ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2141/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04.07.2019, pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă, reclamanta A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B S.R.L. (actuală C S.R.L.) la: desființarea construcției ce se află în prezent pe terenul în suprafață de 1.870 mp., având număr cadastral (...), înscris în cartea funciară nr. (...), situat în București, str. (...), sector 2; refacerea construcției C1 în suprafață de 67 mp, conform situației anterioare, astfel cum apare înscris în cartea funciară a imobilului; plata sumei de 60.300 euro (calculat la 25 euro/mp/luna x 67 mp x 36 /uni), reprezentând despăgubiri aferente perioadei 01.07.2016-30.06.2019 pentru lipsa de folosință; plata de despăgubiri privind lipsa de folosință în cuantum de 1.675 euro/lună (calculat la 25 euro/mp/luna x 67 mp) începând cu data de 01.07.2019, până la data refacerii efective a construcției C1; plata sumei de 9.035,80 euro, reprezentând dobânda legală; cu cheltuieli de judecată.

La data de 22.09.2020, la dosarul cauzei a fost înregistrată cererea precizatoare formulată de reclamantă, prin care aceasta a indicat următoarele: referitor la capetele 3, 4 și 5, la stabilirea cuantumului lipsei de folosință s-a raportat la întreaga suprafață a bunului imobil ce a fost desființat, respectiv 67 m.p., deși în mod corect, conform dreptului de proprietate al societății, deține doar 50% din respectiva suprafață. Pe cale de consecință, pretențiile aferente acestor capete de cerere au fost următoarele: capătul 3 – plata sumei de 18.090 euro, calculată la 15 euro/mp/lună x 33,50 mp x 36 luni reprezentând despăgubiri aferente perioadei 01.07.2016 – 30.06.2019 pentru lipsa de folosință; capătul 4 – plata despăgubirilor privind lipsa de folosință în cuantum de 502,50 euro/lună (calculat la 15 euro/mp/lună x 33,50 mp), începând cu data de 01.07.2019, până la data refacerii efective a construcției C1 și capătul 5, respectiv plata sumei de 2.710,74 euro, reprezentând dobândă legală.

Ca urmare a formulării acestor precizări, reclamanta a arătat că valoarea operațiunilor de antrepriză de desființare a construcției este în sumă de 1.000 lei, pentru capătul 1 al cererii, pentru capătul 2, este în valoare de 28.000 lei, pentru capătul 3 a indicat valoarea echivalentului în lei, calculată la cursul BNR de la data introducerii cererii, respectiv 04.07.2019, suma în cuantum de 84.457,16 lei (18.090 euro * 4,7240 lei/euro), pentru capătul 4 a indicat valoarea echivalentului în lei, calculată la cursul BNR la data introducerii cererii, respectiv 04.07.2019, suma în cuantum de (...) lei (502,50 euro * 4,7240 lei/euro), iar pentru capătul 5, a indicat valoarea echivalentului în lei, calculată la cursul BNR de la data introducerii cererii, suma de 12.805,54 lei.

Prin sentința civilă nr. 1597/30.06.2022 Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor din datele de 13.04.2022 și 25.05.2022 a declarat apel reclamanta A S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 161 din 1 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a fost respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A S.R.L.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta arată că deși principalul motiv de apel a fost reprezentat de faptul că fapta ilicită imputată intimatei a fost că desființarea lucrărilor s-a realizat fără autorizație de desființare de lucrări, în cuprinsul deciziei atacate nu se regăsește niciun considerent care să răspundă acestei critici.

Printr-o altă critică, recurenta susține că decizia instanței de apel încalcă prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, reținând în mod greșit că intimata nu a avut o atitudine contrară legii atunci când a desființat o clădire în lipsa obținerii autorizației de desființare. Potrivit recurentei, dacă s-ar fi parcurs procedura reglementată de Legea nr. 50/1991, ar fi fost solicitat acordul scris al tuturor coproprietarilor.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 635 și art 636 C. civ. Prin statuările curții de apel, arată recurenta, se exclude orice drept al societății recurente de a se bucura de împărțirea beneficiilor coproprietății sale. Potrivit autoarei recursului, prevederile art. 636 alin. (2) C. civ. stabilesc în afara oricărui dubiu faptul că cel care, împotriva voinței celorlalți coproprietari, exercită în mod exclusiv folosința bunului comun poate fi obligat la despăgubiri. O eventuală lipsă de implicare în exploatarea bunului asupra căruia poartă coproprietatea poate atrage doar aplicarea prevederilor art. 638 alin. (1) C. civ., nicidecum o înfrângere a drepturilor rezultate expres din conținutul prevederilor art. 637 C. civ., potrivit cărora fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, conchide recurenta.

Sub un alt aspect, recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 329 C. proc. civ. În acest sens, arată că instanța de apel a administrat proba cu prezumțiile judiciare. Or, arată recurenta, legea solicită forma scrisă a acordului coproprietarului terenului pentru a se obține autorizația de desființare, sens în care este inadmisibilă proba cu martori și respectiv, proba cu prezumțiile judiciare.

În final, autoarea căii de atac susține că deși în fața curții de apel a formulat mai multe critici în susținerea cererii de apel, acestea au rămas în afara oricărei dezlegări. În acest sens, recurenta arată că instanța de apel a reținut, fără a analiza argumentele acesteia, faptul că societatea D S.R.L. a avut ca asociați în perioada 2012-2016 pe E și F, iar acesta din urmă având și calitatea de administrator. În susținerea acestei critici, recurenta face trimitere la înscrisurile de la dosarul cauzei și declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond. Totodată, recurenta susține că instanța de apel nu a răspuns argumentelor exprese privind administrarea probei testimoniale cu martora G, în sensul că demolarea construcției s-ar fi realizat fără acordul său. Mai arată recurenta că în ceea ce privește motivarea privind folosința spălătoriei, au fost lăsate nesoluționate apărările acesteia. În opinia recurentei, dacă instanța de apel ar fi răspuns la toate criticile, s-ar fi concluzionat că sunt incidente prevederile art. 1349 C. civ. Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta susține că în ceea ce privește încheierea de dezbateri din 18 ianuarie 2024, instanța de apel nu a motivat aspectele ce au condus la respingerea obiecțiunilor prezentate de către societatea recurentă referitor la raportul de expertiză întocmit în cauză.

Recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 20 noiembrie 2025 instanța supremă a respins excepția nulității, cu motivarea reținută în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că susținerile recurentei-reclamante prin care arată că instanța de apel nu a răspuns criticii prin care a susținut că desființarea lucrărilor s-a realizat fără autorizație de desființare de lucrări, vor fi analizate din prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, indicat în memoriul de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătorești între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 175 C. proc. civ.

Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Înalta Curte constată că din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel a analizat argumentele recurentei-reclamante privind incidența în cauză a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, precum și criticile prin care a susținut că desființarea lucrărilor s-a realizat fără autorizație de desființare de lucrări și că potrivit art. 641 alin. (4) C. civ., actele de dispoziție se pot realiza doar cu acordul tuturor proprietarilor.

Se observă că statuările curții de apel se limitează la a aprecia că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că „demolarea s-a făcut cu acordul ambelor părți, fără a exista un înscris în acest sens”, însă instanța de apel nu a procedat în mod efectiv la analiza susținerilor societății privind incidența prevederilor art. 1 din Legea nr. 50/1991, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Instanța supremă reține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele recurentei cu privire la incidența prevederilor art. 1 din Legea nr. 50/1991, respectiv dacă există sau nu o autorizație de desființare în cauză, erau pertinente în prezentul litigiu și se impunea în consecință, analiza temeiniciei acestora, inclusiv cu prealabila suplimentare a probatoriului, dacă înscrisurile depuse la dosar nu erau suficiente pentru lămurirea situației de fapt. În absența acestei analize, instanța de recurs constată că nu s-a realizat o aplicare corectă și temeinic motivată a dispozițiilor legale incidente în cauză.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Or, prin nemotivarea hotărârii, recurentei-reclamante i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, revenind instanței de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

Mai mult decât atât, instanța are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În ceea ce privește critica recurentei privind încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 329 C. proc. civ., referitoare la prezumțiile judiciare, Înalta Curte o va înlătura, aceasta fiind invocată omisso medio, direct prin cererea de recurs, sens în care devin aplicabile prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 161 din 1 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Față de efectele casării deciziei atacate în temeiul pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., celelalte critici subsumate pct. 6 și criticile subsumate pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se mai impun a fi analizate în această etapă procesuală, urmând a fi examinate în contextul unei cercetări complete a fondului cauzei de către instanța devolutivă de control judiciar.

În rejudecare, instanța de apel, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și în limitele efectului devolutiv al apelului, va analiza temeiurile legale invocate raportat la apărările recurentei și va pronunța o hotărâre prin care va răspunde acestor apărări într-o formă clară și precisă. Totodată, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 161 din 1 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2024.