ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2325/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea înregistrată la data de 11.04.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., societate aflată în perioada de reorganizare, a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.R.L.:

l. obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 13.950 Euro, fără T.V.A., plus dobânda legală de la momentul încălcării dreptului reclamantei până la momentul efectuării plății integrale, reprezentând clauza penală stabilită de părți în cazul încălcării drepturilor de autor aferente contractului nr. x/06.11.2013, conform art. 8.3 din contract;

La termenul din 27 septembrie 2019, conform încheierii de la acea dată, Tribunalul a disjuns capetele de cerere 1, 5 și 6, astfel încât în prezentul dosar instanța a rămas sesizată cu soluționarea capetelor de cerere 2, 3 și 4, formulate doar în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1349 din 29 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției cu privire la capătul 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 24.338 Euro, exclusiv T.V.A., plus 0,15% din valoare pentru fiecare zi de întârziere până la efectuarea integrală a plății, reprezentând restul rămas neachitat aferent contractului nr. x/06.11.2013 și a respins acest capăt de cerere, ca fiind prescris; a admis excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 230.000 Euro, exclusiv T.V.A., plus dobânda legală din data de 12.12.2016 până la efectuarea integrală a plății, reprezentând lucrări suplimentare prestate și neachitate de pârâtă și a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil; a respins capătul de cerere 4 având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 200.000 Euro cu titlu de daune materiale pentru încălcarea acordului de confidențialitate prevăzut de dispozițiile art. 9 din contractul nr. x/06.11.2013, ca neîntemeiat; de asemenea, a obligat reclamanta la plata sumei de 30.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta A. S.A. solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1124/2022 din 29 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere nr. x, având ca obiect plata sumei de 230.000 Euro fără T.V.A. și a dobânzii legale aferente, aceleiași instanțe; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 15.696,73 RON cu titlu de judecată în apel.

III. Judecata în recurs

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului cu privire la capătul de cerere nr. x din acțiunea introductivă, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 230.000 Euro fără TVA și a dobânzii legale aferente acestei sume; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 9 alin. (2), a art. 22, a art. 14 alin. (5) și alin. (6) precum și a art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reglementat de dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reținerii unei alte calificări juridice a situației de fapt.

Detaliind, a precizat că fundamentul pretenției deduse judecății primei instanțe a fost reprezentat de existența unui acord de voință al părților litigante (în sensul de negotium iuris), ca urmare a faptului că solicitările recurentei-pârâte de efectuare a unor lucrări suplimentare au fost acceptate și executate de intimata-reclamantă, astfel cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată elaborată de reclamată.

A învederat că abia prin cererea de apel, intimata-reclamantă a infirmat, pentru prima dată în cursul procesului, afirmațiile din cererea de chemare în judecată, susținând că sunt consecința unei simple erori a administratorului judiciar al intimatei-reclamante, care a redactat cererea introductivă. În opinia recurentei-pârâte o asemenea afirmație, care tinde la modificarea fundamentului pretențiilor, nu poate fi primită în etapa apelului, nefiind îndeplinite cerințele art. 204 alin. (3) din C. proc. civ., care permit modificarea (chiar tardivă) a cererii de chemare în judecată, însă numai în ipoteza acordului expres al tuturor părților, ori, prin întâmpinarea depusă în etapa apelului, s-a opus în mod expres la această modificare.

În acest context, a apreciat că limitele obiectului judecății, pe care instanța de apel era ținută să le respecte, erau cele fixate prin cererea de chemare în judecată, conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât prima instanță de control judiciar trebuia să analizeze pretențiile formulate prin petitul 3 al cererii introductive luând în considerare modalitatea în care reclamanta și-a fundamentat aceste pretenții, respectiv prin prisma acordului de voință intervenit între părți.

În opinia recurentei-pârâte, în mod nelegal a reținut instanța de apel, pe de o parte, că reclamanta nu a invocat existența unui acord de voință pentru lucrările suplimentare ce fac obiectul petitului nr. 3 din acțiunea introductivă, iar pe de altă parte, că este irelevant dacă au fost formulate solicitări suplimentare cu privire la activitatea de proiectare ori dacă serviciile suplimentare au fost prestate din proprie inițiativă, câtă vreme nu s-a susținut niciodată că între părțile litigante ar fi fost încheiat un contact.

Or, raportat la aceste statuări ale instanței de apel, recurenta consideră că soluția a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității și cu depășirea limitelor obiectului judecății.

Referitor la limitele judecății petitului nr. 3, recurenta susține că fundamentul pretenției pe care reclamanta A. a dedus-o judecății primei instanțe a fost reprezentat de existența unui acord de voințe al părților litigante (în sensul de negotium iuris) cu privire la lucrările suplimentare. Astfel, obiectul învestirii instanței de fond a fost reprezentat de aceste motive de fapt, care au ca premisă împrejurarea că solicitările B. adresate societății A. privind prestarea unor servicii suplimentare au fost urmate de acceptare și au fost executate de partea adversă.

Susținând aceleași critici, recurenta-pârâtă a considerat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ., dar și a principiului contradictorialității (art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.).

Astfel, împrejurarea că instanța de apel a nesocotit cadrul factual al pricinii și a reținut că este irelevant dacă lucrările suplimentare realizate de A. au fost executate la solicitarea B. sau din propria inițiativă a părții adverse constituie o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului.

În plus, recurenta a precizat că, în măsura în care instanța de apel aprecia că reclamanta nu a invocat un temei contractual pentru efectuarea lucrărilor suplimentare, avea obligația legală expresă de a pune în discuția părților această împrejurare, conform art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Or, la termenul de dezbateri, instanța de apel a finalizat cercetarea judecătorească fără a pune în dezbaterea contradictorie a părților noua calificare a situației de fapt pe care a reținut-o și fără a da posibilitatea acestora să-și exprime punctul de vedere și să formuleze apărări, ceea ce, în opinia sa, face ca hotărârea recurată să fie pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității, astfel cum acesta este reglementat de art. 14 alin. (5) și alin. (6) din C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a arătat că, în speță, a fost încălcat principiul limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 478 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ., respectiv principiul "tantum devolutum quantum iudicatum".

În opinia autoarei căii extraordinare de atac, instanța de apel a schimbat cadrul dedus judecății în prima instanță, a modificat în mod nelegal obiectul judecății și a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, dar și principiul dublului grad de jurisdicție. Or, rolul judecății în apel este acela de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe prin raportare la pretențiile deduse judecății, iar nu prin raportare la aspecte, argumente și elemente noi, invocate pentru prima dată direct în calea de atac.

Recurenta apreciază eronată interpretarea dată de instanța de apel, în sensul că este ținută de temeiul juridic al acțiunii, în speță îmbogățirea fără justă cauză și că nu poate proceda la o altă calificare a juridică a situației de fapt descrise în acțiune în raport de motivele cererii de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, în viziunea instanței de apel, cât timp intimata-reclamanta a infirmat existența unei convenții cu privire la lucrările suplimentare, nu se putea deduce contrariul din argumentele expuse în cuprinsul cererii, în pofida existenței unor elemente contradictorii în structura acesteia (anume că recurenta-pârâtă a solicitat modificări suplimentare, iar intimata-reclamantă a acceptat realizarea acestora).

Prin această motivare, instanța de apel a acreditat ideea că prin hotărârea pronunțată nu a realizat o modificare a obiectului judecății, ci s-a pronunțat luând în considerare temeiul juridic al acțiunii, care, în opinia sa, nu poate fi infirmat de motivele cererii de chemare în judecată.

Contrar instanței de apel, recurenta-pârâtă a considerat că noțiunea de "obiect al judecății" reglementată de art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. are în vedere inclusiv cererile, pretențiile și susținerile formulate în fața instanței, care stabilesc cadrul litigiului, care determină limitele învestirii instanței și care fixează cadrul în care judecătorul va judeca pricina.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1266 și ale art. 1267 din C. civ., care consacră o serie de reguli de interpretare a actului juridic civil, cele ale art. 1348 din C. civ., care reglementează caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, precum și cele ale art. 1279 din același cod, în condițiile în care a procedat la analiza inexistenței unei promisiuni de a contracta încheiate între părți.

Recurenta-pârâtă a apreciat contrară normelor de drept material prevăzute de art. 1266 și 1267 din C. civ. interpretarea dată de instanța de apel clauzelor contractului de proiectare nr. x/06.11.2013.

Detaliind, a arătat că prin motivarea cuprinsă în pag. 19-20 ale deciziei atacate, instanța de apel a reținut că, pe calea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, reclamanta a solicitat nu numai obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 50.000 euro (reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare), ci și la plata sumei de 180.000 euro (reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de consultantă). Or, potrivit instanței de apel, contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 și actul adițional nr. x la acest contract au ca obiect exclusiv servicii de proiectare, lipsind orice referire la serviciile de consultanță. Prin urmare, conform instanței de apel, pentru aceste servicii de consultanță, intimata-reclamanta nu avea la dispoziție calea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală împotriva societății pârâte, nefiind așadar îndeplinită condiția subsidiarității acțiunii de in rem verso, astfel cum rezultă din art. 1348 din C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, în măsura în care ar fi aplicat regulile de interpretare reglementate de art. 1266 și art. 1267 din C. civ., instanța de apel ar fi observat că obiectul contractului de proiectare nr. x/06.11.2013 nu era limitat strict la realizarea, de către intimata-reclamantă, a unor servicii de proiectare stricto sensu (în sensul de servicii având ca obiect elaborarea și furnizarea unor documentați tehnice), ci era unul mai amplu, înglobând inclusiv obligația de a furniza explicații și clarificări recurentei-pârâte ori de stabilire a soluțiilor optime pentru realizarea proiectului.

Astfel, din interpretarea sistematică a clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. (a) și (b), de art. 6.1, lit. (a) și (b) și de art. 2.3 din Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013, rezultă că părțile au convenit expres că pe parcursul relației lor contractuale recurenta-pârâtă avea dreptul de a adresa solicitări și de a emite indicații, iar intimata-reclamantă avea obligația corelativă de a răspunde acestor solicitări, de a o informa în timp util asupra oricăror aspecte care ar putea antrena dificultăți în executarea contractului sau care ar putea genera costuri suplimentare, precum și de a asigura calitate documentațiilor tehnice întocmite.

În opinia recurentei, toate aceste obligații ale intimatei-reclamante constituie accesorii ale obligației principale a părții adverse de a elabora și furniza documentațiile tehnice convenite, sursa acestor obligații accesorii fiind contractul de proiectare nr. x/06.11.2013. Toate aceste activități sunt circumscrise celor "de consultanță".

Presupusa "consultanță în vederea explicării soluțiilor" pe care A. o invocă este circumscrisă obiectului contractului de proiectare, fiind o formă de materializare a obligației A. de a elabora documentația/proiectele de specialitate în conformitate cu solicitările B. și de a colabora cu personalul tehnic al acesteia (art. 5 lit. a) și b), în vederea analizării documentației tehnice și a stabilirii soluțiilor optime (art. 2.3).

Prin urmare, a considerat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1266-1267 din C. civ. prin aceea că a interpretat obiectului prestației datorate de intimata-reclamantă în baza contractului de proiectare nr. x/06.11.2013 exclusiv prin raportare la art. 1 din contract și la art. I din actul adițional nr. x/09.12.2015 la același contract, ajungând la concluzia eronată conform căreia presupusele lucrări suplimentare de consultanță nu sunt circumscrise obiectului contractului de proiectare.

O altă consecință a acestei erori de judecată a fost aceea că instanța de prim control judiciar a apreciat că intimata-reclamantă nu avea la dispoziție calea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală pentru a obține obligarea recurentei-pârâte la plata tuturor lucrărilor suplimentare invocate prin petitul nr. 3 din acțiunea introductivă.

Printr-o altă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că soluția instanței de apel este dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1348 din C. civ.

În esență, recurenta-pârâtă critică concluzia instanței de apel cu referire la neîndeplinirea cerinței subsidiarității acțiunii de in rem verso, reglementată de dispozițiile art. 1348 din C. civ.,

Detaliind, a arătat că prin contractul de proiectare, părțile au stabilit cu claritate atât remediul, cât și procedura de urmat în ipoteza în care intimata-reclamantă urma să presteze lucrări ori servicii suplimentare. În acest sens, recurenta-pârâtă face trimitere la dispozițiile art. 2.1, teza finală și la cele ale art. 11 pct. 1 din contractul nr. x/06.11.2013.

Mai mult, a susținut că acest remediu a fost folosit în mod efectiv în practica părților. Astfel, părțile au încheiat actul adițional nr. x/09.12.2015, prin care au convenit să suplimenteze prețul contractului tocmai ca urmare a intervenției unor lucrări de proiectare suplimentare și unor modificări ale lucrărilor deja stabilite.

În opinia sa, intimata-reclamantă avea posibilitatea de a se adresa instanței de judecată cu o acțiune ex contractu, întemeiată pe clauzele indicate, pentru a solicita angajarea răspunderii civile contractuale pentru nerespectarea obligației de a încheia un act adițional cu privire la lucrările suplimentare care formează obiect al petitului nr. 3 din cererea introductivă.

În consecință, contrar concluziei instanței de apel, a apreciat că în raporturile dintre părțile litigante exista un remediu contractual pe care intimata-reclamanta îl putea folosi pentru valorificarea pretențiilor pe care le-a invocat în prezenta cauză în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, ceea ce face inadmisibilă actio de in rem verso.

Cu titlu subsidiar, arătând că numai o parte din pretențiile părții adverse, invocate prin petitul nr. 3 (în speță, cele având ca obiect plata sumei de 50.000 Euro reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare) erau incluse în obiectul Contractului de proiectare nr. x/06.11.2013, a considerat recurenta-pârâtă că instanța de apel ar fi trebuit să constate, strict în privința acestor pretenții, că este legală și temeinică soluția primei instanțe de admitere a excepției inadmisibilității, întrucât raportat la aceste pretenții nu era îndeplinită condiția subsidiarității acțiunii de in rem verso.

Cu toate acestea, instanța de apel a acordat o interpretare eronată condiției subsidiarității, reglementată de art. 1348 din C. civ., desființând în bloc soluția primei instanțe cu privire la ambele componente ale pretențiilor formulate de intimata-reclamantă prin intermediul petitului nr. 3 al cererii introductive (atât suma de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare, cât și suma de 180.000 euro, reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de consultanță).

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1279 alin. (1) și alin. (3) din C. civ. pentru a reține inexistența unui remediu contractual aflat la dispoziția intimatei-reclamante pentru a obține valorificarea pretențiilor invocate prin petitul nr. 3 al cererii introductive.

În opinia sa, în mod eronat a reținut instanța de apel că art. 2.1 și art. 11.1 din Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 nu pot fi interpretate ca reprezentând o promisiune de a contracta, întrucât aceste clauze nu îndeplinesc cerințele reglementate de art. 1279 din C. civ., respectiv nu conțin elementele care să permită calificarea acestora drept o promisiune de a contracta (asumarea explicită a obligației de a contracta, indicarea elementelor esențiale ale contratului/actului adițional care urmează a fi încheiat). Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut că nu pot fi incidente nici dispozițiile art. 1279 alin. (2) din C. civ., care prevăd posibilitatea părții interesate de a se adresa instanței cu o acțiune în plata de despăgubiri, nici cele ale alin. (3), care permit formularea unei acțiuni având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract/act adițional.

A subliniat recurenta-pârâtă că prin clauzele prevăzute de art. 2.1 și de art. 11.1 din Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 a fost instituită, în sarcina celor două părți, obligația de a negocia și de a încheia acte adiționale în ipoteza intervenției unor lucrări suplimentare.

Astfel cum prevede expres art. 1279 alin. (4) din C. civ., text normativ pe care instanța de apel nu l-a aplicat, o astfel de convenție a părților nu constituie o promisiune de a contracta, ci dă dreptul părții contractante interesate să formuleze o acțiune în angajarea răspunderii civile contractuale împotriva celeilalte părți care refuză să își execute obligația de negociere în vederea încheierii unui act adițional.

A evidențiat că acesta este sensul apărărilor elaborate prin întâmpinarea formulată în etapa apelului și prin care a arătat că în raporturile dintre părțile litigante exista un remediu contractual pe care intimata-reclamantă îl putea folosi pentru valorificarea pretențiilor invocate în prezenta cauză în temeiul îmbogățirii fără justă cauză și că acesta era reprezentat de încheierea unui act adițional la Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 sau de formularea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale pentru nerespectarea obligației de a încheia un act adițional, menționată de art. 2.1 raportat la art. 11 din contract.

În fine, recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel privind dispoziția de obligare a intimatei-reclamante exclusiv la plata a 2/3 din cheltuielile de judecată avansate de recurenta-pârâtă în etapa apelului.

În ipoteza admiterii recursului, a apreciat că această soluție a instanței de apel este nelegală, fiind contrară art. 453 din C. proc. civ.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește ipoteza "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" și, printr-o primă critică, a fost raportat la încălcarea art. 9 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

În conformitate cu principiul disponibilității, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speță, prin capătul 3 al cererii introductive, la care este limitat recursul, s-a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumelor de bani aferente lucrărilor suplimentare realizate de reclamanta A. S.A. și neachitate de pârâtă, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Autoarea căii de atac solicită instanței de recurs să constate că lucrările suplimentare executate de reclamantă au fost efectuate în baza unui acord de voință al părților litigante (în sensul de negotium iuris), astfel cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, potrivit căreia solicitările pârâtei de efectuare a unor lucrări suplimentare au fost acceptate și executate de reclamantă.

Înalta Curte notează că, în analiza realizată, instanța de apel a reținut în mod corect temeiul juridic al acțiunii, expunând condițiile care trebuie întrunite pentru examinarea unei cereri de chemare în judecată fundamentate pe dispozițiile art. 1345 C. civ., raportat la situația de fapt.

Condiția inexistenței unui alt demers judiciar la îndemâna reclamantei pentru restituirea sumei de bani pretinse, din perspectiva caracterului său subsidiar, a fost cercetată prioritar, sens în care s-a reținut că actio de in rem verso nu este inadmisibilă.

Înalta Curte constată că pentru realizarea lucrărilor suplimentare se impunea, conform art. 2.1 fraza a II-a și art. 11.1 din contractul de proiectare nr. x/06.11.2013, încheierea unor acte adiționale la contract, care să privească volumul și/sau conținutul documentațiilor întocmite, dar și, în mod corelativ, prețul acestora.

Astfel, potrivit art. 1188 C. civ., oferta de a contracta trebuie să conțină suficiente elemente pentru formarea/modificarea contractului, făcută cu intenția de a se obliga. Or, din perspectiva normei legale în discuție, nu se poate susține că solicitările recurentei de efectuare a unor lucrări suplimentare reprezentau adevărate oferte care să ducă la completarea contractului prin simpla executare a lor de către intimată, în condițiile în care nu exista un acord de voințe asupra unui element esențial - prețul acestor lucrări suplimentare. De aceea, părțile au prevăzut la clauzele din contract anterior menționate necesitatea încheierii unor acte adiționale, în care să se stabilească și suplimentarea valorii contractului (a se vedea spre exemplu, actul adițional nr. x/09.12.2015).

Prin urmare, este nefondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. în sensul reținerii unei alte calificări juridice a situației de fapt.

În mod corect instanța de apel a constatat că reclamanta nu a invocat, în motivarea capătului nr. 3 de cerere, existența unui acord de voință în sensul de contract (negotium iuris) pentru lucrările suplimentare, fiind irelevant faptul că au fost formulate de către pârâtă solicitări suplimentare cu privire la activitatea de proiectare sau dacă serviciile suplimentare au fost prestate din proprie inițiativă de către aceasta, câtă vreme părțile nu au susținut că ar fi încheiat un contract sau un act adițional cu privire la aceste lucrări suplimentare.

Nu pot fi primite nici criticile privind pretinsa încălcare a rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. și a principiului contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților noua situație de fapt expusă de reclamantă, în sensul inexistenței unui acord de voințe pentru efectuarea lucrărilor suplimentare.

Conform art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ., "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire."

Înalta Curte constată că, întrucât procesul civil este, ca regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiile disponibilității și contradictorialității.

De asemenea, rolul activ al instanței nu poate constitui temeiul substituirii în poziția procesuală a uneia dintre părți și nu poate înlocui implicarea părții în exercitarea propriilor obligații, instanța de apel pronunțându-se în limitele investirii și pe baza apărărilor invocate de părți.

Cererile de modificare prevăzute de art. 204 C. proc. civ. sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părțile, temeiul juridic sau obiectul acesteia.

Or, în speță nu sunt incidente aceste dispoziții, întrucât instanța de apel, în analiza admisibilității acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, a constatat în mod corect, plecând de la conținutul cererii de chemare în judecată, că reclamanta a justificat în mod neechivoc respectarea caracterului subsidiar al acțiunii, prevăzut de art. 1348 C. civ., susținând că părțile nu au ajuns la un acord pentru renegocierea prețului ca urmare a efectuării unor lucrări suplimentare.

Revenind la critica formulată de recurenta-pârâtă, se observă, contrar argumentelor acesteia, că instanța de apel nu a schimbat calificarea juridică ce rezulta din cererea introductivă și nu avea obligația de a pune în dezbaterea părților aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluția pronunțată, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului cauzei și a rolului instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabilește art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

Nefondată este și critica privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva încălcării principiului tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv a aplicării greșite a dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prin schimbarea cadrului procesual dedus judecății în primă instanță.

Examinând susținerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că acestea nu reflectă realitatea juridică și procesuală a cauzei și sunt străine de reținerile și motivarea deciziei atacate.

Potrivit capătului 3 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat plata sumelor de bani reprezentând lucrări suplimentare, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, fără a face dovada existenței unui contract sau act adițional încheiat de părți cu privire la aceste lucrări, ci doar afirmând că pârâta a solicitat modificări suplimentare, iar reclamanta a acceptat realizarea acestora.

Contrar afirmațiilor recurentei, instanța de apel a menținut cadrul procesual stabilit de prima instanță, analizând acțiunea în limitele învestirii, potrivit art. 1345 C. civ.. Faptul că instanța de apel a constatat că este greșit argumentul instanței de fond în sensul că între părți ar fi existat un acord de voință cu privire la lucrările suplimentare, incompatibil cu caracterul subsidiar al actio de in rem verso, reprezintă chiar statuarea asupra problemei litigioase ce a făcut obiectul apelului.

Premisa eronată susținută de recurentă nu își găsește suport în motivarea capătului al treilea de cerere, astfel cum a fost făcută de parte (care nu a afirmat că între părți ar exista o convenție).

Din simpla lecturare a deciziei atacate rezultă că instanța de apel nu a schimbat cadrul procesual, ci a examinat cauza strict în limitele învestirii sale, înlăturând susținerile referitoare la existența unui temei contractual pentru lucrările suplimentare invocate de către pârâtă, chiar și în contextul în care recurenta-pârâtă a solicitat modificări suplimentare, iar intimata-reclamantă a acceptat realizarea acestora.

Fiind evident că instanța s-a pronunțat în limitele învestirii, cu respectarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (4)-(6) C. proc. civ., art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și a principiilor care guvernează procesul civil, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

2.2. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1267 și art. 1267 C. civ. în ceea ce privește interpretarea clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. (a) și (b), art. 6.1 lit. (a) și (b) și art. 2.3 din contractul de proiectare nr. x/06.11.2013.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a interpretat greșit clauzele menționate, reținând că presupusele lucrări suplimentare de consultanță nu se circumscriu obiectului contractului de proiectare.

Aceste critici sunt întemeiate, însă nu pot duce la casarea hotărârii atacate.

În primul rând, trebuie acceptat că este eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia contractul nr. x/06.11.2013 are ca obiect numai servicii de proiectare și că lipsesc orice elemente care să permită o individualizare a unor servicii de consultanță.

Pentru a interpreta astfel contractul, instanța de apel a avut în vedere doar clauza de la art. 1 din contract și art. I din actul adițional, fără a efectua o interpretare sistematică și în acord cu voința părților, contrar prevederilor art. 1266-1267 C. civ., prin raportare la: - clauza de la art. 5.1 lit. b) (unde proiectantul se obligă să informeze în timp util beneficiarul asupra oricăror dificultăți în executarea contractului sau aspecte ce pot implica costuri adiționale și/sau neprevăzute); - clauza de la art. 2.3 (care prevede că, pe parcursul elaborării proiectului, se vor organiza săptămânal întâlniri de lucru între reprezentanții părților în vederea analizării documentației tehnice și a stabilirii soluțiilor optime).

În al doilea rând, trebuie observat că argumentul referitor la limitarea obiectului contractului, cu consecința lipsirii serviciilor de consultanță de orice fundament contractual, este unul supraabundent (care ar putea lipsi, fără a afecta fundamentul hotărârii).

Prin urmare, criticile recurentei privind acest considerent sunt lipsite de relevanță și nu ar putea duce la casarea deciziei, din moment ce argumentul principal și esențial pentru care instanța de apel a reținut că este îndeplinit caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză a fost acela că nu există o convenție cu privire la lucrările suplimentare și prețul acestora, independent de natura acestor lucrări/servicii și de interpretarea obiectului contractului.

O altă critică se referă la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1348 C. civ., recurenta-pârâtă susținând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a regulii subsidiarității acțiunii de in rem verso cu privire la pretențiile având ca obiect contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare și de consultanță, întrucât s-ar fi reținut nelegal că nu există o altă acțiune la îndemâna reclamantei de a-și valorifica aceste pretenții.

Conform dispozițiilor art. 1348 C. civ., "cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat".

Drept urmare, acțiunea este admisibilă numai în situația în care reclamantul (cel prejudiciat) nu are și nici nu a avut o altă acțiune pentru a putea obține restituirea valorii îmbogățirii pârâtului și restabilirea dezechilibrului patrimonial creat.

În cauză, Înalta Curte reține că este corectă concluzia curții de apel potrivit căreia îmbogățirea în detrimentul reclamantei nu este justificată de un titlu convențional (contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 sau actul adițional nr. x/09.12.2015), reclamanta neavând la dispoziție o acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanță reprezentat de contravaloarea serviciilor suplimentare de proiectare și de consultanță care formează obiect al petitului nr. 3 din acțiune.

Sunt nefondate susținerile potrivit cărora strict pretențiile în sumă de 50.000 de euro, reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare, erau incluse în obiectul contractului de proiectare nr. x/06.11.2013, câtă vreme, cu privire la aceste servicii suplimentare, nu s-a susținut niciodată de părți că s-ar fi încheiat un contract (negotium), un act adițional valabil sau că ar fi intervenit o convenție care să privească lucrările efectuate și prețul acestora.

Față de aceste considerente, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1348 C. civ., prin statuarea că reclamanta nu are la îndemână o altă acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului acesteia de creanță, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogățirii fără justă cauză.

În acest context, nefondate sunt și susținerile recurentei-pârâte conform cărora reclamanta avea la îndemână un alt remediu pentru realizarea dreptului său de creanță, respectiv încheierea unui act adițional la Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 sau formularea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru nerespectarea obligației de a încheia un act adițional, menționată de art. 2.1 din contract raportat la art. 11 din contract.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 1348 C. civ. se referă la existența unei alte acțiuni la îndemâna păgubitului "pentru a obține ceea ce îi este datorat". Or, acțiunile indicate de recurentă au ca obiect o pretinsă obligație de negociere și încheiere a unui act adițional, ceea ce nu echivalează cu dreptul de creanță dedus judecății, constând în plata contravalorii lucrărilor suplimentare.

Practic, recurenta pretinde ca persoana prejudiciată să fie obligată, în cadrul răspunderii contractuale, să efectueze mai multe demersuri în justiție, mai întâi pentru încheierea unui act adițional și abia apoi pentru realizarea efectivă a dreptului de creanță. Or, caracterul subsidiar al actio de in rem verso nu poate fi interpretat în sens larg, ca presupunând exercitarea mai multor acțiuni succesive și mediate, care să îl pună pe creditor într-o situație defavorabilă.

În plus, trebuie observate și considerentele instanței de apel potrivit cărora lucrările suplimentare nu au făcut obiectul unui act adițional la contract în conformitate cu prevederile art. 2.1 din contractul de proiectare, iar interpretarea acestei clauze în coroborare cu cea de la art. 11.1 nu conduce la concluzia că ar cuprinde o obligație/promisiune de a contracta, respectiv de a încheia acte adiționale cu privire la lucrările suplimentare, a cărei încălcare să permită intimatei-reclamante să formuleze o acțiune având ca obiect angajarea răspunderii contractuale a recurente-pârâte pentru nerespectarea obligației de a încheia un act adițional.

În acest context, critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1279 alin. (1) și (3) C. civ. se dovedește a fi nefondată, curtea de apel reținând cu justețe că asumarea obligației de a contracta trebuie să fie explicită și să se refere la elementele esențiale ale contractului/actului adițional care urmează a fi încheiat.

Prin urmare, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 1279 C. civ., reținând în mod legal inexistența unui remediu contractual aflat la dispoziția intimate-reclamante pentru a obține valorificarea pretențiilor invocate prin petitul nr. 3 al cererii introductive.

Printr-o ultimă critică, recurenta-pârâtă este nemulțumită de cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată reclamanta, reprezentând doar 2/3 din cheltuielile suportate de recurenta-pârâtă în etapa apelului, susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 453 C. proc. civ.

Această critică are caracter accesoriu, depinzând de admiterea recursului sub aspectul caracterului subsidiar al acțiunii (art. 1348 C. civ.). Întrucât nu se justifică admiterea criticilor principale, aceeași soluție se impune și în privința ultimului motiv de recurs.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1124/2022 din 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1124/2022 din 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2023.