ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 956/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii pentru creditul bancar obținut în vederea finanțării structurii de rezistență contractată și nefinalizată de pârâtă până în prezent, a comisionului de întocmire a dosarului de credit, costurile suplimentare necesare, la nivelul anului 2014, finalizării construcției la care s-a angajat pârâta, cuantificate la suma de 50.000 euro, precum și suma de 20.000 euro reprezentând daune morale.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1073 și următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr. 12 din 10 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., care a fost obligată să plătească reclamanților suma de 245.718 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 10 octombrie 2010 - 30 noiembrie 2017.

Prin aceeași hotărâre, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 43.479,4 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând costuri suplimentare necesare finalizării construcției și au fost respinse în rest pretențiile formulate, ca nefondate.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 30.517,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru aferente pretențiilor admise, onorariu avocat și onorarii experți.

Prin decizia civilă nr. 256A din 14 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 12 din 10 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin aceeași decizie, a fost admis apelul declarat de pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinței, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 245.718 euro, cu titlu de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 16.101,13 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și s-a respins ca neîntemeiată cererea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B.:

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea parțială a deciziei atacate, pentru motivele arătate în cuprinsul recursului.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în privința stabilirii culpei pentru neîndeplinirea obligației referitoare la obținerea autorizației de construire necesară edificării imobilului care a făcut obiectul contractului încheiat între părți.

Astfel, s-a învederat că instanța de apel consideră că pretinsa autoritate de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești ulterioare, respectiv decizia civilă nr. 1581/08.06.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă cu încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare - decizia nr. 369/19.02.2010, ar putea tinde la înlăturarea puterii lucrului judecat a primei hotărâri judecătorești. Susținând existența a două hotărâri contradictorii, ambele intrate sub puterea lucrului judecat, instanța de apel, în realitate, critică sentința tribunalului pentru luarea în considerare a hotărârii anterioare, fără a arăta, însă, o altă soluție care ar fi fost posibilă din punct de vedere procedural.

Arată recurenții-reclamanți, că sub puterea lucrului judecat intră doar acele considerente care susțin o soluție și se oglindesc în dispozitivul hotărârii pronunțate, cerință neîndeplinită în cauză în condițiile în care prin decizia civilă nr. 1581/08.06.2011 s-a admis în parte o contestație la executare, diminuându-se cuantumul cheltuielilor de executare stabilite de executorul judecătoresc.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au subliniat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor decurgând din lipsa de folosință a imobilului care, pentru considerente diferite, a făcut atât obiectul apelului promovat de pârâtă, cât și al celui formulat de reclamanți.

Recurenții-reclamanți, susțin că instanța de apel a stabilit greșit obligația contractuală neexecutată de către pârât în calitate de antreprenor, aplicând greșit normele de drept material.

Astfel, s-a subliniat că, în cauză, culpa antreprenorului cu privire la neexecutarea obligațiilor contractuale a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în litigiile anterioare dintre părți, respectiv în dosarul nr. x/2006, iar în dosarul nr. x/2007 s-a stabilit, de asemenea cu autoritate de lucru judecat, ineficiența excepției de neexecutare invocată de antreprenor, dar și faptul că obligația neexecutată de către antreprenor este aceea de a preda întreaga lucrare contractată.

Potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, recurenții-reclamanți au arătat că lucrările sunt executate atunci când se efectuează recepția la terminarea lucrărilor, iar nu atunci când antreprenorul le consideră terminate.

Recurenții-reclamanți au precizat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1085 și art. 1086 C. civ., în sensul că, în cauză, culpa exclusivă a intimatei-pârâte C. în calitate de antreprenor a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat, în dosarul nr. x/2006, prin decizia comercială nr. 148/07.04.2008 a Curții de Apel București, iar neîndeplinirea culpabilă de către acesta a obligației contractuale de executare și predare a structurii de rezistență a avut drept consecință directă imposibilitatea beneficiarului de a continua și finaliza imobilul.

Totodată, s-a mai arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu există probe privind demersurile certe efectuate și diligențele depuse de reclamanți pentru finalizarea construcției în scopul locuirii sau al închirierii.

Recurenții-reclamanți au mai subliniat că, în mod greșit s-au respins criticile privind acordarea daunelor pentru lipsa de folosință cuantificată la suma de 245.718 euro doar până la 30 noiembrie 2017 nu și în continuare, până la data plății efective, deoarece aceasta reprezintă singura soluție care dă eficiență principiului reparației integrale a prejudiciului care și-a găsit consacrarea legislativă în cuprinsul art. 1385 C. civ., în conformitate cu care "(1) prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică".

De asemenea, arată recurenții-reclamanți, doar stabilirea întinderii obligației de dezdăunare până la data plății efective corespunde exigenței potrivit căreia prejudiciul nu este numai o condiție a răspunderii reparatorii, ci este însăși măsura acesteia, răspunderea civilă fiind orientată spre protecția păgubitului, nu spre favorizarea autorului pagubei care ar deveni motivat să nu depună toate diligențele pentru a-și executa cât mai curând obligația de dezdăunare, ci dimpotrivă, să amâne cât mai mult o atare executare.

De altfel, s-a menționat că stabilirea întinderii despăgubirilor până la data plății efective a prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință este echitabilă, deoarece nu creează niciun inconvenient debitoarei S.C. C. S.R.L. care este singura în măsură să limiteze, prin plată, această întindere, întocmai precum anterior ar fi putut limita sau anihila, prin executarea obligațiilor contractuale asumate, penalitățile de întârziere la plata cărora a fost obligată.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă, arată că reiterează excepțiile formulate la fond, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată, și respectiv conform art. 430 alin. (1) și (2) și art. 432 din C. proc. civ. excepția autorității de lucru judecat, iar în baza art. 431 din C. proc. civ. excepția puterii de lucru judecat în raport cu decizia civila nr. 1972/R din 16 august 2013, pronunțata de către Tribunalul București, secția a V-a Civila în dosarul nr. x/2011 și decizia civilă nr. 2445 din 22 iunie 2011, pronunțata de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2009.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că recursul vizează și considerentele deciziei instanței de apel, sens în care acestea au fost reluate în cadrul cererii de recurs.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-pârâtă a susținut că dreptul reclamanților s-a născut la 1 mai 2004 și că, în raport cu data formulării acțiunii, respectiv 10 octombrie 2010, acesta s-a prescris.

Recurenta S.C. C. S.R.L. a invocat autoritatea de lucru judecat, precum și puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1972/R/16.08.2013, pronunțata de Tribunalul București, secția a V-a Civila în dosarul nr. x/2011 cu privire la începerea cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită, la data de 24 aprilie 2010, a prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților privind daunele compensatorii, la data de 1 mai 2004, precum și pierderea executorialității sentinței comerciale nr. 5641 din 24 aprilie 2007. În consecință, s-a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind prescrisă.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în cauză, există autoritate de lucru judecat cu privire la obligațiile neîndeplinite și că instanțele de judecată nu mai pot face aprecieri referitoare la alte obligații contractuale, în plus față de cele deja stabilite cu putere de lucru judecat în litigiile anterioare având în vedere, de asemenea, și de termenul de prescripție de 3 ani pentru nașterea altor drepturi, solicitări sau acțiuni.

S-a stabilit cu autoritate și putere de lucru judecat că pârâta S.C. C. S.R.L. nu are obligația de a finaliza lucrarea denumita structură de rezistență și, totodată, nu are obligația de a încheia procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, aceste chestiuni fiind apreciate, în mod definitiv și irevocabil de către instanțele de judecată, ca fiind apărări nefondate ale reclamanților.

Recurenta a mai arătat că instanțele de fond în mod greșit au apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale și, în consecință, în mod greșit au dispus și menținut soluția de obligare a societății pârâte la plata despăgubirilor în sumă de 43.479,4 euro, reprezentând costuri suplimentare necesare finalizării construcției.

Ultima critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat și expert.

În consecință, a solicitat instanței de recurs admiterea tuturor excepțiilor astfel cum au fost invocate și să se constate că toate aspectele invocate de reclamanți au fost deja tranșate în mod definitiv și irevocabil de către alte instanțe de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

La 10 februarie 2020 recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosar o cerere prin care a solicitat întoarcerea executării silite.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă au fost admise în principiu recursurile și a fost constatată suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, precum și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu pentru 3 noiembrie 2020.

Cu titlu preliminar, pentru considerente privind obiectul criticilor hotărârii instanței de apel, va fi examinat recursul pârâtei care a arătat că invocă, în recurs, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția autorității de lucru judecat și a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1972/R din 16 august 2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2011 și a deciziei civile nr. 2445 din 22 iunie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2009.

Din dezvoltarea argumentelor, rezultă însă că, în realitate, recurenta pârâtă formulează critici cu privire la modul de soluționare a acestor excepții, care au făcut obiectul analizei instanței de apel, nefiind, prin urmare excepții invocate în recurs care să impună o analiză distinctă.

Singura excepție invocată direct în recurs este aceea a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, în legătură cu care se arată doar că se susțin toate argumentele formulate la instanțele de fond. Această precizare este însă nerelevantă, în absența dezvoltării, în conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a motivului de nelegalitate care a determinat această susținere, deoarece, în caz contrar exercitarea controlului de legalitate nu este posibilă.

În acest context, Înalta Curte reamintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul formulat urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din această perspectivă, rezultă că instanța supremă, verifică în cadrul controlului de legalitate, doar motivele de casare derivate din încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale, fiind exclusă reevaluarea stării de fapt precum și interpretarea probelor administrate în cauză ori a criticilor privind aceste elemente, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată.

Cu aceste precizări, se va reține în privința modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, că instanța de apel a arătat că dreptul reclamanților de a solicita repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea integrală a obligației de executare a lucrărilor menționate în contractul de antrepriză încheiat între părți, s-a născut la data de 25 mai 2004, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 10 octombrie 2013. Cursul prescripției a fost însă întrerupt succesiv, în conformitate cu art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului București, fapt reținut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1972/R din 16 august 2013 pronunțată de Tribunalul București.

Prin urmare, arată instanța de apel, potrivit art. 17 alin. (2) din decret, a început să curgă un nou termen de prescripție, care, de asemenea a fost întrerupt în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prin recunoașterea de către pârâtă a dreptului reclamanților, la finalizarea lucrărilor nerealizate, astfel cum au fost individualizate în sentința civilă nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a tribunalului București și decizia comercială nr. 148 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel București, împrejurări care rezultă din probele administrate în cauză.

Întrucât, interpretarea probelor din a căror analiză instanța de apel a concluzionat că, în cauză, a intervenit întreruperea cursului prescripției, reprezintă chestiuni de fapt care nu se circumscriu motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se va reține că prin decizia recurată au fost corect aplicate dispozițiile legale anterior menționate.

În consecință, critica privind nelegalitatea deciziei instanței de apel derivă din soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei este nefondată, și va fi respinsă, ca atare.

În ceea ce privește, excepția autorității de lucru judecat și a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1972 din 16 august 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a și a deciziei nr. 2445 din 22 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta-pârâtă se limitează la citarea unor paragrafe din cele două hotărâri judecătorești, urmată de descrierea situației de fapt și de solicitarea de a fi avute în vedere toate motivele invocate la instanțele de fond.

Astfel, cum s-a arătat anterior, în absența dezvoltării corespunzătoare a motivului de recurs, Înalta Curte va verifica modul de soluționare a acestor excepții prin decizia recurată și va reține că sub acest instanța de apel a arătat că au fost respinse de prima instanță, iar susținerile formulate în apelul declarat în cauză sunt apărări sau argumente în sprijinul criticilor invocate în calea de atac referitoare la chestiunile de fapt și de drept tranșate prin mai multe hotărâri judecătorești irevocabile privind obligația de plată, perioada și modul de calcul al penalităților de întârziere.

În legătură cu aceste dezlegări, în mod corect s-a argumentat că nu sunt relevante în cauză în raport cu obiectul acestui litigiu care a vizat obligarea pârâtei în temeiul art. 8 pct. 2 din contractul de antrepriză la plata despăgubirilor rezultate din lipsa de folosință a imobilului și actualizarea costului materialelor necesare finalizării construcției, motiv pentru care s-a făcut trimitere la ceea ce au reținut cu putere de lucru judecat instanțele judecătorești, care au soluționat litigiile anterioare dintre părți, dezlegări care nu au fost contrazise prin considerentele deciziei recurate, motiv pentru care criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ. sunt nefondate.

În privința modului de soluționare a fondului cauzei recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea deciziei pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constând în existența unei motivări contradictorii în privința părții obligate la obținerea autorizației de construire, cu consecința stabilirii eronate a culpei pentru neîndeplinirea acestei obligații.

Astfel, deși este real că instanța de apel în privința obținerii unei noi autorizații de construire și a părții contractante căreia îi revenea această obligație, a arătat că există două hotărâri judecătorești irevocabile care statuează în mod diferit asupra acestui aspect, totuși prin decizia recurată, nu s-a limitat la această constatare. S-a argumentat că, întrucât această chestiune prezintă relevanță din perspectiva culpei exclusive a debitorului în executarea obligației, trebuie examinată și contribuția creditorului, respectiv a reclamanților, care deși au obținut o nouă autorizație de construire la data de 15 septembrie 2009 au refuzat accesul pârâtei pentru executarea lucrărilor. În consecință, s-a constatat, pe baza probelor a căror analiză este exclusă în această etapă procesuală, nerespectarea obligației creditorului de minimizare a prejudiciului.

Prin urmare, contrar susținerilor formulate de recurenți, aceste considerente nu au semnificația existenței unei motivări contradictorii ci reprezintă verificarea criticilor și apărărilor formulate de părți sub toate aspectele deduse judecății, motiv pentru care critica fiind nefondată, va fi înlăturată.

În acest context, se impune precizarea că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat și de recurenta-pârâtă, fără o dezvoltare corespunzătoare a criticii, motiv pentru care exercitarea controlului judiciar sub acest aspect, nu este posibilă, în condițiile în care, de altfel, pentru fiecare considerent al memoriului de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Aplicarea dispozițiilor de drept material care au constituit temeiul de drept al pretențiilor deduse judecății, au format obiectul criticilor formulate atât de recurenții-reclamanți care au criticat soluția instanței de apel arătând că, în mod greșit, ca urmare a admiterii apelului declarat de pârâtă s-a respins cererea privind obligarea acesteia la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință în condițiile în care culpa antreprenorului cu privire la neexecutarea obligațiilor contractuale a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în litigiile anterioare derulate între părți. Totodată s-a susținut că plata acestor despăgubiri trebuie acordată până la îndeplinirea obligațiilor de finalizare a construcției ce a făcut obiectul contractului de antrepriză.

Criticile recurentei-pârâte au vizat nelegalitatea deciziei prin care s-a menținut soluția primei instanțe constând în obligarea la plata daunelor-interese reprezentând costurile suplimentare necesare finalizării construcției în anul 2014, în raport cu anul 2004 când ar fi trebuit predată lucrarea contractată, respectiv structura de rezistență.

În aceste condiții, având în vedere obiectul și finalitatea criticilor formulate prin cele două recursuri, acestea vor fi analizate prin considerente comune, deopotrivă valabile, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia recurată s-a reținut că soluția primei instanțe prin care s-a admis cererea reclamanților de obligarea la plata sumei de 245.718 Euro cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință solicitate în temeiul art. 1073 și urm., art. 1082, art. 1084-1085 C. civ., pentru perioada 10 octombrie 2010 - 30 noiembrie 2017, se întemeiază pe stabilirea greșită a situației de fapt rezultată din probele administrate în cauză și interpretarea neconformă a dispozițiilor legale aplicabile.

Raportat la obiectul contractului de antrepriză încheiat între părți, constând în conformitate cu art. 1 pct. 1 și anexa 1 în efectuarea lucrărilor structurii de rezistență a imobilului rezultă că în lipsa obligației de a preda un imobil finalizat, nu există nici culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligației contractuale asumate, și prin urmare nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile cerute pentru angajarea răspunderii antreprenorului.

În egală măsură neexecutarea lucrărilor menționate în sentința comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a Tribunalului București nu determină în mod direct și necesar lipsa de folosință a imobilelor de către reclamanți, care aveau și opțiunea încheierii unui alt contract pentru realizarea integrală a imobilului, însă nu s-a făcut, în conformitate cu dispozițiile art. 249 C. proc. civ., o atare dovadă.

Prin urmare, în acest context factual, exclus a fi analizat în recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, s-a argumentat că dispozițiile art. 1085 și art. 1086 C. civ. instituie obligația debitorului de a răspunde pentru daunele care reprezintă o consecință directă și necesară a neexecutării obligației, în măsura în care sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile pentru antrenarea răspunderii pârâtei în calitate de antreprenor, cerințe neîndeplinite în cauză, în absența culpei acestuia.

În consecință, criticile formulate de recurenții-reclamanți sub acest aspect sunt nefondate și vor fi respinse, ca atare, reținându-se totodată că, astfel cum corect s-a argumentat prin decizia recurată daunele compensatorii din litigiul pendinte au fost solicitate în conformitate cu art. 8. 2 din convenția părților, iar aspectele tranșate prin hotărârile judecătorești irevocabile invocate de recurenții-reclamanți au vizat obligația de plată și modul de calcul al penalităților de întârziere solicitate în temeiul art. 8.1 din contract.

Situația este identică în privința criticii formulate de recurenta-pârâtă referitoare la modul de soluționare a chestiunii privind acordarea daunelor-interese reprezentând costurile suplimentare necesare efectuării lucrărilor în anul 2014, în raport cu anul 2004, prevăzut în convenția părților ca fiind termenul predării lucrării.

S-a argumentat, de asemenea, pe baza probelor administrate, că stabilirea acestor despăgubiri s-a efectuat potrivit expertizei efectuate în cauză, necontestată de pârâtă, că lucrările stabilite prin sentința comercială nr. 5641/2007 a Tribunalului București nu au fost executate de pârâtă, care a invocat în legătură cu acestea doar excepția prescripției dreptului de a se solicita executarea silită. Lucrările identificate prin decizia nr. 148/2008 a Curții de Apel București, au fost executate de pârâtă, în anul 2011, ceea ce echivalează cu o recunoaștere implicită a obligației de executare a tuturor lucrărilor identificate în cele două hotărâri judecătorești, în caz contrar fiind justificată obligarea sa la plata daunelor solicitate de reclamanți sub forma costurilor suplimentare.

Înalta Curte observă și reamintește totodată că și în această privință recurenta-pârâtă vizează reevaluare aspectelor privind netemeinicia deciziei, soluție care nu este însă posibilă din perspectiva dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de pârâtă referitor la cheltuielile de judecată se reține că dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. instituie facultatea instanței de a proceda la reducerea, chiar și din oficiu a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaților atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată, ținând seama și de circumstanțele cauzei, însă aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanțelor de fond.

Or, prin intermediul motivelor de casare nu se poate invoca decât neconformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile.

Pe cale de consecință, acest motiv de recurs al recurentei-pârâte, prin care se critică modalitatea în care s-a pronunțat instanța de apel, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, este exclus a fi analizat din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți și pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții A. și B., precum și de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 256A din 14 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2021.