Decizie nr. 73 din 27.05.2021

La originea cauzei se află sesizarea privind controlul constituționalității articolului 24 alin. (12) din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale, depusă de către doamnele Ludmila Guzun și Doina Gherman și de domnii Igor Vremea și Petru Frunze, deputați în Parlament.

Sesizarea a fost depusă la Curtea Constituțională pe 31 decembrie 2020, în baza articolelor 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale. A. Legislația pertinentă

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele: Articolul 1 Statul Republica Moldova „[…] (3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.” Articolul 16 Egalitatea „(1) Respectarea și ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului. (2) Toți cetățenii Republicii Moldova sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială.” Articolul 22 Neretroactivitatea legii „Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.” Articolul 54 Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți „[…] (2) Exercițiul drepturilor și libertăților nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional și sunt necesare în interesele securității naționale, integrității teritoriale, bunăstării economice a țării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă și infracțiunilor, protejării drepturilor, libertăților și demnității altor persoane, împiedicării divulgării informațiilor confidențiale sau garantării autorității și imparțialității justiției. […] (4) Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății.”

Prevederile relevante ale Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale sunt următoarele: Articolul 24 Dispoziții tranzitorii „(1) Prezenta lege intră în vigoare de la 1 august 2016, cu excepția prevederilor art. 7, care vor intra în vigoare începând cu 1 ianuarie 2018. […] (12) Situațiile de conflict de interese nesoluționate până la intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și cele apărute după intrarea ei în vigoare, se declară și se soluționează conform prevederilor prezentei legi.” ÎN DREPT A. Argumentele autorilor sesizării

Autorii sesizării susțin că, în baza prevederilor contestate, situațiile de conflict de interese produse și nesoluționate până la 1 august 2016 (data intrării în vigoare a Legii (noi ) nr. 133 din 17 iunie 2016, sub imperiul Legii ( anterioare ) nr. 16 din 15 februarie 2008 și, respectiv, a legilor penale și contravenționale de la acel moment, urmează să fie soluționate conform prevederilor Legii noi. Acest fapt încalcă principiul neretroactivități legii reglementat de articolul 22 din Constituție.

În motivarea sesizării, autorii ei menționează că prevederile contestate agravează situația anumitor categorii de subiecți ai declarării, deoarece conduc la aplicarea normelor privind interdicția de deținere a unei funcții publice pentru faptele comise până la 1 august 2016.

De asemenea, autorii sesizării susțin că prevederile contestate discriminează persoanele ale căror situații de conflict de interese sunt soluționate conform Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 comparativ cu persoanele ale căror situații sunt soluționate potrivit Legii nr. 16 din 15 februarie 2008, deoarece Legea nouă agravează calificările acordate situațiilor de conflict și, respectiv, consecințele survenite.

Autorii sesizării susțin că prevederile contestate contravin articolelor 1 alin. (3), 16, 22 și 54 alineatele (2) și (4) din Constituție. B. Aprecierea Curții

Examinând admisibilitatea sesizării, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale, ține de competența Curții Constituționale.

Obiectul sesizării îl constituie articolul 24 alin. (12) din Legea privind declararea averii și a intereselor personale. Aceste prevederi au mai constituit obiect al sesizării nr. 101g/2020.

Astfel, prin Decizia nr. 127 din 29 octombrie 2020, Curtea a declarat inadmisibilă sesizarea nr. 101g/2020 în partea referitoare la articolul 24 alin. (12) din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale, pentru că dispozițiile articolului 24 alin. (12) din Lege nu erau aplicabile la soluționarea cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate (a se vedea § 26 din decizie).

În acest context, Curtea notează că respingerea sesizării nr. 101g/2020 nu reprezintă un impediment pentru a solicita controlul de constituționalitate al acelorași prevederi din perspectiva altor argumente.

În acest caz, Curtea observă că prezenta sesizare este formulată de un grup de deputați, în baza articolelor 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale.

Autorii sesizării au susținut că prevederile contestate contravin articolelor 1 alin. (3) [ preeminența dreptului ], 16 [ egalitatea ], 22 [ neretroactivitatea legii ] și 54 alineatele (2) și (4) [ restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți ] din Constituție .

În jurisprudența sa, Curtea a stabilit că articolele 1 alin. (3), 23 alin. (2) și 54 din Constituție nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Acestea pot fi invocate, în special, dacă se constată aplicabilitatea lor împreună cu alte dispoziții din Constituție (a se vedea HCC nr. 29 din 12 decembrie 2019, § 19; HCC nr. 6 din 10 martie 2020, § 25; HCC nr. 13 din 21 mai 2020, § 41; HCC nr. 25 din 29 octombrie 2020, § 29; HCC nr. 2 din 12 ianuarie 2021, § 20; HCC nr. 3 din 14 ianuarie 2021, § 22).

Cu referire la incidența articolului 16 din Constituție, Curtea a subliniat că dispozițiile sale nu pot fi aplicate de sine stătător, ci doar dacă sunt coroborate cu un drept fundamental. Principiul nediscriminării nu constituie o problemă de constituționalitate atât timp cât nu este afectat un drept fundamental (a se vedea DCC nr. 34 din 30 martie 2021, § 14) . Având în vedere argumentele autorilor sesizării, Curtea va analiza dacă în prezenta cauză este incident dreptul fundamental garantat de articolul 22 din Constituție.

Dispozițiile articolului 22 din Constituție garantează neretroactivitatea legii penale, în sensul larg al noțiunii „penal” (care include dreptul penal și dreptul contravențional), adică principiul legalității incriminării și a pedepsei penale ( nullum crimen, nulla poena sine lege ). Astfel, de principiu, exigențele articolului 22 din Constituție sunt incidente în cazul normelor de drept penal substanțial (a se vedea DCC nr. 37 din 30 martie 2021, § 42).

Principiul nullum crimen, nulla poena sine lege este garantat și de articolul 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că articolul 7 din Convenție interzice în mod absolut aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când aplicarea se face în dezavantajul persoanei ( Del Río Prada v. Spania [MC], 21 octombrie 2013, § 116). Principiul neretroactivității legii penale se referă atât la dispozițiile care definesc infracțiunile ( Vasiliauskas v. Lituania [MC], 20 octombrie 2015, §§ 165-166), cât și la cele care stabilesc pedepsele ( M. v. Germania , 17 decembrie 2009, §§ 123 și 135-137; Gurguchiani v. Spania , 15 decembrie 2009, §§ 32-44).

De asemenea, Curtea Europeană a stabilit că pentru calificarea unei dispoziții legale ca aparținând dreptului penal substanțial sau dreptului penal procedural, se va examina în ce măsură această dispoziție influențează calificarea infracțiunii sau severitatea pedepsei în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Scoppola v. Italia (nr. 2) [MC], 17 septembrie 2009, § 110-113; Previti v. Italia , 12 februarie 2013, § 80).

Sub acest aspect, Curtea reamintește că a stabilit criteriile care vor fi avute în vedere pentru a determina natura juridică a unei prevederi normative, i.e. de drept substanțial sau de drept procedural: obiectul de reglementare al normei, scopul reglementării și rezultatul la care conduce norma (a se vedea, mutatis mutandis , DCC nr. 85 din 9 iulie 2018, § 24).

Din perspectiva criteriilor menționate, Curtea reține că prevederile articolului 24 alin. (12) din Legea privind declararea averii și a intereselor personale sunt dispoziții tranzitorii referitoare la acțiunea legii în timp. Așadar, legea nouă se aplică: (i) în cazul conflictului de interese apărut și nesoluționat până la intrarea în vigoare a legii noi și (ii) în cazul conflictului de interese apărut după intrarea în vigoare a legii noi. În argumentele sesizării, autorii ei se referă doar la primul caz, i.e. situațiile de conflict de interese nesoluționate până la intrarea în vigoare a legii noi.

De asemenea, Curtea observă că obligația soluționării conflictului de interese ține de competența subiectului declarării și a autorităților informate și se exercită în termenul și condițiile reglementate de articolul 14 din Lege. Astfel, potrivit acestui articol, după caz, conducătorul organizației publice, Autoritatea Națională de Integritate sau Consiliul de Integritate, în termen de 3 zile de la data la care a fost informat despre conflictul de interese real al subiectului declarării, are obligația să soluționeze conflictul de interese (alin. (5)-(8)). De asemenea, subiectul declarării poate soluționa conflictul de interese real în care se află prin abținerea de la rezolvarea cererii/demersului, de la emiterea/adoptarea actului administrativ, de la încheierea actului juridic, de la participarea la luarea unei decizii sau luarea deciziei/votare, informând toate părțile vizate de decizia respectivă în privința măsurilor luate pentru a proteja corectitudinea procesului de luare a deciziilor (alin. (4)).

Așadar, Curtea notează că articolul 24 alin. (12) din Legea privind declararea averii și a intereselor personale stabilește că conflictul de interese apărut și nesoluționat până la intrarea în vigoare a legii în discuție va fi soluționat conform prevederilor legii noi. Această situație cuprinde procedura de soluționare a conflictului de interese real care, la momentul intrării în vigoare a legii ( noi ), i.e ., 1 august 2016, este în derulare (pendinte) și care, ipotetic, putea dura cel mult trei zile. În acest caz, nu se manifestă un caracter retroactiv, deoarece legea nouă se aplică cazurilor/situațiilor care au început în trecut, dar care încă nu s-au încheiat.

Sub acest aspect, Curtea reiterează că o lege este retroactivă când atinge sau modifică situații trecute, definitiv stabilite, sau acte care și-au epuizat toate efectele în trecut. Așadar, se consideră că o lege manifestă un efect retroactiv atunci când este aplicabilă unor tranzacții/cazuri care au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În această situație, legea nouă alterează efectele juridice produse înainte de existența sa. Din contră, nu se manifestă un caracter retroactiv în situația în care legea nouă se aplică activităților/cazurilor care au început în trecut, dar care încă nu s-au încheiat (a se vedea DCC nr. 142 din 12 decembrie 2019, §§ 17-18). Astfel, potrivit prevederilor contestate în prezenta cauză, atât timp cât perioada legală de trei zile prevăzută pentru soluționarea conflictului de interese real nu a expirat, nu poate fi afectat principiul neretroactivității legii.

Totodată, Curtea observă că prevederile articolului 24 alin. (12) din Legea privind declararea averii și a intereselor personale fac parte din norme de drept procedural. Aceste prevederi nu sunt de natură să incrimineze și, respectiv, să influențeze calificarea faptei ca contravenție/infracțiune sau severitatea pedepsei aplicabile. În consecință, Curtea notează că articolul 22 din Constituție nu este incident în prezenta cauză.

De asemenea, Curtea reține că autorii sesizării nu au invocat un alt drept fundamental din Constituție, altul decât nullum crimen, nulla poena sine lege , prevăzut de articolul 22 din Constituție. În aceste condiții, nici articolele 1 alin. (3), 16 și 54 alineatele (2) și (4) din Constituție nu sunt incidente.

Prin urmare, în baza celor menționate supra , Curtea constată că sesizarea este inadmisibilă și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond. Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin. (1) lit. a), 140 alin. (2) din Constituție, 26 alin. (1) din Legea cu privire la Curtea Constituțională, 61 alin. (3) și 64 din Codul jurisdicției constituționale, Curtea Constituțională DECIDE: 1. Se declară inadmisibilă sesizarea privind controlul constituționalității articolului 24 alin. (12) din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale, depusă de către doamnele Ludmila Guzun și Doina Gherman și de domnii Igor Vremea și Petru Frunze, deputați în Parlamentul Republicii Moldova. 2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Președinte Domnica MANOLE Chișinău, 27 mai 2021 DCC nr. 73 Dosarul nr. 227a/2020