ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 886/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 5 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat de lipsirea de folosință a imobilului teren proprietatea reclamantei, situat în București, str. x (fost 39), în suprafață de 2302 mp, înscris în CF nr. x a Municipiului București, pentru perioada 30 iulie 2013 (data intrării nelegale a pârâtei în folosința imobilului) - 12 octombrie 2015 (data reluării folosinței), acesta fiind evaluat provizoriu la suma de 50.000 de Euro, cu cheltuieli de judecată.

În drept, se invocă prevederile art. 555,1357, 1381 și urm. C. civ., art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției extinctive și, în subsidiar, netemeinicia cererii.

Prin încheierea din 5 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în parte excepția prescripției extinctive, în ceea ce privește perioada 30.07.2013-03.07.2014, fiind respinsă în rest excepția prescripției extinctive, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2693 din 21 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost respinsă în parte cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește despăgubirile aferente perioadei 30.07.2013-03.07.2014, pentru intervenirea prescripției extinctive;

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, privind reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și chemații în garanție Biroul Executorului Judecătoresc "D." și D., ca neîntemeiată, fiind obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 17.903,49 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

A fost respinsă cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestor hotărâri a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, anularea în parte a încheierii de ședință din 5 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și respingerea în tot a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de intimata-pârâtă; de asemenea, a solicitat schimbarea în tot a sentinței civile apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării intimatei-pârâte la repararea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a imobilului teren proprietatea sa, situat în București, Str. x (fost 39), în perioada 30.07.2013-12.10.2015, precum și în sensul înlăturării dispoziției prin care aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere caracterul nelegal și netemeinic al sentinței civile apelate.

Prin decizia civilă nr. 1944 A din 21 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 5 decembrie 2018 și a sentinței civile nr. 2693 din 21 decembrie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

A fost anulată în parte încheierea din 5 decembrie 2018 și sentința civilă apelate în ceea ce privește admiterea excepției prescripției extinctive cu privire la despăgubirile aferente perioadei 30.07.2013-03.07.2014, fiind respinsă cererea de chemare în judecată cu privire la aceste despăgubiri, pentru intervenirea prescripției extinctive, și rejudecând:

A respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la despăgubirile aferente perioadei 30.07.2013-03.07.2014.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 186.703 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de despăgubiri [contravaloarea lipsei de folosință a imobilului teren situat în București, Str. x (fost 39), în perioada 30.07.2013 - 12.10.2015].

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, fiind menținute celelalte dispoziții ale încheierii și ale sentinței civile apelate.

Respinge ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva încheierii de ședință din 7 decembrie 2022 și a deciziei nr. 1944 A din 21 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L..

În argumentarea memoriului de recurs, pârâta B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării, având în vedere motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privitoare la momentul începerii prescripției extinctive, respectiv dispozițiile art. 2523 și art. 2528 C. civ.

Conform prevederilor legale arătate, termenul de prescripție începe să curgă, în cazul acțiunilor în răspundere delictuală, de la data la care persoana ce a suferit un prejudiciu a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana vinovată și paguba suferită.

In speță, reținerea de către instanța de apel, că termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul pronunțării deciziei nr. 1577 a Tribunalului București, secția a III-a civilă respectiv, de la 1 iulie 2015, întrucât la această dată s-a stabilit caracterul ilicit al faptei și persoana responsabilă este greșită, deoarece curgerea termenului de prescripție nu este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești care să valideze pretențiile părții, ci depinde de un moment obiectiv și concret, respectiv cel al cunoașterii persoanei culpabile și a prejudiciului suferit.

Or, încă de la data adjudecării imobilului în discuție, respectiv data de 30 iulie 2013, reclamanta A. a cunoscut atât modul în care s-a desfășurat licitația publică în urma căreia a fost adjudecat imobilul și a cunoscut persoana participantă la această licitație, fiind declarată în final adjudecatarul terenului situat în str. x.

Tocmai ca urmare a cunoașterii acestor elemente concrete, reclamanta a formulat contestația la executare, în contradictoriu cu recurenta, prin care a contestat nelegalitatea executării silite, obținând anularea actului de adjudecare încheiat în data de 30 iulie 2013.

Or, dreptul la acțiune pentru contravaloarea lipsei de folosință a bunului se naște la data încălcării dreptului de proprietate, iar nu de la un alt moment ulterior, ambele condiții enumerate de art. 2528 alin. (1) C. civ., respectiv cunoașterea pagubei și a persoanei responsabile, fiind cunoscute de partea adversă de la momentul uzurpării folosinței bunului, respectiv 30 iulie 2013, ce reprezintă data întocmirii actului de adjudecare, dată de la care reclamanta a pretins preluarea posesiei terenului de către recurentă.

Împrejurarea că decizia nr. 1577 din 1 iulie 2015 cuprinde și mențiunea evocată de reclamantă, respectiv realizarea licitației publice prin care a fost adjudecat terenul proprietatea A. în dauna debitorului executat silit, nu face decât să confirme ceea ce reclamanta A. cunoștea, și anume existența unei fapte ilicite, motiv pentru care este greșită reținerea instanței de apel că abia din 1 iulie 2015 putea curge prescripția extinctivă.

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință începând cu data de 30 iulie 2013, considerată de aceasta ca data intrării nelegale a pârâtei în folosința imobilului proprietatea reclamantei, dată de la care trebuie calculat și termenul de prescripție al dreptului material la acțiune al reclamantei.

Prin urmare, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data de 30 iulie 2013, având în vedere faptul că despăgubirile pentru lipsa de folosință se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate care, conform celor evocate, este data de 30 iulie 2013.

Recurenta arată că paguba pretinsă de partea adversă este preexistentă deciziei nr. 1577 din 1 iulie 2015, paguba producându-se la pierderea dreptului de proprietate și a posesiei asupra terenului ca urmare a adjudecării, iar obligația celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi și, corelativ, dreptul de creanță al păgubitului, nu au ca izvor decizia nr. 1577 din 1 iulie 2015 prin care s-a anulat actul de adjudecare, ci însuși actul sau faptul provocator al daunei, motiv pentru care acest moment trebuie să marcheze începutul prescripției extinctive, iar nu altul.

Ceea ce constată decizia nr. 1577 din 1 iulie 2015 este nelegalitatea executării silite, cu consecința anulării actului de adjudecare, dispunând, totodată, în sarcina ambelor părți restituirea prestațiilor ca efect al repunerii părților în situația anterioară, prin reîntoarcerea bunului în patrimoniul debitorului executat silit, prin urmare, nu se poate susține cu temei că pronunțarea deciziei amintite marchează momentul începutului prescripției.

Determinarea momentului de la care curge prescripția extinctiva în raport cu data încălcării dreptului de proprietate, iar nu de alte momente ulterioare, este în acord și cu prevederile art. 1381 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, dreptul la reparație se naște din ziua producerii prejudiciului chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripția va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acționa, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana răspunzătoare pentru acesta, elemente cunoscute deja de către A., conform celor expuse.

În consecință, în mod nelegal a fost anulată, în parte, încheierea din 5 decembrie 2018 prin care a fost admisă excepția prescripției extinctive pentru perioada 30.07.2013-03.07.2014.

Printr-o altă critică se arată că au fost aplicate greșit normele de drept material privind îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv dispozițiile art. 1357 din C. civ., instanța considerând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, reținând în motivare existența faptei ilicite ca unic element esențial al răspunderii civile delictuale, element în jurul căruia a construit apoi întregul raționament privitor și la celelalte condiții ale răspunderii delictuale.

Astfel, instanța de apel, reținând existența faptei ilicite a considerat ca fiind îndeplinite de plano și celelalte elemente ale răspunderii delictuale, respectiv prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția, considerându-le subsecvente constatării faptei ilicite, deși fiecare dintre aceste condiții trebuiau analizate de sine stătător, raportat la cererile și susținerile părților, probele administrate și dispozițiile legale aplicabile, nefiind obligatoriu ca îndeplinirea unei condiții să determine prin ea însăși și îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii delictuale, analiza pe care însă instanța de apel nu a realizat-o.

Instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a prevederilor art. 1357 C. civ. privind existența faptei ilicite în sarcina pârâtei reținând că aceasta a constat în fraudarea dispozițiilor legale care reglementau vânzarea silită la licitație, astfel că, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului executat silit s-a realizat în mod fraudulos, și prin urmare, în perioada 30.07.2013-12.10.2015 recurenta a exercitat în mod nelegal dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în str. x.

Recurenta arată că instanța de apel i-a înlăturat apărările privitoare la inexistența faptei ilicite, reținând că acestea nu pot fi încadrate în niciuna dintre cauzele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 1353, art. 1355, art. 1360-1364 C. civ. privind cauzele exoneratoare de răspundere.

Recurenta face referire la prevederile art. 1352 C. civ. și arată că faptul constatării nelegalității adjudecării imobilului proprietatea reclamantei și anulării actului de adjudecare în baza căruia a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în perioada 30.07.2013-21.10.2015 nu poate fi calificat drept faptă ilicită care să fundamenteze obligarea la plata contravalorii dreptului de folosință solicitată de reclamantă fără a fi analizate și împrejurările concrete care au condus la pierderea dreptului de proprietate al reclamantei.

In acest sens se arată că fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere, însă prevederile art. 1352 C. civ. au fost ignorate de instanța de apel, deși fapta victimei reprezintă cauza exoneratoare de răspundere, fiind dovedită culpa victimei la producerea evenimentului care a pricinuit pierderea dreptului de proprietate cât și a prerogativelor acestui drept, ca urmare a pornirii procedurii executării silite împotriva reclamantei A. S.R.L..

Lipsa de folosință a terenului în discuție este fundamentul acțiunii promovate de reclamanta A., ceea ce înseamnă că instanța de apel trebuia să analize aspectele invocate privind înlăturarea caracterului ilicit al faptei prin raportare la art. 1352 C. civ., adică la fapta victimei, iar nu prin raportare la dispoziții legale ce reglementează alte cazuri exoneratoare de răspundere (precum legitima apărare, starea de necesitate etc), neincidente în speță.

Contrar reținerilor instanței de apel, nu poate fi reținută fapta ilicită ca temei pentru obligarea recurentei la acordarea despăgubirilor solicitate de partea adversă, din moment ce singura persoană culpabilă pentru crearea premiselor ce au condus la pierderea folosinței terenului este însăși reclamanta A. S.R.L., iar această culpă constă în neexecutarea de către reclamantă a unor obligații contractuale asumate, împrejurare ce a determinat pornirea executării silite împotriva debitoarei rău-platnice A. S.R.L..

Prin urmare, fapta culpabilă a reclamantei, respectiv aceea de neexecutare a propriilor obligații asumate contractual, a condus la pierderea dreptului de proprietate și a prerogativelor aferente acestuia asupra imobilului prin executarea silită a terenului la cererea creditorului interesat să își satisfacă dreptul de creanță deținut împotriva debitorului rău-platnic, respectiv A. S.R.L..

Arată recurenta că, nici la data organizării licitației publice din 12 iunie 2013, nici la data întocmirii actului de adjudecare a imobilului de către aceasta, respectiv la 30 iulie 2013, reclamanta nu se mai bucura de prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului teren din cauza măsurilor deja dispuse de către executorul judecătoresc și care au fost anterioare oricărei fapte pretins ilicite constând în trucarea licitației din 12 iunie 2013. Din această perspectivă, nu se poate reține că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului teren doar ca urmare a faptei recurentei, în condițiile în care terenul în cauza era scos la vânzare publică exclusiv din culpa reclamantei.

Înlăturarea nemotivată de către instanța de apel a argumentelor invocate cu privire la înlăturarea caracterului ilicit al faptei, strict din perspectiva faptului că nu se circumscriu cauzelor exoneratoare de răspundere prevăzute de lege la art. 1353, art. 1355 și la art. 1360-1364 C. civ., oricum neaplicabile în cauză, iar pe de altă parte ignorarea art. 1352 C. civ. referitoare la fapta culpabilă a victimei ca o cauză exoneratoare de răspundere, reprezintă aspecte ce sprijină, în mod nelegal, propria culpă a reclamantei ce stă la baza cererii de a solicita repararea unui pretins prejudiciu suferit prin lipsa de folosință a terenului respectiv, în condițiile în care, reclamanta deja nu mai dispunea de atributul folosinței terenului respectiv la data adjudecării din 30 iulie 2013.

Recurenta arată că a devenit proprietar de la data adjudecării imobilului, în temeiul actului de adjudecare, titlu de proprietate conform art. 516 C. proc. civ., astfel că terenul a fost deținut în baza unui titlu, motiv pentru care nu se poate retine nicio faptă ilicită cu privire la pretinsa lipsă de folosință a imobilului.

Pe de altă parte, trucarea licitației reținute în decizia nr. 1577/01.07.2013 nu poate fi reținută drept faptă ilicită, condiție a răspunderii civile delictuale, acest fapt constituindu-se într-un motiv de nelegalitate a executării silite care a fost anulată din această cauză.

In opinia recurentei, instanța de apel a reținut, în mod greșit ca fiind îndeplinită și condiția prejudiciului, apreciind că acesta este actual pentru simplu motiv că în perioada 30.07.2013-12.10.2015 reclamanta nu a putut să își exercite atributul dreptului de proprietate, în general, și atributul folosinței, în special.

Pretinsul prejudiciu afirmat este fundamentat doar pe simplul fapt al pierderii posesiei în perioada menționată, aspect însă insuficient pentru a proba un prejudiciu cert, născut din neexercitarea atributului folosinței imobilului.

Prin urmare, ceea ce trebuia reclamanta să dovedească este tocmai modul în care ar fi putut folosi imobilul, respectiv dacă nu intervenea adjudecarea imobilului de către recurentă. Or, nicio probă nu a fost administrată în acest sens, pe lângă faptul că, fiind pornită executarea silită a imobilului teren, aceasta nu își mai putea exercita prerogativele dreptului de proprietate din cauza măsurilor de executare silită luate de către executorul judecătoresc, așadar în mod incorect a fost atribuită această lipsă de folosință recurentei, în calitate de adjudecatar al bunului respectiv.

In consecință, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale ale art. 1381 alin. (1) și următoarele din C. civ. ce reglementează prejudiciul, reținând în mod greșit îndeplinirea acestei condiții a răspunderii delictuale.

Lipsa de folosință a fost fundamentată de reclamantă pe o pretinsă imposibilitate de valorificare a unui proiect imobiliar, descris în cererea de chemare în judecată, partea adversă alegând prejudiciul în raport de o situație preexistentă înseși executării silite, întrucât ceea ce a susținut de fapt reclamanta a fost o pretinsă imposibilitate de continuare a dezvoltării unui proiect imobiliar preexistent faptei recurentei.

Din această perspectivă, reținerea instanței de apel în sensul că este irelevant că reclamanta nu a dezvoltat proiectul imobiliar pentru care deținea autorizație de construire anterior perioadei 30.07.2013-12.10.2015 este greșită, prejudiciul fiind analizat formal, ca simplu efect al constatării faptei ilicite, iar nu ca pe o condiție esențială și de sine stătătoare a răspunderii civile ce impunea dovedirea sa concretă în raport cu susținerile părții care 1-a pretins, respectiv imposibilitatea continuării proiectului imobiliar la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, contrar reținerilor instanței de apel, prejudiciul invocat de către reclamantă reprezintă un prejudiciu eventual, pentru pretinsa imposibilitate de valorificare a imobilului prin exploatarea unor proiecte imobiliare, care însă nu s-au mai realizat, din culpa acesteia.

Subliniază recurenta că pornirea procedurii execuționale împotriva reclamantei, anterior oricărei pretinse fapte ilicite a recurentei, a presupus luarea, de către executorul judecătoresc a unor măsuri obligatorii, premergătoare vânzării imobilului prin licitație publică, măsuri care au indisponibilizat bunul în vederea executării silite în modalitatea stabilită de către executorul judecătoresc.

In lipsa posibilității unei folosiri efective și reale a imobilului, în mod greșit a reținut instanța de apel că este îndeplinită cerința prejudiciului, lipsind tocmai fundamentul acordării lui, respectiv lipsa de folosire a terenului.

Având în vedere că executarea silită a imobilului prin vânzarea la licitație publică a intervenit ca urmare a faptei culpabile a reclamantei, ca și nerealizarea proiectului imobiliar, nu este îndeplinită nici cerința ca prejudiciul să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept sau interes legitim, or în speță, prin decizia pronunțată de instanța de apel reclamanta a obținut o îmbogățire fără just temei, în condițiile în care prejudiciul nu a fost probat.

Sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel a reținut că aceasta rezultă din faptul că, urmare a fraudării dispozițiilor legale ce reglementau vânzarea silită la licitație în cadrul executării silite și exercitării nelegale a dreptului de proprietate asupra terenului s-a produs un prejudiciu reclamantei.

În opinia recurentei, raționamentul instanței de apel este greșit, întrucât în absența faptei ilicite și a prejudiciului nu se poate pune problema existenței unei legături de cauzalitate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, începerea executării silite împotriva reclamantei pentru neplata de către aceasta a unor sume de bani către un creditor reprezintă o cauză care exclude existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, întrucât această împrejurare aduce în prim plan fapta proprie a victimei.

Instanța de apel a reținut greșit și faptul că demararea procedurii execuționale împotriva părții adverse nu reprezintă cauza exoneratoare de răspundere și pentru faptul că, în mod evident, începerea unei executări silite nu determină în mod necesar vânzarea silită a unui anumit bun or, instanța de apel a ignorat faptul că exact acest lucru s-a întâmplat, și anume, valorificarea bunului executat silit în modalitatea vânzării silite, executare silită care nu s-ar fi întâmplat în absența faptei culpabile a reclamantei, respectiv neplata unor sume de bani creditorului sau.

Greșită este și reținerea instanței de apel, în sensul că "faptul că după desființarea actului de adjudecare din data de 30.07.2013 emis de E. în dosarul de executare nr. 974/2012, executarea silită putea continua, nu prezintă nicio relevanță juridică, atât timp cât aceasta este numai o ipoteză, o eventualitate, iar nu o realitate care să se fi întâmplat.

Faptul că la data de 28.09.2016, Tribunalul București a deschis procedura insolvenței împotriva reclamantei a avut drept efect suspendarea de drept a oricăror proceduri judiciare ori extrajudiciare îndreptate împotriva debitorului insolvabil, inclusiv a procedurilor de executare silită, singura modalitate de valorificare a creanțelor, de către creditori, urmând a se realiza exclusiv în cadrul procedurii insolvenței.

Este evident faptul că, în măsura în care nu s-ar fi deschis procedura insolvenței, executarea silită ar fi continuat, iar terenul în cauză ar fi fost executat silit în cadrul procedurii execuționale din moment ce creditorul urmăritor și-a notat somația de plată pentru creanța de 500.000 Euro.

Având în vedere că nu există faptă ilicită, nici prejudiciu, în mod evident că nu este îndeplinită nici condiția vinovăției.

Astfel, culpa reclamantei în declanșarea executării silite împotriva acesteia a determinat în mod direct vânzarea silită a imobilului teren, cu consecința firească a ieșirii acestuia din patrimoniul părții adverse, chiar dacă nu ar fi fost fraudată vânzarea silită, cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât în această ipoteză, actul de adjudecare ar fi fost validat de instanța de executare prin respingerea recursului declarat de A. S.R.L., iar terenul ar fi rămas în mod definitiv în proprietatea recurentei.

Recurenta a susținut și încălcarea formelor de procedură - motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că înțelege să critice soluția instanței de apel de respingere a cererii privind încuviințarea unei contraexpertize care să stabilească valoarea prejudiciului pretins de partea adversă, cerere care a fost respinsă prin încheierea din 7 decembrie 2022, pe care o consideră nelegală.

Având în vedere răspunsul formal al expertului, precum și soluția de respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize cu motivarea sumară că expertul desemnat de instanță s-a conformat solicitării instanței de a răspunde la obiecțiuni, recurenta consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât expertiza nu a fost clarificată, conform obiecțiunilor formulate și încuviințate.

Nu există o minimă expunere a motivelor pentru care instanța de apel ar fi înlăturat obiecțiunile formulate ori opinia separată a expertului parte, în pofida faptului că o cerere de efectuare a unei noi expertize a fost respinsă.

Recurenta arată că interesul de a clarifica întinderea prejudiciului este mai mult decât evidentă în condițiile în care reclamanta a solicitat și obținut, în apel, obligarea la plata unei sume de bani reprezentând prejudiciu, iar determinarea acestuia s-a realizat printr-o supraevaluare a lipsei de folosință într-un interval limitat de timp - 30.07.2013-12.10.2015, ce duce mai degrabă spre un preț de achiziție a imobilului decât la o lipsă de folosință.

Consideră recurenta că această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea realizării unei noi expertize care să stabilească valoarea reală a unei eventuale lipse de folosință.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, având în vedere că în cuprinsul cererii de recurs au fost dezvoltate critici care se încadrează în motivele de nelegalitate invocate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 decembrie 2023, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 și a deciziei civile nr. 1944 din 21 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privitoare la momentul începerii prescripției extinctive, respectiv dispozițiile art. 2523 și art. 2528 C. civ.

Astfel, în mod eronat s-a reținut faptul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data când a fost pronunțată decizia Tribunalului București nr. 1577R/01.07.2015, moment de la care exista posibilitatea exercitării drepturilor legate de bun, ulterior redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.

In speță, reținerea de către instanța de apel a acestui termen este greșită, deoarece curgerea termenului de prescripție nu este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești care să valideze pretențiile părții, ci depinde de un moment obiectiv și concret, respectiv cel al cunoașterii persoanei culpabile și a prejudiciului suferit.

Prin urmare, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este data la care proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate (prerogativa folosinței), care în speță, este data la care imobilul a fost adjudecat, respectiv data de 30 iulie 2013.

Or, intimata-reclamantă a avut reprezentarea pagubei și persoana responsabilă încă de la momentul deposedării/adjudecării din 30 iulie 2013 - moment anterior rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului adjudecării, respectiv decizia nr. 1577/1 iulie 2015, având în vedere că nicio probă administrată nu dovedește că reclamanta ar fi cunoscut paguba și pe autorul acesteia doar de la momentul pronunțării hotărârii de anulare a actului de adjudecare, ci dimpotrivă inițierea demersului judiciar probează exact contrariul.

Această critică este nefondată, întrucât în speță, instanța de apel a reținut, în mod corect, faptul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune cu privire la despăgubirile aferente perioadei 30.07.2013-03.07.2014 a început să curgă cel mai devreme la data la care a fost pronunțată, în dosarul nr. x/2013 decizia civilă nr. 1577R a Tribunalului București, secția a III-a civilă, respectiv la data de 1 iulie 2015.

În acest context, se constată că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 2517, 2523 și 2528 C. civ., având în vedere că pentru a stabili data de începere a curgerii termenului de prescripție a reținut că numai ulterior pronunțării deciziei civile nr. 1577R a Tribunalului București, reclamanta A. a putut cunoaște persoana răspunzătoare de prejudiciul pe care 1-a suferit, întrucât numai în momentul anulării actului de adjudecare din 30.07.2013, emis în cadrul dosarului de executare nr. 974/2012, intimata-reclamantă a putut cunoaște că licitația din data de 12 iunie 2013 a fost una frauduloasă și că la ea participase și recurenta B. în mod nelegal, abuzând de dreptul său de proprietate, astfel dobândit în perioada 30.07.2013-12.10.2015.

Prin urmare, numai în urma pronunțării acestei hotărâri judecătorești, A. a fost în măsură să își exercite toate drepturile legate de bunul imobil, întrucât doar ulterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2013, aceasta a redobândit dreptul de proprietate (cu caracter retroactiv) asupra bunului, acesta fiind reînscris în cartea funciară pe numele său.

Așadar, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică și nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul curgerii termenului prescripției extinctive, dacă titularul dreptului nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască. Prin regula edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripția să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acțiune nu i se poate reproșa inacțiunea cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte juridice întreruptive din cauza necunoașterii existenței dreptului său sau a exigibilității acestuia.

Așa fiind, dreptul material la acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate s-a născut ulterior soluționării litigiului prin care s-a constatat săvârșirea faptei ilicite care a generat prejudiciul a cărui reparare o fost solicitată de A., respectiv nulitatea vânzării realizate în cadrul executării silite.

Astfel, dreptul reclamantei la despăgubire era condiționat de anularea definitivă a actului de adjudecare fraudulos întrucât, în cazul în care actul era menținut de instanța de judecată, aceasta nu dobândea nici dreptul la restituirea bunului imobil și, prin urmare, nici dreptul la despăgubiri pentru lipsirea de folosința acestuia în perioada 30.07.2013- 12.10.2015.

Prin urmare, cât timp intimata A. nu cunoștea dacă are sau nu vreun drept de folosință în perioada 2013-2015, nu putea formula acțiune în despăgubire pentru lipsirea de folosința imobilului.

Or, tocmai acest aspect a fost reținut în mod corect de instanța de apel, având în vedere că A. putea acționa numai ulterior finalizării procesului în cadrul căruia s-a constatat săvârșirea faptei ilicite de către B., prin decizia nr. 1577R/01.07.2015 a Tribunalul București, nu și anterior acestui moment.

În acest context, se reține că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile legale referitoare la momentul în care a început să curgă prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune al reclamantei pentru obținerea contravalorii lipsirii de folosința imobilului în perioada 30.07.2013 - 12.10.2015.

Într-o altă critică, recurenta susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și ale art. 1359 din C. civ. privind îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de dispozițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei.

În contextul îndeplinirii acestor condiții, intimata-reclamantă A. a susținut că atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 1577R/01.07.2015 a Tribunalului București, care se bucură de autoritate de lucru judecat și care a statuat în mod definitiv cu privire la existența prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat, rămânând de stabilit doar cuantumul acestuia din urmă.

Pentru a opera aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat a acestei hotărâri trebuie îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv identitatea de părții și identitatea de chestiune litigioasă, or în cauză se constată că în ceea ce privește condiția existenței identității chestiunii litigioase, aceasta nu este îndeplinită, având în vedere că prin hotărârea opusă cu putere de lucru judecat, instanța a analizat legalitatea executării silite și a actului de adjudecare, iar în prezenta cauză, chestiunea litigioasă are în vedere analiza nu doar a existenței faptei ilicite care a determinat lipsirea A. de folosința imobilului, ci și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, vinovăție, legătura cauzalitate) în lipsa cărora nu poate fi atrasă răspunderea delictuală.

În acest context, se reține că decizia nr. 1577/01.07.2015 nu dezleagă fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția, legătura cauzalitate, cu alte cuvinte, "îndeplinirea tuturor condițiilor cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale" ale B. S.R.L., întrucât cele două demersuri juridice întreprinse de A. au temeiuri și finalități diferite.

Astfel, potrivit art. 1352 C. civ., caracterul ilicit al faptei este înlăturat de fapta culpabilă a victimei ca și cauză exoneratoare de răspundere, așa încât, reținerea faptei ilicite în sarcina recurentei validează, în mod nelegal, propria culpă a intimatei-reclamante ce stă la baza cererii de a solicita repararea unui pretins prejudiciu suferit prin lipsa de folosință a terenului în litigiu, în condițiile în care, reclamanta deja nu mai dispunea de atributul folosinței terenului respectiv la data adjudecării din 30 iulie 2013.

Cu privire la prejudiciu, se reține că intimata a susținut în mod eronat faptul că ocuparea dreptului de proprietare al unei alte persoane, fără drept, conferă, în mod indubitabil, dreptul titularului dreptului uzurpat de a fi despăgubit, însă acest aspect nu duce la concluzia automată că pentru a obține despăgubirile solicitate titularul dreptului uzurpat este exonerat de a face dovada existenței prejudiciului cu toate caracterele sale obligatorii - cert, actual și direct.

În acest context, se reține că pretinsul prejudiciu încercat de către intimată este fundamentat doar pe simplu fapt al pierderii posesiei în perioada evocată, aspect însă insuficient pentru a proba un prejudiciu cert, născut din neexecutarea atributului folosinței imobilului, cum susține intimata.

Așadar, lipsa de folosință a fost fundamentată de intimată pe o pretinsă imposibilitate de valorificare a unui proiect imobiliar, descris în cererea de chemare în judecată, prejudiciul fiind ales în raport de o situație preexistentă înseși executării silite, întrucât A. a susținut de fapt o imposibilitate de continuare a dezvoltării unui proiect imobiliar preexistent faptei recurentei.

Prin urmare, nemulțumirea intimatei-reclamante ce a determinat promovarea prezentului litigiu, a constat în pretinsa imposibilitate de a obține venituri din valorificarea unor proiecte imobiliare pe care intenționa să le dezvolte pe terenul în discuție însă, astfel cum rezultă din probele administrate, aceasta nu a dezvoltat niciun proiect imobiliar pe terenul respectiv, împrejurare ce nu îi poate atribui vreo faptă ori culpă pârâtei, întrucât acest aspect a fost clarificat cu mult înainte de participarea recurentei, ca adjudecatar în cadrul licitației publice din 12 iunie 2013.

Acest aspect rezultă din faptul că intimata-reclamantă nu a început lucrările necesare edificării ansamblului rezidențial, deși își asumase obligația de finalizare a obiectivului în termen de doi ani, așa încât, din propria sa culpa, A. nu poate invoca în mod legitim pretenții de exploatare imobiliară a terenului în cauză din moment ce acest teren nu i-a adus niciun beneficiu cât timp s-a aflat în proprietatea sa, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin tranzacția încheiată la 5 martie 2010 au lipsit-o nu numai de posibilitatea de a exploata terenul în litigiu, dar a și prilejuit executarea silită a reclamantei privind realizarea proiectului imobiliar și a obligației de a transmite dreptul de proprietate asupra a două dintre apartamentele ce urmau a fi edificate.

Referitor la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, se reține împrejurarea că ulterior desființării actului de adjudecare din 30 iulie 2013, executarea silită a continuat, fiind înscrisă din nou în cartea funciară a imobilului somația de plata nr. x pentru suma de 500.000 Euro, iar faptul că imobilul urma să fie din nou supus vânzării în cadrul executării silite reprezintă o certitudine, din moment ce singurul act ce a fost anulat în cadrul contestației la executare a fost actul de adjudecare, executarea silită continuând împotriva intimatei-reclamante A..

Cu alte cuvinte chiar și pe perioada socotită până la data încheierii actului de adjudecare contestat și apoi anulat de către instanța judecătorească competentă, reclamanta nu putea să-și fructifice fără impedimente drepturile pretinse asupra imobilului, obiect al executării silite, tocmai pentru că acesta fusese scos la licitație din cauza neexecutării unor obligații de plată asumate de către reclamantă.

In ceea ce privește condiția culpei, raportat la acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru lipsa de folosință, aceasta urmează a fi analizată, de instanța de apel, prin raportare la conduita intimatei care a dus în final la vânzarea silită a imobilului teren.

În acest context, raportat la modul în care au fost formulate pretențiile prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că prejudiciul pretins de către reclamanta A. urmează a fi analizat din perspectiva îndeplinirii condițiilor existenței prejudiciului cu toate caracterele sale obligatorii - cert, actual și direct sau dacă acesta poate fi calificat ca fiind eventual, în condițiile în care, intimata-reclamantă susține că a pierdut o șansă reală și serioasă de câștig prin exploatarea imobiliară evocată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că prin încheierea din 7 decembrie 2022, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile art. 13 si art. 22 C. proc. civ., referitoare la dreptul la apărare și rolul activ al instanței, prin respingerea cererii de refacere a raportului de expertiză în specialitatea evaluarea bunuri imobile, cu toate că au rămas nelămurite aspecte privitoare la modalitatea de evaluare/cuantificare a lipsei de folosință a acestui teren, fiind supraevaluat la o valoare similară prețului de achiziție al unui astfel de teren.

In acest context, se arată că încălcarea principiilor de drept procesual evocate s-a produs ca urmare a faptului că instanța de apel avea obligația de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a lămuri, în mod real, întinderea prejudiciului evocat de A. S.R.L..

În acest sens, se arată că încheierea din 7 decembrie 2022 este nelegală, având în vedere că, deși instanța de apel a încuviințat obiecțiunile nr. 2 și 3 pe care recurenta le-a formulat la raportul de expertiză, expertul numit de instanță nu s-a conformat solicitării de a clarifica răspunsul la obiectivul stabilit prin raportare la obiecțiunile încuviințate, ci și-a menținut, fără alte explicații clarificatoare, punctul de vedere exprimat în raportul de expertiză.

În aceste condiții, se susține că expertul a formulat un răspuns formal la obiecțiunile încuviințate, aspect ce echivalează de fapt cu lipsa unui răspuns, având în vedere că nu au fost analizate în mod real obiecțiunile formulate în cauză, chestiune ce se impunea cu atât mai mult cu cât și opinia separată a expertului parte al pârâtei aducea critici concrete modului de evaluare și de calcul al prejudiciului folosit de către expertul desemnat de instanță.

În raport de răspunsul formal al expertului, precum și soluția de respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize cu motivarea că expertul desemnat de instanța s-a conformat solicitării instanței de a răspunde la obiecțiuni, recurenta consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât expertiza nu a fost clarificată, potrivit obiecțiunilor formulate și încuviințate.

In acest context, Înalta Curte constată că interesul recurentei de a clarifica întinderea prejudiciului este evident, în condițiile în care, reclamanta a solicitat și obținut în apel, obligarea acesteia la plata unei sume de bani reprezentând prejudiciu, care, așa cum s-a arătat, urmează a fi analizat din perspectiva îndeplinirii condițiilor existenței prejudiciului cu toate caracterele sale obligatorii, sens în care instanța de apel va aprecia asupra oportunității acestui aspect.

În acest context, instanța de trimitere se va preocupa să analizeze incidența prevederilor din C. civ. care reglementează dispozițiile art. 1349 privind răspunderea delictuală, art. 1357 referitoare la condițiile răspunderii, precum și dispozițiile art. 1359 ce vizează repararea prejudiciului.

Așa fiind, având în vedere dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 și a deciziei civile nr. 1944 din 21 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care le va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 și a deciziei civile nr. 1944 din 21 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. - prin administrator judiciar C..

Casează decizia și încheierea atacate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2024.