ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă în 31.02.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat pronunțarea unei hotărârii prin care să se constate rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare imobiliară cu rest de preț autentificat sub nr. x/27.11.2006 și repunerea părților în situația anterioară, în limitele stabilite prin pactul comisoriu expres. În drept, au fost invocate prevederile art. 1.020-1.021 C. civ. de la 1864, respectiv art. 35 C. proc. civ. și art. 2.502 alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat a sentinței nr. 568/2021 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, excepția inadmisibilității acțiunii, a prescripției dreptului la acțiune și a lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința nr. 1286/2023 din 07.06.2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât; a respins, ca inadmisibilă, acțiunea; l-a obligat pe reclamant la plata către pârât a sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia nr. 204/2024 din 27.05.2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinței; l-a obligat pe apelant la plata către intimat a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul. - Printr-o primă critică, recurentul a arătat că instanța de apel a respins susținerile reclamantului în legătură cu participarea aceluiași judecător la pronunțarea atât a hotărârii nr. 156/2021, cât și a celei recurate, cu motivarea că nu a urmat calea prevăzută de art. 44 C. proc. civ. și "fără a explicita motivul pentru care ar putea exista un caz de incompatibilitate." Susține că este adevărat că, din punct de vedere formal, potrivit art. 53 alin. (2) C. proc. civ., soluțiile pronunțate în cererile de abținere nu sunt supuse niciunei căi de atac, însă, pentru informarea instanței de apel, arată că a invocat o situație de fapt concretă, intitulată eronat "motiv de apel", anume că judecătorul a soluționat cauza "sub influența evidentă a primei hotărâri", așa cum rezultă din celelalte motive de apel. - Printr-o altă susținere, recurentul a invocat, referitor la apelul împotriva considerentelor și a cererii de înlocuire a motivării respingerii excepției autorității de lucru judecat, că instanța de apel, deși citează art. 461 alin. (2) C. proc. civ., invocă eronat neîndeplinirea condiției existenței unui vătămări, deși această condiție se aplică în cazul unor "constatări de fapt ce prejudiciază partea", în timp ce reclamantul invocase existența unei motivări greșite, adică ceea ce textul numește considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept, care sunt greșite. Așa cum rezultă din motivele de apel, prima instanță nu a motivat respingerea excepției autorității lucrului judecat pe inexistența triplei identități (părți, obiect, cauză), deoarece era evident că litigiul anterior nu are același obiect și aceeași cauză cu cel pendinte, situație în care instanța trebuia să respingă și excepția inadmisibilităti și să judece cauza pe fond. Susține, astfel, că între soluția de respingere a excepției autorității lucrului judecat și cea de admitere a excepției inadmisibilității există o contradicție flagrantă. Arată și că instanța de apel și-a însușit motivarea contradictorie a primei instanțe, apreciind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - Referitor la soluția conferită excepției inadmisibilității acțiunii, arată că mijlocul procesual utilizat din eroare în dosarul nr. x/2019 era, pe fond, "fără obiect", deoarece, prin efectul pactului comisoriu expres (de gradul IV), existent în contract, dar neanalizat de către instanțele de fond, respectivul contract era deja desființat/inexistent retroactiv, de la data încheierii lui, astfel că instanța nu mai avea ce să mai declare rezoluționat chiar dacă acțiunea era introdusă în termen. Prin urmare, nu exista o cale legală pentru realizarea dreptului, astfel cum pretind instanțele de fond, critică pe care o subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - Printr-o altă critică, invocă existența unei motivări contradictorii a instanței de apel. Arată, în acest sens, că ulterior reținerii că în cauză sunt incidente prevederile C. civ. de la 1864, respectiv că art. 1.020-1.021 din acel act normativ au caracter supletiv, respectiv că în contract poate fi inserat un pact comisoriu expres, în continuare, aceeași instanță, după ce arată că s-a solicitat, prin acțiune, să se constate că operează pactul comisoriu (de gradul IV) prin care rolul instanței, sub aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii, este înlăturat în totalitate, reține în mod contradictoriu următoarele: "Calea legală de acțiune nu este, însă, aceea a acțiunii în constatare întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., întrucât cea din urmă privește numai constatarea existenței sau inexistenței unui drept. De altminteri, reclamantul nici nu arată care este dreptul vizat." Invocă existența unei contraziceri a considerentelor, deoarece, reținând că obiectul acțiunii este reprezentat de solicitarea de constatare a rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, consideră că instanța ar fi trebuit să constate că solicitarea sa are un dublu efect, respectiv constatarea existenței în patrimoniul reclamantului și constatarea inexistenței în patrimoniul pârâtului a dreptului de proprietate care a făcut obiectul contractului devenit inexistent prin operarea de drept a rezoluțiunii. De asemenea, instanța de apel interpretează eronat caracterul supletiv și aplică greșit dispozițiile art. 1.020 și 1.021 C. civ. de la 1864, precum și a considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 857/2019, ajungând la concluzia că un contract în care este inserat un pact comisoriu expres de gradul IV poate fi rezoluționat, la alegere, și pe calea acțiunii în realizare a rezoluțiunii judiciare. Or, având în vedere că rezoluțiunea de drept este o excepție de la regula rezoluțiunii judiciare, iar excepțiile sunt de strictă și de imediată interpretare și aplicare, consideră concluzia instanței de apel ca fiind nelegală, cu atât mai mult cu cât o asemenea acțiune era și fără obiect, astfel încât consideră incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. - Printr-o ultimă susținere, recurentul arată că își menține motivul de apel prin care invoca faptul că hotărârea primei instanțe cuprinde numai motive străine de natura cauzei, deoarece, în esență, nu există nicio referire și nicio analiză privitoare la obiectul real al cauzei, constând în solicitarea de constatare a rezoluțiunii de drept a contractului, în baza unui pact comisoriu expres. Arată că acest motiv de apel a fost respins de către instanța anterioară printr-o motivare străină, de asemenea, de natura cauzei, deoarece nu combate argumentele reclamantului, critici pe care le întemeiază, de asemenea, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Apărări formulate în cauză Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la cea dintâi critică a recurentului, arată că aceasta fost în mod corect înlăturată de către instanța de apel, care a reținut că în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de art. 44 C. proc. civ., aspectele invocate rămân simple afirmații speculative, lipsite de relevanță juridică. În plus, cererea de abținere a judecătorului a fost respinsă, iar faptul că un judecător a participat anterior la soluționarea unei alte cauze între aceleași părți nu atrage, în sine, incidența vreunui caz de incompatibilitate. Astfel, în lipsa unei cereri de recuzare și a unor elemente obiective care să justifice vreo suspiciune, susținerile recurentului, lipsite de suport procedural sau legal, nu pot constitui temei pentru casarea hotărârii. Privitor la cea de-a doua critică de nelegalitate, intimatul arată că instanța de apel a reținut în mod justificat că nu există o contradicție între soluțiile pronunțate asupra celor două excepții, în condițiile în care acestea se fundamentează pe regimuri juridice și pe condiții distincte. În speță, inadmisibilitatea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ. și a vizat imposibilitatea folosirii acțiunii în constatare atunci când partea a avut la dispoziție o acțiune în realizare, condiție verificabilă în mod autonom, fără a fi condiționată de tripla identitate. În plus, în cauză nu a fost invocată excepția negativă a autorității de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ci efectul pozitiv reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă și la pretinsa schimbare a cauzei cererii, arată că aceasta este lipsită de temei, fiind corect reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 35 C. proc. civ. Precizează că, în speță, recurentul a uzat anterior de calea realizării dreptului pretins, promovând o acțiune în rezoluțiune judiciară a contractului dedus judecății (dosar nr. x/2019), acțiune care a fost respinsă în mod definitiv ca fiind prescrisă. Astfel, întrucât recurentul a avut la dispoziție o acțiune în realizare, pe care a și exercitat-o (indiferent de modul în care aceasta a fost soluționată), condiția negativă impusă de art. 35 C. proc. civ. nu este îndeplinită, o nouă cerere de chemare în judecată formulată pe calea acțiunii în constatare fiind inadmisibilă. Așadar, în contextul dat, accesul recurentului la o cerere ulterioară în constatarea rezoluțiunii aceluiași contract nu poate fi primit. Împrejurarea că recurentul a uzat necorespunzător, în mod tardiv și fără succes de calea acțiunii în realizare, nu justifica accesul ulterior la o acțiune în constatare. Calea procesuală a acțiunii în constatare este deschisă exclusiv celor care nu dispun de alt mijloc juridic de valorificare a dreptului, iar nu și acelora care, deși au avut la dispoziție și au uzat de acțiunea în realizare, au valorificat-o ineficient, cu nerespectarea exigențelor legale. În plus, contrar susținerilor recurentului, rezoluțiunea de drept nu operează automat prin simpla inserare a unei clauze comisorii în contract și cu atât mai puțin în cazul unui pact condiționat, precum în speță. Susține că efectele pactului comisoriu, nu se produc decât în urma notificării prealabile adresate celeilalte părți, prin care creditorul își manifestă explicit voința de a activa clauza rezolutorie și numai dacă sunt îndeplinite, în prealabil, toate condițiile contractuale stabilite ca fiind determinante pentru eficacitatea acesteia. Arată, în acest sens, că art. 35 teza a II-a C. proc. civ. acordă prevalentă realizării dreptului prin "orice altă cale prevăzută de lege", cerință ce implică, în cazul acțiunii în constatarea rezoluțiunii convenționale, inclusiv transmiterea unei notificări prealabile. De altfel, chiar clauza rezolutorie înserată în contractul dedus judecății stipulează, în mod expres, că termenul de grație de 6 luni curge după 60 de zile de la data primirii înștiințării privind îndeplinirea condițiilor convenite, iar abia după expirarea acestuia și numai după îndeplinirea condițiilor, putea interveni rezoluțiunea contractului. În speță, însă, recurentul nu a transmis intimatului vreo notificare sau înștiințare privind activarea pactului comisoriu, tocmai pentru că cerințele de eficacitate stipulate contractual nu au fost îndeplinite. Precizează, de asemenea, că acțiunea în constatare formulată în prezenta cauză nu poate servi ca instrument procesual pentru obținerea unei analize asupra unor circumstanțe și împrejurări de fapt complexe, precum verificarea îndeplinirii condițiilor suspensive stipulate în contract, legate de partaj, de caracteristicile și de configurația lotului atribuit, de constituirea sau nu a dreptului de servitute, întrucât astfel de chestiuni faptice necesită o cercetare judiciară specifică unei acțiuni în realizare. O acțiune întemeiată pe art. 35 C. proc. civ. nu poate viza decât constatarea unui drept preexistent, deja născut și necondiționat, iar nu verificarea unor situații de fapt care condiționează însăși nașterea dreptului pretins. Prin urmare, întrucât eficiența pactului comisoriu stipulat în contract este condiționată de împrejurări de fapt care presupun, în mod necesar, și o evaluare a conduitei părților, inclusiv a eventualei culpe și a răspunderii contractuale, nu se poate susține existența unei rezoluțiuni de drept deja intervenite, care să poată fi constatată. Referitor la susținerile privitoare la schimbarea cauzei acțiunii, intimatul a precizat că instanțele și-au păstrat analiza în limitele în care a avut loc învestirea, motivând în mod clar și temeinic de ce nu poate avea loc o verificare a fondului cererii, față de finele de neprimire care s-a impus, dat de incidența dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. și de inadmisibilitatea demersului judiciar promovat. Susținând că instanțele nu ar fi analizat cererea în constatare cu care au fost învestite, recurentul face, de fapt, referire, în mod inadecvat cadrului judecății pe care 1-a configurat prin acțiunea formulată, la neanalizarea fondului cererii, exclusă în mod firesc într-o acțiune inadmisibilă, iar nu la lipsa considerentelor justificative ale soluției de admitere a excepției inadmisibilității și de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă. Privitor la susținerile recurentului referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.020-1.021 C. civ. de la 1864 și la pretinsa omisiune de analiză a efectelor pactului comisoriu, intimatul a arătat că, în speță, având în vedere conținutul pactului comisoriu inserat în contract, precum și condițiile de eficiență, cerințele, modalitatea de operare și formalitățile expres, stipulate de părți la momentul edictării clauzei, acesta nu produce efecte automat, de drept, ci presupune verificarea prealabilă a unor stări, circumstanțe și împrejurări de fapt legate de condițiile de eficacitate convenite contractual. Menționează că o astfel de analiză implică, însă, o cercetare judiciară asupra fondului, specifică unei acțiuni în realizare, motiv pentru care cererea întemeiată pe art. 35 C. proc. civ. nu poate fi primită. Referitor la cea din urmă critică a recurentului, arată că și aceasta este nefondată, întrucât hotărârile instanțelor de fond sunt pe deplin motivate, cu prezentarea clară și coerentă a considerentelor care fundamentează soluția pronunțată. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acestuia și admiterea căii de atac promovate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse: - Susținerea referitoare la existența unei eventuale lipse a imparțialității judecătorului care a soluționat cauza în primă instanță este una inaptă să atragă incidența motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neopunând veritabile aspecte de nelegalitate deciziei atacate. Astfel, pretinzând doar că "a invocat o situație de fapt concretă, intitulată eronat motiv de apel", dar reluând, practic, susținerile din calea de atac anterioară în sensul existenței unei "influențe evidente a primei hotărâri", recurentul omite că aspectele menționate au primit o dezlegare jurisdicțională nesupusă reformării prin încheierea nr. 77 din 27 martie 2023 a Tribunalului Iași, secția I civilă, prin care s-a dispus respingerea cererii de abținere formulate în cauză. În aceste condiții, recurentului i se opun pe deplin statuările din cuprinsul respectivei hotărâri, prin care s-a constatat, în mod expres, că soluționarea, de către același judecător, a dosarului nr. x/2019, în raport cu care a fost formulată cererea de abținere (și care, constituie, la rândul său, teza juridică a susținerilor recurentului), nu este în măsură să afecteze aparența de imparțialitate a magistratului în cauză. Ca atare, odată stabilite ca nefiind subsumabile motivelor de incompabilitate prevăzute de lege, susținerile recurentului (identice în esență cu cele ce au constituit obiectul cererii de abținere și formulate în afara instrumentului juridic specific al unei cereri de recuzare) sunt unele excluse controlului judiciar, în termenii art. 53 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum s-a arătat anterior. - Este nefondată, de asemenea, critica recurentului referitoare la greșita reținere a lipsei unei vătămări procesuale în privința cererii sale de înlocuire a considerentelor tribunalului, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., care fundamentează soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale din litigiul anterior, purtat între aceleași părți, invocată de intimat. Prioritar, se constată că, deși întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținerile menționate, prin care se pune în discuție, în realitate, atât încălcarea normelor de procedură anterior referite, cât și modalitatea de soluționare a incidentului autorității de lucru judecat, pot fi analizate din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ. Verificând, în acest cadru, ansamblul afirmațiilor recurentului, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect neîndeplinirea cerințelor exhibate de norma procedurală invocată, care permite înlăturarea unor considerente eronate și înlocuirea lor cu propriile motive de către instanța superioară, dată fiind justa soluționare a respectivei excepții procesuale. Astfel, se constată că în mod judicios s-a reținut, de către instanțele fondului, lipsa autorității de lucru judecat, sub manifestarea sa pozitivă, asupra aspectului invocat de intimatul-pârât în dezvoltarea excepției invocate (relativ la neîndeplinirea condiției suspensive inserate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 noiembrie 2006), cât timp analiza jurisdicțională din respectiva pricină s-a mărginit la constatarea stingerii dreptului la acțiune al reclamantului ca efect al împlinirii termenului general de prescripție, fără a antama, deci, aspecte ce privesc fondul raportului juridic litigios. În aceste condiții, susținând că examinarea ar fi trebuit să poarte doar asupra cercetării incidenței efectului extinctiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul anterior dintre părți (dosarul nr. x/2019), recurentul demonstrează atât o înțelegere eronată a instituției autorității lucrului judecat (ce nu implică strict cercetarea manifestării negative a acesteia), cât și o nesocotire a principiului disponibilității, aplicabil inclusiv în privința apărărilor pârâtului. Așadar, distinct de aspectul nejustificării, în concret, a unei vătămări procesuale, apte a atrage incidența mijlocului procesual stabilit de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., se constată că instanțele fondului au respins, în mod legal, excepția invocată fără a realiza și o verificare a condițiilor inserate în art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cum eronat invocă recurentul, inclusiv din moment ce aceasta s-ar fi situat în afara limitelor învestirii instanței de către intimatul-pârât, prin invocarea respectivului incident procedural. Astfel fiind, reclamarea lipsei unei analize subsidiare (cu depășirea limitelor învestirii) și care, în opinia recurentului, ar fi prevalat asupra celor statuate asupra chestiunii litigioase la care s-a referit în mod expres intimatul (în sensul substituirii acestora), nu constituie un aspect ce se circumscrie remediului procedural la care face referire partea, cum în mod corect a reținut și instanța de prim control judiciar. - Este lipsită de fundament și critica subsumată, de asemenea, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la greșita admitere a excepției inadmisibilității acțiunii. Contrar afirmațiilor recurentului, se observă că instanța de apel, concordant cu raționamentul logico-juridic al tribunalului, a reținut în mod judicios că, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, solicitării reclamantului de a obține o hotărâre judecătorească prin care să se constate intervenită rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27 noiembrie 2006, în temeiul pactului comisoriu de grad IV prevăzut în cadrul acestuia, i se opun dispozițiile art. 35 C. proc. civ., conform cărora "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege". Consacrând principiul subsidiarității acțiunii în constatare, fără a face vreo distincție în funcție de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, față de acțiunea în realizare, norma procedurală anterior expusă impune, deci, inadmisibilitatea oricărei categorii a acțiunii în constatare, atât timp cât ar fi deschisă calea acțiunii în realizare. Așadar, distinct de interesul promovării unei acțiuni în constatare, pe care partea îl afirmă (fiind necesar însă a demonstra că sunt întrunite toate cerințele impuse de lege privitoare la această condiție de exercițiu a acțiunii civile), trebuie să nu existe nicio altă cale procedurală de realizare a dreptului, întrucât legiuitorul, în vederea înlăturării definitive a oricărui diferend cu privire la dreptul respectiv, acordă prioritate cererii în realizare. Or, în speță, reclamantul a avut la dispoziție o asemenea cale, în realizarea dreptului (în desființarea respectivei convenții), pe care a și promovat-o, aceasta constituind obiectul dosarului nr. x/2019, demers procesual respins, ca prescris, astfel încât acțiunea în constatare privind același drept litigios își păstrează caracterul subsidiar și deci, inadmisibil. Contrar afirmațiilor recurentului referitoare la lipsa unei căi legale pentru realizarea dreptului, se observă că pretenția ce a format obiectul judecății anterioare tindea la valorificarea aceleiași sancțiuni civile, deduse din afirmata neexecutare (culpabilă), de către intimat, a obligației de achitare a restului de preț, fiind urmărită, deci, aceeași finalitate juridică, a stabilirii, în urma examinării jurisdicționale a cauzei, a ineficacității convenției părților. Astfel, grefându-se, în cauza anterioară, pe clauzele contractuale prin care s-a stabilit ca restul de preț să fie achitat, de către intimatul-cumpărător, la momentul sistării stării de indiviziune (partajării imobilului într-o anumită configurație), recurentul a indicat, prin cererea introductivă din respectiva pricină, imposibilitatea realizării condiției suspensive, ca urmare a intervenirii partajului imobilului (prin sentința nr. 6956 din 30 aprilie 2013 a Judecătoriei Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2007, definitivă prin decizia nr. 520 din 23 octombrie 2013 a Tribunalului Iași) într-o altă modalitate decât cea stipulată prin convenție, aspect care, coroborat cu neachitarea diferenței de preț, ar fi constituit, în opinia sa, o împrejurare de natură a conduce la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare. Reiterând aceleași circumstanțe în conturarea vinovăției părții cocontractante cu cele deduse judecății în litigiul anterior, recurentul a arătat, prin cererea introductivă din prezenta pricină, că pretinsa neexecutare culpabilă a obligației intimatului ar fi atras, de fapt, incidența pactului comisoriu de grad IV inserat în respectiva convenție, susținând, totodată, că, din eroare, a promovat anterior o acțiune în realizare, în locul uneia în constatarea rezoluțiunii de drept a aceluiași act juridic. Or, recurentul a optat, chiar în prezența unui pact comisoriu, pentru o rezoluțiune judiciară, supunând verificării jurisdicționale îndeplinirea condițiilor pentru ineficacitatea convenției, ca urmare a neîndeplinirii obligației de plată a diferenței de preț de către pârât. Împrejurarea că rezultatul judecății anterioare a fost nefavorabil nu deschide părții calea unei noi acțiuni prin care să invoce incidența aceleiași sancțiuni, sub motiv că ar fi vorba, de data aceasta, de rezoluțiunea convențională, iar nu de cea judiciară. Astfel, invocând o pretinsă alegere eronată a mijlocului procesual apt a atrage desființarea contractului de vânzare-cumpărare dintre părțile litigante, se constată că recurentul omite atât parcursul procesual al celui dintâi litigiu dintre părți, cât și configurația juridică a elementelor cererii de chemare în judecată deduse judecății în prezenta cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul s-a prevalat (fără succes) de aceeași clauză comisorie și în litigiul anterior. În acest sens, se observă că, prin cererea de apel din respectiva pricină, reclamantul a solicitat desființarea sentinței nr. 156 din 3 februarie 2021 a Tribunalului Iași, secția I civilă, respingerea excepției prescripției acțiunii și recalificarea acesteia ca una în constatarea rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27.11.2006, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în limitele stabilite prin pactul comisoriu expres. Susținând lipsa oricărui temei de fapt și de drept pentru reținerea, în respectiva pricină, de către tribunal, a existenței unei acțiuni în realizare, supusă prescripției extinctive, partea a arătat, prin apelul formulat, că prima instanța avea obligația cercetării contractului supus judecății și a observării existenței pactului comisoriu expres, care impunea, în opinia sa, calificarea acțiunii ca fiind una în constatare, cu efectele juridice care decurg din această împrejurare. Or, procedând la analiza acestor afirmații, Curtea de Apel Iași, secția civilă a stabilit, prin decizia nr. 568 din 24 noiembrie 2021, că, sub semnul necalificării juridice exacte a actelor și faptelor prezentate judecății, reclamantul impută, de fapt, primei instanțe sesizate omisiunea de a pune, din oficiu, în dezbatere, schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, pretinzând că acțiunea sa trebuia calificată ca fiind una în constatarea intervenirii pactului comisoriu de ultim grad stipulat prin contract. Ca atare, făcând aplicarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. (care interzic reclamantului să solicite, prin cererea de apel, schimbarea calității părților, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată și nici să formuleze pretenții noi), aceeași instanță a înlăturat susținerile formulate, constatând că solicitarea reclamantului (de constatare a operării pactului comisoriu expres) constituie o cerere nouă, ce încalcă limitele efectului devolutiv consacrate prin regula tantum devolutum quantum iudicatum. În acest cadru, invocând prin cererea de chemare în judecată din litigiul pendinte promovarea în mod eronat, anterior, a unei acțiuni în realizare, recurentul tinde, inadecvat procedural, la complinirea lipsurilor celui dintâi demers procesual, pentru a beneficia, în acest mod, de regimul juridic al imprescriptibilității acțiunii în constatare. - În acest context, sunt, de asemenea, lipsite de fundament susținerile recurentului, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greșita interpretare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.020-1.021 C. civ. de la 1864 și a considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 857/2019 (de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 teza a doua din C. proc. civ.), dată fiind existența unui drept de opțiune al reclamantului în a solicita rezoluțiunea judiciară a unui contract în cadrul căruia este inserat un pact comisoriu de grad IV. Critica formulată ignoră, conform celor arătate în precedent, că, având deschisă calea rezoluțiunii convenționale (conform pactului comisoriu expres), recurentul a ales să promoveze acțiunea în rezoluțiune judiciară, optând astfel pentru a obține ineficacitatea contractului pe baza verificărilor instanței, iar nu prin activarea clauzei comisorii. Ca atare, dreptul creditorului de a recurge la remediul pe care îl consideră mai potrivit, în funcție de circumstanțele cauzei, în a conduce la desființarea contractului a fost exercitat conform acțiunii promovate anterior, fără ca această situație să mai permită, în ipoteza unui rezultat negativ (în speță constatându-se prescris dreptul la acțiune, conform art. 2.517 C. civ.), învestirea din nou a instanței, în valorificarea aceluiași remediu (de data aceasta ca efect al pactului comisoriu), dar în scopul evident al eludării regimului prescripției extinctive aplicat primului demers al reclamantului. De altfel, acest aspect rezultă, cu evidență, inclusiv din maniera în care partea reclamantă a înțeles să formuleze pretențiile din prezenta pricină, urmărind, identic judecății anterioare, repunerea părților în situația anterioară, specific acțiunilor în realizare. Necircumscrisă, deci, unei acțiuni în constatare tipice (care presupune tocmai, prin elementele sale definitorii, faptul că hotărârea judecătorească prin care se admite o astfel de cerere nu modifică situația juridică preexistentă, ci doar o consolidează, nefiind, în consecință, susceptibilă de executare silită), cererea introductivă de instanță din litigiul pendinte se dovedește a fi, în realitate, un vehicul procesual menit a repune în discuție, impropriu, aceleași chestiuni litigioase ce se repercutează asupra înlăturării din circuitul civil a efectelor respectivului act juridic. Astfel fiind, aspectele relevate în cadrul acestei critici, în legătură cu admisibilitatea prezentului demers judiciar din perspectiva caracterului excepțional al acțiunii în constatare (rezoluțiune de drept în temeiul unui pact comisoriu de grad IV) în raport cu o acțiune în realizare (rezoluțiune judiciară) sunt unele care ignoră situația concretă regăsită în speță, în condițiile în care recurentul a înțeles, în mod similar, în ambele pricini, să pretindă, ca element fundamental, restabilirea situației juridice anterioare încheierii actului, ca urmare a aplicării aceleiași sancțiuni, care ar fi atras ineficacitatea sa pentru neîndeplinirea obligației privind plata diferenței de preț. Prin urmare, întrucât aspectele deduse judecății în prezenta pricină reprezintă, în esență, reiterări ale pretențiilor formulate pe calea acțiunii în realizare promovate inițial de către partea reclamantă, acțiunea în constatarea aceleiași sancțiuni se dovedește a fi inadmisibilă. Lipsită de temei este și susținerea referitoare la eventuala lipsă de obiect a celui dintâi demers judiciar al reclamantului, care, în opinia recurentului, ar fi permis declanșarea acțiunii în constatare, în contextul în care, fără a opune un aspect concret de nelegalitate, partea ignoră faptul că, în aplicarea principiului disponibilității, a fost cea care a sesizat instanța, configurând elementele judecății anterioare, corespunzătoare unei acțiuni în realizare. Afirmația este în egală măsură și lipsită de pertinență, din moment ce, dispunând în mod efectiv, în temeiul legii și corespunzător opțiunii părții, de un mijloc procedural în realizarea dreptului afirmat, rezultatul judecății fondului raportului juridic era oricum lipsit de relevanță cât privește cercetarea admisibilității prezentei acțiuni. - În acest context, nu este contradictorie, ci în deplină concordanță cu statuările anterioare, argumentația juridică a instanței de apel care, deși a reținut că a fost învestită, prin cererea introductivă, cu o solicitare de constatare a operării pactului comisoriu, a stabilit și că acțiunea în constatare promovată nu reprezintă calea legală de acțiune, date fiind circumstanțele particulare existente în cauză. Or, în acord cu cele expuse anterior, aceste considerente se întemeiază, în mod logic, pe analiza de ansamblu a cauzei, care a relevat formularea anterior, de către recurent, a unei acțiuni în realizare apte a conduce la constatarea intervenirii rezoluțiunii contractului, cu consecința juridică la care tinde partea reclamantă și în prezenta speță, a repunerii părților în situația anterioară, demers respins, însă, ca prescris. Reiese, așadar, cu claritate, din conținutul considerentelor deciziei atacate, că instanța de apel a stabilit în mod coerent, în dezvoltarea silogismului juridic, cadrul procedural incident, neputându-se reține existența unor contradicții, argumentele instanței constituindu-se într-o înlănțuire logică a circumstanțelor specifice prezentei cauze și a regulilor de drept pe baza cărora s-au fundamentat statuările curții. Dimpotrivă, demersul judiciar al părții este unul contradictoriu, de vreme ce, în prezența unui pact comisoriu, a ales să învestească instanța cu o acțiune în rezoluțiune judiciară, optând astfel pentru calea de valorificare a dreptului (dar în mod impropriu), cu depășirea termenului de prescripție extinctivă, conform rezultatului judecății anterioare (ceea ce nu-i deschide însă calea unei noi acțiuni, în aplicarea aceleiași sancțiuni, prin activarea pactului comisoriu, în contextul în care alegerea procesuală a părții a fost în sensul rezoluțiunii judiciare). Se constată, așadar, că situația evidențiată de parte nu se încadrează în ipoteza afirmată a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (din moment ce nu vizează existența unor considerente opuse, care să evidențieze eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care să facă imposibilă verificarea jurisdicțională a hotărârii de către instanța de recurs), ci vizează doar dezacordul recurentului în raport cu hotărârea atacată. - În mod similar, nici cea din urmă critică, întemeiată pe același motiv de recurs, prin care invocă neexaminarea susținerilor sale referitoare la existența, în cadrul hotărârii primei instanțe, doar a unor considerente străine de natura cauzei, dată fiind lipsa unei analize privitoare la obiectul cauzei, constând în solicitarea de constatare a rezoluțiunii de drept a contractului, nu poate fi primită. Contrar susținerilor recurentului, decizia atacată conține argumentele pentru care, respingând apelul reclamantului, a validat sentința de primă instanță, nefiind necesară și nici posibilă, față de aspectele care s-au impus cu prioritate verificării jurisdicționale, analiza fondului raportului juridic. Ca atare, potrivit tuturor argumentelor expuse anterior, se va constata lipsa de fundament a recursului reclamantului, care va fi respins în consecință. Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acestuia la plata către intimatul B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.000 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura nr. x/20.05.2025, achitate prin ordinul de plată din aceeași dată, depuse la dosar.