ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2156/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

a) suma de 599.382 RON, reprezentând cheltuieli angajate de reclamantă în vederea negocierilor ce au fost rupte de către pârâtă contrar bunei-credințe, negocieri ce au fost purtate și au vizat achiziționarea de către reclamantă a părților sociale reprezentând 100% din capitalul social al B. S.R.L. și încheierea contractului de prestări servicii logistice și de transport marfă subsecvent;

b) suma de 1.100.454 RON, reprezentând beneficiul nerealizat de către reclamantă ca urmare a neîncheierii contractelor arătate mai sus, a angajării în negocieri și a ruperii acestora contrar bunei-credințe de către pârâtă, negocieri ce au fost purtate și au vizat achiziționarea de către reclamantă a părților sociale reprezentând 100% din capitalul social al B. S.R.L. și încheierea contractului de prestări servicii logistice și de transport marfă subsecvent;

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1183 și art. 1170 C. civ.

Prin încheierea din 9 mai 2018, tribunalul a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtei și a respins proba cu expertiza contabilă și proba cu expertiza informatică, ca nefiind concludente soluționării cauzei.

A încuviințat proba cu înscrisuri pentru pârâtă și a luat act că nu se mai solicită proba cu interogatoriul reclamantei.

A respins cererile reclamantei formulate în temeiul art. 293 și art. 298 privind depunerea la dosar de către pârâtă și de către B. S.R.L. a înscrisurilor solicitate prin nota de probe.

A dispus emiterea unei adrese către Consiliul Concurenței, în vederea comunicării datei primei informări primite cu privire la intenția de achiziționare de către C. a pachetului majoritar de acțiuni al B. S.A.

A pus în vedere pârâtei să depună la dosar răspunsul la interogatoriu, cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată, să comunice un exemplar al răspunsului la interogatoriu către reclamantă, urmând a fi depusă la dosar dovada comunicării.

Prin încheierea de dezbateri din 20 iunie 2018, Tribunalul a apreciat că adresa comunicată Consiliului Concurenței a fost clară, în sensul de a se comunica data primei informări cu privire la achiziționarea de către C. a pachetului majoritar de acțiuni al B., astfel că nu se impune revenirea cu adresă către Consiliul Concurenței. De asemenea, instanța a luat act de solicitarea reclamantei, în sensul de a face aplicarea art. 358 C. proc. civ. pe motiv că pârâta a refuzat să răspundă la întrebările 7, 14-22 și 25, urmând a avea în vedere această solicitare la soluționarea pe fond a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2220/2018 din 12 iulie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Totodată, a luat act că pârâta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva sentinței primei instanțe și a încheierilor premergătoare de ședință din 9 mai 2018 și 20 iunie 2018, reclamanta a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate și în parte a încheierilor apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată (fond și apel).

Prin decizia civilă nr. 1451 din 22 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2220/2018, pronunțată la 12.07.2018 de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017 și a încheierilor premergătoare de ședință din data de 09.05.2018 și 20.06.2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Totodată, a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 29.137,27 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

III. Judecata în recurs

Motivele de casare invocate

În motivarea recursului, reclamanta susține că:

1.1. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1249 alin. (1) C. civ. și cu aplicarea greșită a art. 478 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că, în mod nelegal, Curtea a reținut că, prin cererea de apel, a modificat obiectul cererii de chemare în judecată și că nulitatea absolută nu poate fi invocată în orice stare a pricinii, inclusiv în apel.

Contrar celor reținute de instanță, recurenta-reclamantă susține că a invocat nulitatea absolută a clauzelor de exonerare sau limitare a răspunderii inserate de intimată în Instrucțiuni imediat ce aceasta a înțeles să invoce respectivele clauze în apărarea sa prin întâmpinarea depusa la fond.

Astfel, arată că, prin răspunsul la întâmpinare formulat la prima instanță, la fila x, a dezvoltat argumentele pentru care a considerat că intimata nu se poate folosi de clauzele de exonerare sau limitare a răspunderii inserate de ea în Instrucțiuni. Mai arată că această excepție a fost reiterată prin concluziile scrise depuse la prima instanță și prin cererea de apel.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanță, recurenta susține că nu s-a folosit în apel de alte mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanță și nici nu a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată.

Totodată, arată că a invocat nulitatea absolută a clauzelor de exonerare sau limitare a răspunderii inserate de intimată în Instrucțiuni și, întrucât urmărește protejarea unui interes de ordine publică, potrivit art. 1249 alin. (1) C. civ., nulitatea absolută poate fi invocată oricând, în orice stare a pricinii, ca o apărare de fond, sub forma unei excepții.

De asemenea, evocând dispozițiile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., recurenta arată că legea permite invocarea unor mijloace noi de apărare în apel, cu condiția ca ele să fi fost formulate prin cererea de apel și să nu reprezinte o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată.

Așadar, consideră că excepția nulității absolute este un mijloc de apărare, a fost invocată prin cererea de apel și nu reprezintă o modificare a obiectului acțiunii, fiind o apărare de fond.

1.2. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1183 alin. (2) și art. 1170 C. civ., art. 1225 alin. (2) și (3), art. 1236, art. 1266 și art. 1272 C. civ.

Detaliind, recurenta afirmă că instanța de apel a reținut în mod greșit că prevederea cuprinsă în Instrucțiunile orientative pentru depunerea de oferte în procedura concurențială, referitoare la suportarea de către fiecare parte a propriilor costuri și cheltuieli, ar justifica respingerea apelului.

În concret, arată că, potrivit Instrucțiunilor, "fiecare investitor va suporta costurile propriului raport due diligence și de evaluare a Țintei, incluzând taxele și cheltuielile alocate propriilor consilieri și juriști, indiferent dacă oferta sa va fi acceptată sau respinsă, motivat sau fără numirea unui motiv", însă, instanța de apel a interpretat această prevedere drept o clauză de exonerare sau limitare a răspunderii în cazul întreruperii negocierilor cu rea-credință, deși art. 1183 alin. (2) și art. 1170 C. civ. prevăd expres faptul că părțile nu pot limita sau exclude obligația de a negocia cu bună-credință.

Mai arată că, în măsura în care s-ar admite că interpretarea dată de instanța de apel clauzei din Instrucțiuni este cea de mai sus, înțelege să reitereze excepția nulității absolute a acesteia, excepție ce a fost invocată atât la fond, cât și în apel.

În concret, recurenta susține că Instrucțiunile orientative pentru depunerea de oferte în procedura concurențială, odată acceptate, reprezintă o convenție, un acord de voință al părților, ce are ca obiect negocierile și ofertarea.

Mai arată că, potrivit hotărârii instanței de apel, părțile sunt libere să deroge de la prevederile art. 1183 alin. (2) și art. 1170 C. civ. și să convină limitarea obligației de a negocia cu bună-credință, în sensul că, inclusiv în cazul în care ar negocia cu rea-credință, partea nu poate fi ținută răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat, neputând fi obligată să suporte cheltuielile efectuate de cealaltă parte cu respectivele negocieri. Astfel, limitarea răspunderii echivalează cu înlăturarea obligației de a negocia cu bună-credință.

Recurenta afirmă că o astfel de prevedere convențională, în forma interpretată de instanța de apel, constituie nu numai o încălcare a art. 1183 alin. (2) și art. 1170 C. civ., ci și a art. 1225 alin. (2) și (3), art. 1236, art. 1266 și art. 1272 C. civ., cauza și obiectul convenției fiind vădit ilicite și imorale.

Mai mult, recurenta arată că, și dacă instanța ar trece peste excepția invocată, soluția instanței de apel tot ar fi nelegală întrucât autoarea recursului și-a întemeiat pretențiile pe lege - art. 1183 și art. 1170 C. civ., iar instanța de apel a considerat că se impune respingerea cererii întrucât există o convenție între părți prin care se derogă de la respectivele norme imperative, de ordine publică.

Recurenta susține că hotărârea instanței de apel este evident nelegală, întrucât părțile nu au convenit prin Instrucțiuni ca intimata să încalce legea și să dea dovadă de rea-credință în negocieri, așa cum nu au convenit ca intimata să fie exonerată de orice răspundere, indiferent dacă aceasta înțelege să se abată de la ordinea publică.

Recunoscând că, prin Instrucțiuni, părțile au convenit ca fiecare să suporte costurile propriului raport "due diligence" și de evaluare a Țintei, recurenta susține că această prevedere trebuie interpretată și aplicată numai în măsura în care obiectul și cauza Instrucțiunilor rămân licite și morale, iar părțile își exercită drepturile în acord cu ele și cu legea. Întrucât intimata a înțeles să încalce legea și să dea dovadă de rea-credință, recurenta arată că, într-o astfel de circumstanță, intimata este obligată să repare prejudiciul integral suferit de recurentă, inclusiv prin acoperirea costurilor sale cu consultanții și angajații, deoarece prevederea din Instrucțiuni a fost convenită numai pentru ipoteza respectării legii, iar nu și pentru cea a relei-credințe și a abuzului de drept.

În susținere, recurenta menționează că acest aspect rezultă inclusiv din oferta sa obligatorie, cu care intimata a fost de acord, acceptând-o și pe baza căreia a fost desemnată câștigătoarea procesului concurențial.

Pe cale de consecință, consideră că instanța de apel a considerat în mod nelegal că intimata nu trebuie să repare prejudiciul în sumă de 599.382 RON, reprezentând cheltuielile angajate de autoarea recursului în vederea negocierilor.

1.3. Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1183 alin. (4) C. civ. și a art. 329 C. proc. civ. și cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la ofertă (art. 1188, art. 1191, art. 1196 C. civ.).

Detaliind, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal lipsa caracterului cert al prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat, fiind contrară prevederilor art. 1183 alin. (4) C. civ.

Astfel, în privința prejudiciilor decurgând din fapte ilicite precontractuale de genul inițierii, continuării sau ruperii negocierilor contrar bunei-credințe, recurenta arată că art. 1183 alin. (4) C. civ. conține reglementări specifice, stabilind că prejudiciul va consta în cheltuielile angajate în vederea negocierilor ("damnum emergens") și renunțarea la alte oferte (care pot fi abordate cu titlul de "lucrum cessans").

În ceea ce privește beneficiul nerealizat, recurenta susține că, în această privință, trebuie ținut cont de cât de avansate erau negocierile pentru a decide dacă perspectiva câștigului poate fi luată în considerare cel puțin parțial.

Cu referire la primul argument - lipsa certitudinii încheierii tranzacției, recurenta susține că art. 1183 alin. (4) C. civ. conține reglementări specifice, stabilind că prejudiciul va consta nu numai în "damnum emergens", ci și în "lucrum cessans", acesta din urmă putând fi reprezentat de renunțarea la alte oferte, "pierderea unei șanse" sau de orice alte împrejurări asemănătoare. Art. 1183 alin. (4) C. civ. nu distinge acordarea prejudiciului de certitudinea încheierii tranzacției, ci stabilește că partea în culpă răspunde de prejudiciul cauzat prin inițierea, continuarea sau ruperea negocierilor contrar bunei-credințe. Din această perspectivă, recurenta consideră că argumentul instanței de apel reprezintă o adăugare la lege, instanța impunând o condiție pe care legea nu o prevede - certitudinea încheierii tranzacției.

Pe de altă parte, recurenta susține că instanța și-a bazat argumentul pe o simplă supoziție, lipsită de valoare probatorie sau legală, hotărârea fiind sub acest aspect nemotivată.

Chiar și în aceste condiții, recurenta arată că, în contextul analizării relației dintre buna-credință în faza precontractuală și libertatea de a contracta, în doctrină și jurisprudență s-a reținut ideea potrivit căreia conceptul de încredere legitimă este folosit pentru a tempera principiul libertății precontractuale, dominant încă în faza negocierilor, instanțele stabilind că, datorita duratei, a stadiului avansat și a costurilor pe care le-a implicat, negocierea unui contract a creat o încredere legitimă privind încheierea contractului în mintea unuia dintre negociatori, ruptura brutală și imprevizibilă antrenând răspunderea delictuală a negociatorului cu comportament incoerent.

Așadar, recurenta afirmă că, în speță, libertății de a contracta a intimatei i se opune încrederea legitimă pe care ea i-a transmis-o, îndeosebi începând cu jumătatea anului 2015, cu privire la gradul ridicat de certitudine al încheierii celor două contracte.

De asemenea, afirmă că intimata cunoștea foarte bine în ianuarie 2016 atât durata negocierilor (18 luni), cât și costurile suportate de autoarea recursului cu aceste negocieri, dovadă stând nu numai uzanțele în materie, ci și adresele transmise acesteia. Recurenta arată că intimata a sistat negocierile într-un moment la care îi crease deja convingerea legitimă a iminentei încheieri a celor două contracte. Mai arată că situația de fapt prezentată a fost stabilită și de instanța de apel care, prin decizia recurată, a reținut că ruperea negocierilor a intervenit într-un moment în care acestea erau într-un stadiu destul de avansat.

Recurenta subliniază că nici legislația internă și nici legislația statelor care au reglementat răspunderea pentru negocierile purtate cu rea-credință nu condiționează recunoașterea și repararea prejudiciului de existența unei certitudini pentru finalizarea tranzacției, o astfel de cerință fiind incompatibilă cu materia negocierilor precontractuale, lipsind, totodată, de eficacitate chiar prevederile referitoare la răspunderea pentru negocierea cu rea-credință.

În mod similar, recurenta susține că argumentul instanței de apel, potrivit căruia ar fi putut interveni diverse motive obiective care să justifice întreruperea negocierilor, constituie nu numai o nesocotire a art. 1183 alin. (4) C. civ., fiind bazat pe o supoziție, iar nu pe o dispoziție legală, ci și a dispozițiilor referitoare la ofertă (de ex. art. 1188, art. 1196 C. civ.).

Astfel, în accepțiunea recurentei, deși instanța de apel a reținut în mod corect că ruperea negocierilor a intervenit într-un moment în care acestea erau într-un stadiu avansat, acesta trebuia să aibă în vedere împrejurarea că, la acel moment, autoarea recursului depusese oferta angajantă, care conținea toate elementele solicitate de intimată, astfel că, din partea sa, nu ar mai fi putut exista "motive obiective care să justifice întreruperea negocierilor". Intimata a acceptat oferta recurentei, a declarat-o câștigătoarea procesului concurențial și, într-o primă etapă, și-a exprimat dorința de a încheia cât mai curând contractele. Ulterior, dând dovadă de rea-credință și denaturând realitatea, intimata a amânat semnarea contractelor, timp în care se purtau negocieri paralele cu C..

În ceea ce privește cel de-al doilea argument al instanței de apel - lipsa de probabilitate ca D. să fi realizat aceeași cotă de profit dacă tranzacția s-ar fi concretizat, iar activitatea de transport ar fi fost realizată de către A., recurenta susține că instanța nesocotește încă o dată prevederile art. 1183 alin. (4) C. civ., dar și pe cele ale art. 329 C. proc. civ., reducând și de această dată argumentația la simple supoziții.

În concret, recurenta arată că, deși a făcut dovada faptului pozitiv - profitul obținut de D. în anii 2015-2016, instanța a înlăturat această probă și a recurs la o simplă supoziție, fără nicio valoare probatorie sau legală, hotărârea fiind, și în această privință, nemotivată.

Mai arată că, și dacă presupunerea instanței ar putea fi asimilată unei prezumții, o astfel de probă ar fi fost lipsită de greutate și de puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

Astfel, arată că instanța de apel a considerat în mod nelegal că neîncheierea unui contract de achiziție a tuturor părților sociale ale unei societăți și a unui contract de prestări servicii nu lipsește cumpărătorul/prestatorul de beneficiile aduse de respectiva societate/prestare de servicii.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că, în speță, beneficiul nerealizat pretins prin acțiune are un evident caracter cert. În acest sens, reamintește că oferta sa a vizat 100% din părțile sociale ale D., intimata acceptându-i oferta, declarând-o câștigătoarea procesului concurențial și, într-o primă etapă, exprimându-și dorința de a încheia cât mai curând contractele. Așadar, prin contractul de vânzare a părților sociale, recurenta urma să dobândească calitatea de asociat unic al D., iar, în opinia acesteia, simpla dobândire a respectivei calități o îndreptățea să beneficieze de profitul realizat de D. în perioada următoare încheierii tranzacției.

Pe de altă parte, susține că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra unei prezumții pe care recurenta a invocat-o și care dovedea că, în situația în care tranzacția s-ar fi încheiat, aceasta nu numai că ar fi realizat profitul obținut de intimată, ci ar fi obținut cel puțin un profit dublu, prezumția rezultând din actele aflate la dosar. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta mai arată că, prin analiza situației de la acel moment a D., nu doar că a prevăzut profitul ce urma să îl obțină prin D. ca urmare a managementului și planului său de afaceri, ci avea și certitudinea obținerii lui.

Cât privește ultimul argument al instanței, respectiv faptul că, la momentul ruperii negocierilor, nu s-ar fi ajuns încă la un acord în ceea ce privește procentul părților sociale D. care ar urmau a fi vândute, recurenta susține că, și de această dată, instanța a nesocotit dispozițiile referitoare la ofertă (de exemplu, art. 1188, art. 1191, art. 1196 C. civ.).

În concret, recurenta reiterează faptul că oferta transmisă intimatei la începutul anului 2015 a vizat 100% din părțile sociale ale D., intimata acceptând această ofertă, iar ulterior declarării recurentei drept câștigătoare a procesului concurențial, discuțiile nu s-au mai purtat asupra procentului din capitalul D. pe care urma să îl achiziționeze; amânarea negocierilor s-a datorat exclusiv cererilor intimatei de acordare a unui răgaz pentru pretinsa achiziție de către aceasta a unei alte societăți de profil.

Prin urmare, recurenta consideră că, din moment ce a transmis intimatei o ofertă angajantă (irevocabilă) pentru 100% din părțile sociale ale D., iar intimata a acceptat oferta sa, instanța de apel trebuia să dea curs dispozițiilor legale referitoare la ofertă și efectele acceptării ei (art. 1188, art. 1191, art. 1196 C. civ.) și nu să își bazeze argumentația pe aspecte de fapt, anterioare formulării și acceptării ofertei sale angajante.

1.4. Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1183 alin. (2) și (3), art. 1170 C. civ., art. 264 alin. (1) și art. 425 C. proc. civ.

Evocând dispozițiile art. 1183 alin. (2) și (3), precum și art. 1170 din C. civ., recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că intimata nu se face răspunzătoare nici de inițierea și nici de continuarea negocierilor cu rea-credință.

Mai arată că, în mod nelegal, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acelor probe din care reieșea faptul că discuțiile dintre acționarul E. și C. privitoare la vânzarea de către acesta din urmă a pachetului majoritar de acțiuni deținut (direct sau indirect) la B. S.A. au început încă din anul 2008/2009, iar în anul 2014 aceste discuții s-au intensificat. În concret, recurenta face trimitere la articolul de presă publicat pe site-ul www.x.ro din 28.01.2016 (atașat la dosar) și la depoziția martorului E..

Recurenta face precizarea că, prin acest motiv, nu critică modul în care instanța a interpretat probele în discuție, ci faptul că instanța a omis pe deplin să se pronunțe asupra lor. Astfel, recurenta susține că cele două probe omise de instanță conduceau la o situație de fapt diferită de cea reținută.

Mai arată că instanța de apel a considerat în mod nelegal că, prin ascunderea de către intimată a informațiilor referitoare la viitoarea tranzacție cu C., B. S.A. nu se face vinovată de încălcarea art. 1183 alin. (2) și (3) și a art. 1170 C. civ.

Afirmă că instanța de apel a omis împrejurarea că buna-credință se exprimă printr-un comportament onest la încheierea actelor juridice și în executarea obligațiilor, ce se concretizează într-un ansamblu de acțiuni sau inacțiuni pe care trebuie să și le asume orice participant la viața juridică. Potrivit autorilor Principiilor UNIDROIT, constituie rea-credință situația în care o parte a indus în eroare cu intenție sau din neglijență cu privire la natura sau termenii contractului propus, fie prin declarații incorecte sau false, fie prin ascunderea unor fapte care ar fi trebuit fi făcute cunoscute celeilalte părți.

De asemenea, arată că se consideră o dovadă de rea-credință ruperea fără motiv legitim, în mod unilateral, a negocierilor aflate într-o stare avansată de finalizare, această situație fiind reținută și de jurisprudența franceză. Similar, va putea fi considerată menținerea partenerului de negociere, fără un motiv real și serios, într-o stare de incertitudine prelungită.

Recurenta afirmă că o aplicare corectă a art. 1183 alin. (2) și (3), precum și a art. 1170 C. civ. la situația dedusă judecații ar fi condus la o cu totul altă soluție, respectiv la reținerea relei-credințe a intimatei nu numai în ruperea negocierilor, ci și în inițierea și continuarea lor.

Cât privește continuarea negocierilor, recurenta apreciază că, în virtutea acelorași obligații, intimata trebuia să o informeze la mijlocul anului 2015 că negocierile nu mai pot continua sau măcar ca încheierea contractelor este pusă sub semnul întrebării. Recurenta afirmă că, așa cum a reținut și instanța de apel, este cert că, în anul 2015, intimata avea cunoștință deja despre negocierile purtate cu C.. Cu toate acestea, recurenta susține că intimata nu numai că i-a ascuns circumstanțele cu potențial impact negativ asupra tranzacției, dar i-a și indus convingerea că tranzacția urma să fie finalizată, chiar în parametri superiori celor luați în considerare în anul 2014.

Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că, cel puțin în perioada iulie 2015- ianuarie 2016, intimata a menținut-o într-o stare de incertitudine prelungită fără un motiv real și serios, timp în care acționarii săi negociau o cu totul altă tranzacție cu C..

Recurenta precizează că intimata nu a probat faptul că, în a doua jumătate a anului 2015, ar fi purtat negocieri în vederea achiziționării unei societăți care comercializa produse similare sau complementare, ceea ce, în accepțiunea recurentei, confirmă reaua-credință a intimatei în continuarea negocierilor fără intenția de a încheia contractele.

De asemenea, subliniază faptul că, în perioada iulie 2015- ianuarie 2016, negocierile au fost amânate exclusiv la cererea intimatei, în acea perioadă, contrar celor reținute de instanță, nemaifiind purtate discuții asupra procentului de părți sociale pe care recurenta urma sa îl dobândească.

- în principal, înlăturarea considerentelor de la pagina 23 paragrafele 3-4 din decizia nr. 1451/22.10.2020, și/sau

- în subsidiar, înlăturarea considerentelor de la pagina 23 paragrafele 3-4 din decizia nr. 1451/22.10.2020 și înlocuirea lor cu propriile considerente și/sau cu considerentele reținute de Tribunalul București în sentința civilă nr. 2220/12.07.2018 la pagina 48 paragrafele 2-3;

- menținerea soluției cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, cu obligarea A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Pentru acuratețea stabilirii obiectului recursului incident, pârâta a învederat că acesta se îndreaptă doar împotriva considerentelor ce rețin faptul că B. a rupt negocierile cu rea-credință, ce se regăsesc la pagina 23 paragrafele 3-4 din decizia recurată.

În motivarea recursului incident la considerente, recurenta-pârâtă susține că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Detaliind, recurenta susține că, prin considerentele deciziei recurate, Curtea de Apel București a apreciat că negocierile au fost rupte de B. cu rea-credință, reținând în principal următoarele:

- obligația de a negocia cu bună-credință aparține persoanei juridice care este subiect de drept distinct de acționarii acesteia, astfel că schimbarea acționariatului nu justifică ruperea intempestivă a negocierilor;

- atitudinea B. după schimbarea acționariatului denotă rea-credință, deoarece negocierile se aflau într-un stadiu destul de avansat, astfel cum rezultă din corespondența electronică din 02.09.2015 și

- după amânarea succesivă a reluării negocierilor, la 28.01.2016, B. ar fi comunicat către A. numai faptul ca acțiunile B. au fost vândute către C., fără a menționa nimic cu privire la negocierile referitoare la achiziția de către A. a părților sociale deținute de B. la D. și nu ar fi răspuns solicitărilor A. transmise la data de 22.02.2016 și 28.03.2016 cu privire la reluarea negocierilor.

În acest context, solicită să constate faptul că, prin considerentele reținute, instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 14 alin. (2), art. 1170 și art. 1183 C. civ.

2.1. Astfel, arătând că art. 1183 alin. (4) C. civ. sancționează partea care rupe negocierile contrar bunei-credințe, recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit aceste dispoziții, având în vedere că instanța de apel a analizat reaua-credință a sa, în timp ce normele menționate stipulează sancționarea unei conduite contrare bunei-credințe. Așadar, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel face o vădită confuzie între noțiunea prevăzută de art. 1183 C. civ. "contrar bunei-credințe" și noțiunea de "rea-credință" analizată de instanță. Mai arată că, potrivit doctrinei juridice și jurisprudenței în materie, rea-credință în negocieri înseamnă dol, violență, leziune, animate de intenție răuvoitoare sau culpă gravă.

În consecință, în opinia recurentei, pentru ca instanța de apel să poată reține că B. a rupt cu rea-credință negocierile, ar fi trebuit să analizeze intervenția viciilor de consimțământ sau a intenției răuvoitoare din partea sa împotriva A., or, potrivit susținerilor recurentei, ruperea negocierilor nu a avut ca scop prejudicierea A., neexistând o intenție a B. în acest sens.

Recurenta subliniază că, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța nu a analizat în niciun moment existența relei sale credințe, ci doar a concluzionat acest aspect, întrucât instanța nu prezintă niciun raționament de natură a conduce la concluzia că a analizat efectiv dacă recurenta-pârâtă a fost sau nu de rea-credință și cele reținute se bazează pe un probatoriu administrat.

2.2. Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta susține că, prin decizia recurată se aplică în mod greșit art. 14 alin. (2) C. civ. ("buna-credință se prezumă până la proba contrară").

În acest sens, arată că atât doctrina, cât și practica judiciară sunt constante în a reține că reaua-credință trebuie dovedită printr-un probatoriu solid, atunci când este invocată. Așadar, recurenta-pârâtă consideră că, față de prezumția relativă de bună-credință stabilită de art. 14 alin. (2) C. civ., reaua-credință trebuie dovedită convingător, printr-o analiză în ansamblu a conduitei persoanei vizate nefiind suficientă doar o concluzie succintă, așa cum a procedat instanța de apel.

Or, în speță, recurenta consideră că reaua-credință, deși a fost în mod nelegal și neîntemeiat reținută de către instanța de apel, nu este în niciun moment dovedită.

În continuare, recurenta-pârâtă susține că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, negocierile dintre B. și A. nu se aflau într-un stadiu avansat, întrucât nu exista acord asupra elementelor esențiale ale tranzacției.

Așadar, susține că negocierile nu au fost întrerupte intempestiv, ci din motive obiective, oferta prezentată de către A. neîntrunind elementele considerate esențiale de către B., atât în privința contractului de prestări servicii, cât și în privința posibilității ca B. să rămână în continuare asociat minoritar în cadrul D..

În altă ordine de idei, recurenta apreciază că nu pot fi menținute nici susținerile instanței de apel potrivit cărora reaua-credință este dovedită prin faptul că B. a comunicat A. la data de 28.01.2016 doar că acțiunile B. au fost vândute către C., fără a menționa nimic cu privire la negocierile având ca obiect părțile sociale D. sau prin faptul că B. nu a mai răspuns solicitărilor A. de reluare a negocierilor din 22.02.2016 și 28.03.2016.

Făcând trimitere la Instrucțiunile pentru depunerea ofertei neangajante comunicate în data de 05.06.2014, cât și la Instrucțiunile pentru depunerea ofertei angajante comunicate la data de 27.02.2015 - acceptate în mod neechivoc de către A., recurenta-pârâtă arată că Vânzătorul și-a rezervat dreptul de a realiza vânzarea în orice mod va considera de cuviință, fără a motiva acest lucru, inclusiv, dar fără a se limita la modificarea procesului de vânzare, încetarea discuțiilor cu orice investitor și/sau negocierea cu una sau mai multe părți și excluderea altora, în orice moment, fără notificare și fără a indica vreun motiv.

Așadar, recurenta consideră că împrejurarea că B. nu a comunicat în mod expres către A. că întrerupe negocierile și motivul întreruperii acestora nu echivalează cu o acțiune întreprinsă cu rea-credință, cu atât mai mult cu cât A. a acceptat în mod expres clauzele din Instrucțiuni.

Mai mult, recurenta subliniază că însăși comunicarea către A. la data de 28.01.2016 a faptului că acțiunile B. au fost vândute către C. dovedește buna-credință a B..

În plus, recurenta susține că buna-credință a B. este dovedită și prin Adresa Consiliului Concurenței nr. 6947/11.06.2016, depusă la dosarul cauzei la data de 18.06.2018, din care reiese că intenția de a încheia tranzacția cu C. a fost notificată Consiliului Concurenței pentru prima data în februarie 2016, deci ulterior datei de 28.01.2016 de pretinsă "rupere" a negocierilor cu A., care a fost înștiințată chiar cu o lună anterior Consiliului Concurenței despre intenția și vânzarea pachetului majoritar al B., către C..

Prin urmare, recurenta apreciază că neindicarea în comunicarea din 28.01.2016 a faptului că B. rupe negocierile cu A. și a motivelor ruperii negocierii este conformă cu Instrucțiunile agreate de părți, nefiind o dovadă de rea-credință, așa cum, în mod nelegal, reține instanța de apel.

2.3. Recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel a aplicat un raționament contradictoriu: pe de o parte, în ce privește costurile negocierii, consideră că sunt aplicabile prevederile din Instrucțiuni privind suportarea costurilor de către fiecare parte pentru că A. le-a acceptat expres, iar, pe de altă parte, în ce privește modul de rupere a negocierilor, nu consideră aplicabile prevederile din Instrucțiuni privind dreptul B. de a exclude orice competitor fără notificare și fără a indica vreun motiv, cu toate că și aceste prevederi au fost acceptate în mod expres de A..

2.4. Sub un ultim aspect, recurenta învederează faptul că, prin decizia recurată, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1183 C. civ. prin prisma reținerii faptului că obligația de a negocia cu bună-credință aparține persoanei juridice care este subiect de drept distinct de acționarii acesteia, schimbarea acționariatului nejustificând ruperea intempestivă a negocierilor.

În acest sens, arată că formarea voinței societății, în cazul societăților pe acțiuni precum B., se realizează prin adunarea generală a acționarilor și schimbarea acționariatului poate influența perspectiva asupra intereselor societății și, pe cale de consecință, poate duce la încetarea în mod legitim a unor negocieri inițiate anterior acestei schimbări.

În plus, recurenta subliniază faptul că decizia noului acționariat de a nu mai continua negocierile cu A. reprezintă o decizie de oportunitate, instanța neputând aprecia asupra oportunității luării unei decizii în cadrul societății. Dimpotrivă, afirmă că instanța de judecată este chemată să verifice legalitatea măsurii luate, iar nu deciziile societății de a-și organiza activitatea, astfel cum acesta crede de cuviință.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă susține că nu trebuie analizat dacă ruperea negocierilor a fost singura posibilitate a societății de a reduce pierderile sau de a-și eficientiza activitatea, ci este suficient ca această soluție să reprezinte opțiunea societății, aleasă dintre mai multe variante posibile, constituind o problemă de apreciere aflată la latitudinea organelor de conducere (adunarea generală a acționarilor/consiliul de administrație).

Astfel, recurenta consideră că este la latitudinea fiecărei societăți stabilirea strategiilor de business pentru o funcționare eficientă, fapt ce poate impune încheierea anumitor contracte sau ruperea negocierilor inițiate în vederea încheierii altor contracte, în contextul implementării unor noi direcții de evoluție a societății, instanța neputând cenzura dreptul acționarilor de a lua decizii de afaceri și neputându-se substitui acționariatului privind managementul unității, pentru a aprecia dacă o decizie luată are sau nu efectul scontat.

Recurenta conchide în sensul că, în analizarea deciziei de oportunitate, instanța nu se poate substitui organelor de conducere a societății, întrucât acest aspect excede analizei instanței.

Prin urmare, recurenta-pârâtă solicită să se constate că raționamentul primei instanțe la pronunțarea sentinței prin care a respins cererea de chemare în judecată formulată de A. reprezintă raționamentul legal și temeinic în ceea ce privește ruperea negocierilor cu A..

Astfel, în opinia recurentei, prima instanță a reținut în mod corect faptul că "ruperea negocierilor a intervenit ca urmarea a vânzării de către acționarii majoritari a acțiunilor deținute la B. S.A., către F. S.A. membră a grupului C., astfel că găsirea unui investitor pentru cumpărarea părților sociale deținute de B. S.A. la B. S.R.L. nu a mai corespuns intereselor societății pârâte în viziunea noului management".

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

3.1. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în temeiul art. 1183 C. civ., susținând în mod expres și amplu argumentat că pârâta a acționat contrar bunei-credințe (cerințelor impuse de art. 1170 și 1183 alin. (2) C. civ.), prin aceea că a inițiat negocierile fără să aibă intenția de a încheia convenția, a înțeles să mențină partea adversă într-o prelungită stare de incertitudine pe durata negocierilor și a rupt intempestiv negocierile.

Raportat la apărările pârâtei invocate prin întâmpinarea depusă la prima instanță, potrivit cărora pârâta B. și-a rezervat convențional dreptul de a modifica condițiile negocierii și, prin Instrucțiunile transmise, s-a convenit că fiecare parte își va suporta propriile costuri cu negocierile, reclamanta a arătat în răspunsul la întâmpinare că:

- apărarea pârâtei ignoră dispozițiile de ordine publică cuprinse în art. 1170 și 1183 alin. (2) și (3) C. civ., care limitează libertatea contractuală la necesitatea respectării obligației de bună-credință la negocierea contractului;

- pârâta încearcă să susțină că, prin Instrucțiunile comunicate, și-ar fi rezervat dreptul de a da dovadă de rea-credință și de a nu se angaja juridic, astfel încât toate mențiunile exoneratoare de răspundere inserate de pârâtă în aceste Instrucțiuni sunt lipsite de valoare juridică și de efecte, "fiind nule absolut întrucât încalcă o normă de ordine publică".

În cererea de apel, reclamanta a reluat susținerea potrivit căreia clauzele de exonerare sau limitare a răspunderii inserate de pârâtă în Instrucțiunile pentru depunerea ofertei neangajante și a celei angajante sunt nule absolut, ele încălcând dispozițiile art. 1170 și 1183 C. civ. .

Ca urmare, în mod eronat, instanța de apel a reținut că reclamanta a invocat direct în apel nulitatea absolută a clauzelor de exonerare sau limitare a răspunderii inserate în Instrucțiuni și că, astfel, ar fi încălcate dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului ("tantum devolutum quantum iudicatum").

În realitate, reclamanta a invocat pe cale incidentală nulitatea absolută a Instrucțiunilor, prin răspunsul la întâmpinare formulat la prima instanță. Reclamanta nu era obligată să solicite, printr-un capăt de cerere distinct, nulitatea absolută a acestor clauze, întrucât acest fel de nulitate poate fi invocată și pe cale de excepție, fără ca instanța să pronunțe desființarea contractului în dispozitivul hotărârii.

Reclamanta a respectat prevederile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., invocând nulitatea absolută a Instrucțiunilor atât prin răspunsul la întâmpinare formulat la prima instanță, cât și prin motivele de apel, astfel încât nu se poate susține că ar fi invocat alte motive decât cele de la prima instanță sau arătate în motivarea apelului, că ar fi schimbat cauza cererii de chemare în judecată sau că ar fi formulat pretenții noi.

Ca urmare, este evident că instanța de apel a stabilit în mod eronat limitele efectului devolutiv al apelului și nu a verificat valabilitatea Instrucțiunilor, aplicând greșit prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și înlăturând în mod nelegal de la analiză acest motiv de apel. Astfel, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

3.2. Referitor la concursul dintre principiile libertății contractuale și bunei-credințe în negocierea unui contract, Înalta Curte reține că, pentru ipoteza negocierilor organizate convențional, cum este cazul Instrucțiunilor anterior menționate, principiul libertății de a contracta se manifestă în sensul posibilității părților de a încheia convenții nenumite în care să fie stipulate regulile și condițiile de desfășurare a discuțiilor în vederea încheierii contractului. Obligația legală de bună-credință reglementată de art. 1183 alin. (2)-(4) C. civ. constituie însă o limitare a libertății contractuale, în sensul că părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații.

Sancționarea încălcării îndatoririi legale de bună-credință se realizează prin activarea răspunderii civile delictuale a partenerului culpabil de cauzarea unui prejudiciu, în condițiile art. 1183 alin. (4) C. civ.

Nulitatea absolută a Instrucțiunilor, invocată de reclamantă, are ca temei interpretarea acestor convenții ca legitimând o conduită a pârâtei contrare bunei-credințe în negocieri. În această accepțiune, verificarea conduitei pârâtei ca fiind sau nu contrare bunei-credințe este indisolubil legată de nulitatea invocată de reclamantă. Prin urmare, în mod eronat, instanța de apel a considerat că, deși nu poate constata nulitatea absolută a clauzelor de exonerare sau limitare a răspunderii inserate în cele două seturi de Instrucțiuni, poate analiza în mod separat dacă intimata pârâtă a fost sau nu de rea-credință atunci când a inițiat, a continuat sau a întrerupt negocierile.

În esență, pot fi identificate două raționamente alternative, care se exclud:

- fie Instrucțiunile sunt considerate valabile și produc efecte între părți ca și clauze convenționale de limitare a răspunderii, conduita pârâtei nefiind contrară bunei-credințe;

- fie limitele libertății contractuale au fost depășite prin conduita partenerului de negociere contrară bunei-credințe, caz în care este atrasă răspunderea civilă delictuală în condițiile art. 1183 alin. (4) C. civ.

Revenind la considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel este contradictoriu, criticile ambelor părți fiind întemeiate sub acest aspect.

Astfel, din perspectiva reclamantei (autoarea recursului principal), instanța de apel reține:

(i) pe de o parte, că intimata-pârâtă a rupt negocierile contrar bunei-credințe;

(ii) pe de altă parte, că pârâta nu este ținută să repare prejudiciul constând în cheltuielile angajate de reclamantă în vederea negocierilor întrucât în Instrucțiunile orientative pentru depunerea de oferte și în Instrucțiunile pentru depunerea ofertelor obligatorii, acceptate de reclamantă, s-a prevăzut că fiecare parte/investitor va suporta propriile costuri aferente negocierilor, indiferent de rezultatul obținut și de motivul respingerii ofertei.

Din perspectiva pârâtei (autoarea recursului incident la considerente), instanța de apel reține:

(i) pe de o parte, că prejudiciul constând în cheltuielile angajate de reclamantă în vederea negocierilor nu poate fi reparat întrucât Instrucțiunile au ca efect limitarea răspunderii pârâtei;

(ii) pe de altă parte, că pârâta a rupt negocierile contrar bunei-credințe, astfel că aceleași Instrucțiuni nu sunt aplicabile în privința dreptului de a exclude orice competitor fără notificare și fără vreun motiv.

Caracterul contradictoriu al acestor motive reținute de instanța de apel rezultă clar din limitele de aplicare a principiilor libertății contractuale și bunei-credințe în negocierea unui contract. În cazul în care conduita părții este contrară bunei-credințe, părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea răspunderii partenerului vinovat, așa cum prevăd normele de ordine publică reglementate la art. 1183 alin. (2) și art. 1170 C. civ.

În consecință, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

3.3. Celelalte motive de recurs invocate de părți, referitoare la corecta aplicare a normelor de drept material, devin inutile, cât timp instanța de apel nu a analizat integral motivele de apel, iar considerentele deciziei atacate sunt contradictorii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1451 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor aceleiași decizii, va casa, în tot, decizia civilă atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1451 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor aceleiași decizii.

Casează, în tot, decizia civilă nr. 1451 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.