligat. Aplicând dispozițiile art. 2523 din C. civ., rezultă că prescripția dreptului material la acțiunea în despăgubiri a început să curgă cu 22 martie 2013, data pronunțării sentinței de revendicare, dată la care titlul reclamantei a fost recunoscut ca preferabil. Prin raportare la dispozitivul sentinței nr. 4538 din 22 martie 2013, sunt incidente inclusiv prevederile art. 2524 din C. civ., potrivit cărora dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute. Dacă dispozițiile art. 637 din C. proc. civ. de la 1865 dau posibilitatea punerii în executare silită, cu argumentul caracterului de titlul executoriu a hotărârilor civile pronunțate la fondul cauzei, atunci înseamnă că data de 22 martie 2013 reprezintă momentul când era exigibilă obligația de a preda stabilită în sarcina pârâtei. Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2537 pct. 2 și pct. 4 din C. civ., reținând că întreruperea termenului de prescripție nu a intervenit la data cererii de revendicare, cu toate că niciuna dintre părți nu a invocat acest argument, și nici în perioada 2016-2018, când reclamanta a demarat acțiunile judiciare și extrajudiciare de redobândire în concret a proprietății. În realitate, dispozițiile art. 2537 alin. (1) pct. 4 din C. civ. contrazic decizia din apel, în sensul că prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge este pus în întârziere. Contrar instanței de apel, prescripția dreptului născut în patrimoniul reclamantei, reprezentat de sentința pronunțată în dosarul nr. x/2010, s-a întrerupt la 31 octombrie 2016 – data formulării primei cereri de punere în executare a sentințelor pronunțate în dosarul nr. x/2010 în dosarul execuțional nr. x/2016, la data de 19 octombrie 2017 – data înregistrării dosarului nr. x/2017 în care s-a dispus rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului-teren în suprafață de 520 mp, respectiv la 7 aprilie 2018 – data celei de-a doua cereri de executare silită în dosarul nr. x/2018. Concluzionând, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă și menținerii sentinței în integralitate. Recursul declarat de pârâta B. S.R.L. a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta expunând punctual neregulile identificate în conținutul hotărârii recurate. Astfel, într-o primă critică, în ceea ce privește valoarea lipsei de folosință, având în vedere diferența de valoare dintre cele două lucrări de specialitate (prima expertiză realizat de expert D. și cea de-a doua expertiză întocmită de expert C.), recurenta a arătat că, instanța de apel, în păstrarea soluției fondului, era obligată să motiveze hotărârea, prin argumentarea criticii din apel și indicarea suportului probator obiectiv care să justifice valabilitatea unei valori financiare în detrimentul alteia. Nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare, având în vedere dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ce prevăd că judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Prin cea de-a doua critică, referitor la capătul de cerere vizând desființarea construcțiilor, recurenta-pârâtă precizează că a solicitat constatarea existenței unui drept de superficie asupra terenului în suprafață de 520 mp, apreciind că este complinită condiția bunei-credințe a autorului lucrării. Instanța de apel a reținut însă că pârâta a făcut o "confuzie între dreptul de superficie și drepturilor constructorului de bună-credință". Cu toate acestea, solicitările au fost clar delimitate: - dreptul de superficie s-a constituit într-un capăt de cerere întemeiat pe art. 494 din C. civ. de la 1864, urmând a face opoziție la cererea de desființare a construcțiilor edificate cu autorizație de construire pe terenul reclamantei; - acoperirea sporului de valoare adus terenului prin îmbunătățirile realizate de pârâtă a reprezentat un capăt de cerere distinct, întemeiat pe art. 494 alin. (3) și art. 997 din C. civ. de la 1864. Cele două elemente nu sunt motivate de către instanța de apel, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția instanței. În continuare, recurenta-pârâtă precizează că nu a făcut trimitere la dispozițiile art. 581 C. civ., astfel cum a reținut instanța de apel, ci dimpotrivă, a susținut că situația trebuie să fie raportată la conținutul vechiul C. civ., în considerarea datei realizării lucrărilor, față de prevederile art. 494 din C. civ. vechi. Instanța a făcut trimitere la art. 581 C. civ., nu din perspectiva factorului temporal, ci a conduitei constructorului. O astfel de interpretare se profilează ca fiind o aplicare eronată a dreptului material relevant în cauză, determinând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Superficia a fost invocată ca o posibilitate de a păstra construcția edificată, în considerarea bunei-credințe pe care pârâta apreciază că a probat-o. În schimb, indiferent de buna sau de reaua sa credință, îmbunătățirile aduse terenului trebuie să fie compensate de către titularul terenului. A treia critică reliefată prin cererea de recurs face referire la sporul de valoare adus terenului neafectat de superficie, recurenta-pârâtă arătând că hotărârile pronunțate de instanțele de fond sunt lipsite de analiză cu privire la pretențiile antamate prin intermediul cererii reconvenționale, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicând practica instanței supreme - decizia nr. 4857 din 25 octombrie 2022. Recurenta-pârâtă a arătat că, în temeiul art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864, instanța de apel trebuia să restabilească echilibrul analizării tuturor pretențiilor deduse judecății prin evaluarea sumelor datorate de către reclamantă în considerarea sporului de valoare adus prin intervențiile suportate de către pârâtă, respectiv platformă betonată, instalație de gaz, instalație de apă. Corecta judecare a cauzei se poate realiza numai prin aplicarea art. 494 alin. (3) coroborat cu art. 997 din C. civ. de la 1864. Formularea din dispozitivul soluției instanței de apel "păstrează celelalte dispoziții ale sentinței, care nu contravin prezentei", circumstanțiat de lipsa examinării de către instanța de fond a capătului de cerere referitor la cheltuielile utile și necesare înaintate de societatea pârâtă, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Considerentele hotărârilor nu captează sub nicio formă problema cheltuielilor investite de pârâtă în beneficiul terenului litigios, soluția exprimată marcând formal dezlegarea dată problemei, fără a conține o expunere a situației în raționamentul judecătorului care să conțină situația de fapt și temeiul de drept care converg către respingerea pretenției, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. O ultimă critică vizează capătul privind daunele interese în valoare de 100.000 euro solicitate de reclamantă, recurenta-pârâtă apreciind nelegalitatea soluției de obligare a sa la plata sumei de 7.497 RON, având în vedere că, prin încheierea din 21 iunie 2019, instanța de fond a dispus anularea acestui capăt de cerere. Recurenta-reclamantă apreciază că explicația oferită în considerentele hotărârii nu îndeplinește criteriile unei juste și temeinice soluționări a cauzei. În cadrul cererii de reexaminare a taxei de timbru s-a dispus respingerea cererii formulate cu privire la taxa de timbru aferentă daunelor morale solicitate, motiv pentru care revenea reclamantei obligația de a achita valoarea inițial stabilită, anume suma de 6.402 RON. Dat fiind caracterul interlocutoriu al încheierii din de 21 iunie 2019, prin care s-a anulat capătul de cerere referitor daunele morale, se oferă soluționări parțiale ale unor aspecte ale litigiului care leagă instanța, în sensul că nu se mai poate reveni asupra celor hotărâte. Dezlegarea dată în faza procesuală a apelului, prin soluția de păstrare a celorlalte dispoziții ale sentinței care nu contravin deciziei, se prezintă ca fiind nelegală, dată fiind omisiunea instanței de a-și exprima aprecierea asupra acestei componente, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În finalul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea recurată conține motive străine de natura cauzei, deoarece litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2005 al Tribunalului Iași, a cărui cadru procesual a presupus raportul recurentei cu o terță parte, a constituit pentru instanța de apel o circumstanță de calificare a bunei-credințe în raport cu reclamanta din cauză. Or, nu poate fi primită motivarea conform căreia calificarea relației dintre pârâtă și partea adversă din prezentul dosar să fie realizată prin trimitere la un dosar ce implică participarea unor alte persoane, din moment ce conduita cu terțe persoane nu poate caracteriza relația cu reclamanta din cauză. Ceea ce dorește a fi o imputare a lipsei de diligență în ceea ce privește întocmirea lucrărilor prin implicarea unui topometrist, se infirmă prin documentația autorizației de construire nr. x/21 februarie 2006, construcția urmând procedura intabulării, fiind finalizată cu succes. Pentru considerentele dezvoltate prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare instanței de apel.

Apărările formulate în cauză: Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A., prin care a arătat că instanța supremă nu poate proceda la modificarea deciziei recurate raportat la prevederile art. 497 C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 16 septembrie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.R.L., fixând termen la 10 februarie 2026, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Asupra recursului declarat de reclamanta A.: Chestiunea de drept supusă analizei din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă invocând greșita interpretare și aplicare a prevederilor a art. 2537 pct. 2 și pct. 4 C. civ. privind cazurile de întrerupere a prescripției extinctive și a art. 2523-2524 C. civ. referitoare la momentul de început al curgerii termenul de prescripție extinctivă, moment care, în aprecierea sa, a început să curgă la data de 22 martie 2013 - data pronunțării de către Judecătoria Iași a sentinței nr. 4538, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare și a fost obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren aflată în litigiu. Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a mai susținut că prescripția acestui drept născut în patrimoniul său (la data de 22 martie 2013) s-a întrerupt în perioada 2016-2018, când a demarat acțiunile judiciare de redobândire în concret a proprietății (prin formularea unor cereri de punere în executare și declanșarea acțiunii în rectificarea cărții funciare). Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în cauza dedusă judecății, acțiunea reclamantei A. are ca obiect obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la: - plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamantei, pentru perioada 22 martie 2013 – 20 octombrie 2018; - plata dobânzii legale aferente lipsei de folosință de la data formulării acțiunii și până la achitarea integrală; - desființarea construcțiilor edificate pe terenul proprietatea sa pe cheltuiala pârâtei, în condițiile art. 582 alin. (1) lit. b) și urm C. civ. - plata unor daune morale în cuantum de 100.000 euro, reprezentând prejudiciul moral produs. Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtă. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 408.524 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 2013-2022, precum și a dobânzii legale de la 30 octombrie 2018, până la achitarea obligației de plată. A obligat-o pe pârâtă la desființarea, pe cheltuiala sa, a construcțiilor aflate pe terenul proprietatea reclamantei, construcții identificate prin raportul de expertiză C.. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 7.497 RON, cu titlu de daune morale. A respins cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L.. În ceea ce privește prescripția, invalidând soluția primei instanțe, curtea de apel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește sumele solicitate pentru perioada anterioară datei de 30 octombrie 2015, respingând pretențiile reclamantei vizând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada anterioară acestei date. În motivarea soluției astfel pronunțate, referitor la momentul de început al curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a reținut că reclamanta avea deschisă calea acțiunii în despăgubiri pentru plata lipsei de folosință încă de la momentul la care a constatat că terenul său este ocupat de altcineva. Înalta Curte constată că, fără să combată absolut deloc această reținere din considerentele deciziei recurate, care fixa momentul de început al curgerii termenului de prescripție, recurenta-reclamantă a arătat că, în accepțiunea sa, prescripția dreptului material la acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință a început să curgă la 22 martie 2013 - data pronunțării sentinței de revendicare, acesta fiind, totodată, momentul la care titlul său a fost recunoscut ca preferabil. Or, de această dată a pronunțării sentinței în procesul de revendicare instanța de apel nu a legat momentul de început al curgerii termenului de prescripție, ci, dimpotrivă, față de momentul de început (momentul la care reclamanta a constatat că terenul său este ocupat de altcineva), a reținut că data pronunțării sentinței în procesul de revendicare nu are nici măcar efect întreruptiv, arătând în acest sens că: "cererea de chemare în judecată la care face referire textul de lege (art. 2537 alin. (1) pct. 2 C. civ.) se referă la acțiunea ce ar viza dreptul însuși, în cazul nostru pretențiile pentru lipsa de folosință iar nu revendicarea terenului". Aceste statuări ale instanței de apel sunt legale, dat fiind că dreptul material la acțiune nu poate fi disociat de dreptul subiectiv civil valorificat. Or, acțiunea în revendicare și acțiunea în pretenții pentru lipsa de folosință nu valorifică același drept pentru a putea atribui efect întreruptiv celei dintâi, efect pe care, de altfel, recurenta-reclamantă nu îl susține, ci dimpotrivă, arată în cuprinsul cererii de recurs că niciuna dintre părți nu a invocat acest argument, instanța de apel făcând o confuzie, dat fiind că în susținerea întreruperii prescripției dreptului la despăgubiri reclamanta nu a invocat cererea de chemare în judecată privind revendicarea terenului soluționată în dosarul nr. x/2010. De altfel, întreruperea prescripției se produce exclusiv prin acte care vizează în mod direct dreptul a cărui valorificare se urmărește, așa încât demersurile judiciare și extrajudiciare pentru redobândirea posesiei nu întrerup automat prescripția pentru valorificarea dreptului la despăgubiri privind lipsa de folosință dacă acestea nu sunt solicitate explicit. Acțiunea dedusă judecății, fiind o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin ocuparea abuzivă a terenului în litigiu, valorifică un drept de creanță, evaluabil în bani, având o natură patrimonială, ceea ce reclamă, din perspectiva examinării prescripției dreptului material la acțiune, disocierea de eventualele efecte juridice ale utilizării unor mijloace juridice de protecție a drepturilor reale. În ceea ce privește începutul prescripției extinctive a dreptului material la acțiunea dedusă judecății în prezentul dosar, relevante sunt dispozițiile art. 2523 C. civ. ce prevăd că "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui". Raportând aceste dispoziții legale la circumstanțele particulare ale speței, Înalta Curte constată, similar instanței de apel, că momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în prezenta cauză este cel la care reclamanta putea și trebuia să cunoască faptul că terenul său este ocupat de altcineva. Având în vedere că a formulat acțiune în revendicare (acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar), reclamanta nu poate susține că încă de la data demarării acelui demers judiciar nu cunoștea faptul că terenul său este ocupat de altcineva, având posibilitatea să solicite prejudicii pentru lipsa de folosință. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu o îndreptățește să se prevaleze de incidența unui al moment al începutului cursului prescripției, ce se plasează în timp ulterior celui la care a cunoscut toate elementele care ar fi îndreptățit-o să acționeze. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.. Asupra recursului declarat de pârâta B. S.R.L.: Într-o primă critică, în ceea ce privește valoarea lipsei de folosință, recurenta-pârâtă a arătat că, instanța de apel, în păstrarea soluției fondului, era obligată să motiveze hotărârea prin argumentarea criticii din apel și indicarea suportului probator obiectiv care să justifice valabilitatea unei valori financiare în detrimentul alteia, având în vedere diferența de valoare dintre cele două lucrări de specialitate. Înalta Curte constată că din considerentele hotărârii recurate lipsește cu totul analiza motivului de apel formulat de pârâtă, referitor la valorificarea de către prima instanță, fără argumentare, a concluziilor raportului de analiză întocmit de expertul C. și înlăturarea, fără o explicație juridică, a expertizei realizate de expert D.. Nepronunțarea instanței de apel asupra acestui motiv din cererea de apel, plasează instanța de recurs în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar specific în legătură valoarea lipsei de folosință. De asemenea, un alt motiv de apel formulat de pârâtă a vizat soluționarea capătului de cerere privind daunele interese (punctul 4 din cererea de apel), partea apreciind nelegalitatea soluției de obligare a sa la plata sumei de 7.497 RON, având în vedere că prin încheierea din 21 iunie 2019 instanța de fond a dispus anularea acestui capăt de cerere. Nici această critică din apel nu a primit o argumentare explicită în considerentele deciziei recurate, instanța de apel mărginindu-se în a reține că se păstrează celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin deciziei. Cum motivele de apel în discuție nu au primit o motivare corespunzătoare, criticile din recurs vizând aceste aspecte, formulate de recurenta-pârâtă, sunt fondate, hotărârea recurată fiind nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., text de lege ce reglementează obligația instanței de a arăta, în considerentele hotărârii sale, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului include, printre alte garanții procesuale, dreptul părților de a fi în mod real ascultate de către instanța sesizată și de a primi o hotărâre motivată. Aceasta implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Din parcurgerea considerentelor hotărârii recurate, se constată că instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel vizând nemotivarea soluției de alegere de către prima instanță a concluziilor raportului de analiză valorificat în cauză și a criticii vizând acordarea daunelor morale, formulate de apelanta-pârâtă în cuprinsul motivelor de apel, prin urmare, acestea au rămas necercetate, iar decizia este defectuoasă din punct de vedere procedural, lipsindu-i argumentele pe toate aspectele deduse judecății. Instanța de recurs nu poate suplini motivarea, deoarece aceasta ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicțională anterioară, să fie tranșate în mod definitiv de instanța de recurs. În felul acesta ar fi suprimată o fază procesuală și, în plus, instanța de recurs nu ar mai exercita o cenzură de legalitate asupra modalității în care a doua instanță a fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie să dea dezlegare criticilor care au învestit-o. În lipsa oricăror considerente pe aspectele redate, Înalta Curte apreciază că decizia recurată este parțial nemotivată, ceea ce echivalează cu imposibilitatea exercitării controlului judiciar asupra chestiunilor lăsate neanalizate. În ceea ce privește criticile referitoare la capătul de cerere privind desființarea construcțiilor, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus succint raționamentul juridic pentru care a respins criticile pârâtei din apel, vizând constatarea existenței unui drept de superficie asupra terenului în suprafață de 520 mp, arătând că: "Acest drept poate fi dobândit prin lege, prin convenția părților și prin uzucapiune. Ori partea nu a indicat și nu a dovedit niciunul din aceste moduri de dobândire." Cu titlu teoretic, se reține că dreptul de superficie este un drept real care permite unei persoane (superficiar) să fie proprietarul construcțiilor, lucrărilor sau plantațiilor pe un teren aparținând unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosință, fiind o excepție de la regula alăturării imobiliare reglementată de art. 492 C. civ. Regimul juridic al dreptului de superficie nu este definit prin nicio dispoziție legală, fiind rezultatul jurisprudenței și operei doctrinale, în privința constituirii dreptului de superficie acestea fiind sunt unanime în a reține că dreptul de superficie se dobândește în baza înțelegerii părților, a legatelor, a prescripției achizitive sau a legii. În lipsa unei dispoziții legale, a unui legat sau dacă condițiile prescripției achizitive nu sunt îndeplinite, existența unei convenții între proprietarul terenului și persoana care a înălțat construcțiile este indispensabilă pentru a obține dreptul de superficie. Simplul fapt de a ridica o construcție, chiar de bună-credință, în lipsa unui acord, nu conduce la obținerea unui drept real de superficie, titularul construcțiilor neputând dobândi decât o simplă creanță împotriva proprietarului terenului. Așadar, constituirea dreptului de superficie presupune un acord prealabil sau concomitent cu ridicarea construcției pe terenul stăpânit în beneficiul superficiarului. Constatând că niciuna dintre modalitățile de dobândire a dreptului de superficie nu a fost indicată și dovedită de către pârâtă, instanța de apel a reținut că nu se poate constata existența acestui drept real imobiliar în favoarea apelantei-pârâte, argument ce se regăsește, suficient de clar, în considerentele deciziei recurate, astfel cum anterior s-a arătat. De asemenea, instanța de apel a expus care sunt argumentele pentru care a nu au putut fi primite susținerile pârâtei din cererea reconvențională, referitoare la sporul de valoare adus terenului, capăt de cerere întemeiat de parte pe dispozițiile art. 494 alin. (3) și art. 997 din C. civ. de la 1864. Fără a reprezenta o aplicare eronată a dreptului material relevant în cauză, de natură a determina incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum susține recurenta-pârâtă, faptul că instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 581 din noul C. civ., iar nu la cele ale art. 494 din vechiul C. civ., reprezintă o problemă de drept intertemporal, a cărei soluție se regăsește în dispozițiile cu caracter tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011, ce conține un set de norme conflictuale destinat a reglementa conflictul de legi provocat de intrarea în vigoare a noului C. civ. În virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 (ce dă expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi situațiilor juridice în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a noului C. civ.), raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile art. 581 din noul C. civ. care prevăd că: "În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credință, proprietarul imobilului are dreptul: a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat." Instanța de apel a argumentat de ce nu pot fi primite susținerile pârâtei privind aplicabilitatea acestor dispoziții, evidențiind care sunt faptele și actele juridice din care reiese că în cazul pârâtei nu se verifică situația unui constructor de bună-credință, dat fiind că, la data demarării executării lucrărilor de construire (în anul 2006), avea cunoștință despre problemele legate de localizarea parcelelor pe care le deținea, făcând trimitere în acest sens la litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2005 al Tribunalului Iași, a cărui cadru procesual a presupus raportul recurentei cu o terță parte, însă situația era similară, fiind vorba despre două parcele învecinate. Procedând în acest mod, nu se poate reține că hotărârea recurată conține motive străine de natura cauzei, astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța explicitând pe deplin care au fost argumentele avute în vedere, arătând în acest sens că "Existența celuilalt dosar prezintă relevanță asupra atitudinii subiective a reprezentanților societății apelante care știau de disputa privind greșita localizare a terenului ocupat și cu toate acestea au ales să construiască." În consecință, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, în temeiul dispozițiilor art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 252 din 19 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă va fi admis, în limitele aspectelor de nelegalitate constatate ca fiind întemeiate, va fi casată, în parte, decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare doar în ceea ce privește cererile vizând despăgubirile acordate pentru lipsa de folosință și daunele morale, cu menținerea în rest a celorlalte dispoziții ale deciziei recurate. Rejudecarea cauzei va avea loc, în limita celor anterior evidențiate, instanța de apel urmând a răspunde motivului de apel vizând nemotivarea soluției de alegere de către prima instanță a concluziilor raportului de analiză valorificat în cauză și criticii vizând acordarea daunelor morale, formulate de apelanta-pârâtă în cuprinsul cererii de apel. Având în vedere că soluția care se impune asupra recursului este aceea de casare a hotărârii din apel, cu trimitere spre rejudecare a cauzei, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de recurenta-pârâtă în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, respectiv nu s-a tranșat asupra aspectului referitor la "partea care a pierdut procesul", în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererile formulate de părți cu acest titlu.