Decizie nr. 160 din 12.12.2024

La originea cauzei se află sesizarea privind controlul constituționalității articolului 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale, depusă la Curtea Constituțională, pe baza articolelor 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale, de dl Vlad Batrîncea, deputat în Parlament.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale sunt următoarele:

Referitor la criticile privind încălcarea procedurii legislative, autorul sesizării susține că proiectul legii privind declararea averii și intereselor personale a fost înaintat de Guvern și votat de Parlament în primă lectură la 26 februarie 2016. Ulterior, dl deputat Igor Vremea a prezentat un amendament la proiectul legii referitor la introducerea obligării membrilor colegiilor/comisiilor de admitere în profesie, de evaluare, disciplinare și/sau de etică a profesiilor conexe justiției să depună declarațiile de avere și interese personale. La 20 iunie 2016, proiectul de lege cu amendamentul în discuție a fost votat în lectură finală, devenind Legea nr. 133. În aceste condiții, autorul sesizării menționează că, potrivit scopului legii indicat în nota informativă, legea urmărește eficientizarea sistemului de declarare a averii și a intereselor personale de către funcționarii publici. Totuși, includerea membrilor colegiilor/comisiilor de admitere în profesie, de evaluare, disciplinare și/sau de etică a profesiilor conexe justiției în categoria subiectelor declarării se află în disonanță cu scopul legii. Amendamentul în discuție a fost votat contrar prevederilor Legii privind actele legislative, în special celor referitoare la efectuarea unei expertize.

Din perspectiva criticilor de substanță, autorul sesizării afirmă că independența profesiei de avocat față de stat constituie, în toate manifestările sale generale, una dintre caracteristicile societății libere (a se vedea Hotărârea Curții Constituționale nr. 18 din 3 iulie 2018). Independența profesiei de avocat este o condiție sine qua non a exercitării dreptului de acces la justiție și la apărare. Independența funcțională a avocaturii se referă la raporturile dintre avocat și organele statale.

Organele de autoadministrare ale avocaților - Uniunea Avocaților - funcționează pe baza principiului autonomiei. În cadrul Uniunii se constituie și funcționează Comisia de licențiere a profesiei de avocat, Comisia de soluționare a contestațiilor, Comisia pentru etică și disciplină, Centrul de Instruire a Avocaților ș.a. (articolul 35 din Legea cu privire la avocatură). În aceste condiții, independența organelor învestite cu atribuții decizionale în cadrul activității avocaționale reprezintă un element al independenței profesiei de avocat. Extinderea competenței Autorității Naționale de Integritate la declarațiile membrilor acestor comisii reprezintă o imixtiune în activitatea avocaților și astfel se încalcă independența avocaților.

Autorul sesizării a mai afirmat că prevederea contestată se referă doar la membrii Comisiei de admitere în profesia de avocat și ai Comisiei de etică și disciplină, dar nu se aplică și față de membrii celorlalte organe de conducere din componența Uniunii Avocaților.

În opinia autorului sesizării, norma contestată contravine articolelor 1 alin. (3), 4, 16, 20, 26 și 54 alin. (3) din Constituție și articolului 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând admisibilitatea sesizării, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale, ține de competența Curții Constituționale.

Conform articolului 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și articolului 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale, deputații din Parlament au competența de a sesiza Curtea Constituțională.

Obiectul sesizării îl constituie prevederile articolului 3 alin. (1) lit. i) din Legea privind declararea averii și a intereselor personale. Aceste prevederi nu au făcut anterior obiectul controlului de constituționalitate.

Autorul sesizării susține că norma criticată contravine articolelor 1 alin. (3) (preeminența dreptului), 4 (drepturile și libertățile omului), 16 (egalitatea), 20 (accesul liber la justiție), 26 (dreptul la apărare) și 54 (restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți) din Constituție.

Referitor la criticile privind încălcarea procedurii legislative, autorul sesizării a afirmat că amendamentul unui deputat care a introdus norma contestată este în disonanță cu scopul legii declarat în nota informativă. Totuși, autorul sesizării nu a menționat care prevederi constituționale au fost afectate în acest caz. De altfel, dacă ar proceda la examinarea fondului acestui capăt al sesizării, Curtea Constituțională l-ar substitui pe autorul sesizării la prezentarea argumentelor de neconstituționalitate, fapt care ar echivala cu un control din oficiu (a se vedea DCC nr. 19 din 21 martie 2024, § 17; DCC nr. 48 din 14 mai 2024, § 19).

Cu privire la lipsa expertizei, în practica sa recentă, Curtea a respins ca inadmisibile critici care priveau omisiunea de a efectua expertize, menționând că această obligație rezultă din Legea cu privire la actele normative, nu dintr-un principiu constituțional (a se vedea DCC nr. 178 din 12 decembrie 2023, § 32; HCC nr. 5 din 5 martie 2024, § 51).

Referitor la criticile de substanță, Curtea notează că articolele 1 alin. (3) și 4 din Constituție au un caracter general, constituie imperative care stau la baza oricăror reglementări, nu pot reprezenta repere individuale și separate și pot fi invocate, de regulă, dacă se constată aplicabilitatea lor împreună cu alte dispoziții din Constituție (a se vedea DCC nr. 17 din 21 martie 2024, § 23; DCC nr. 26 din 2 aprilie 2024, § 23).

Cu privire la articolele 16 și 54 din Constituție, Curtea reține că acestea nu au o aplicabilitate independentă. Referitor la articolul 16 din Constituție, Curtea a reținut că o condiție primordială pentru existența tratamentului diferențiat o reprezintă caracterul comparabil al situațiilor. Totodată, Curtea a reiterat că dispozițiile constituționale ale articolului 16 devin incidente numai atunci când se demonstrează existența unui tratament diferențiat, precum și în cazul în care tratamentul diferențiat contestat se referă la unul din drepturile fundamentale garantate de Constituție (a se vedea DCC nr. 12 din 6 martie 2024, § 22). De asemenea, articolul 54 din Constituție îi impune Curții un mod de analiză a caracterului proporțional al ingerințelor în drepturile fundamentale. Abia în cadrul analizei ingerinței abstracte în drepturile fundamentale garantate de Constituție Curtea poate pune în operă prevederile acestui articol (a se vedea HCC nr. 12 din 23 aprilie 2024, § 26).

Referitor la incidența articolelor 20 și 26 din Constituție, autorul sesizării a afirmat că obligarea membrilor comisiilor de admitere în profesie, de evaluare, disciplinare și/sau de etică a profesiei de avocat de a depune declarațiile referitoare la avere și interesele personale încalcă independența avocaților. În viziunea acestuia, extinderea competenței Autorității Naționale de Integritate în sensul în care aceasta poate verifica declarațiile membrilor comisiilor menționate reprezintă o imixtiune în activitatea avocaților.

Sub acest aspect, Curtea notează că, din perspectiva articolului 20 din Constituție și a articolului 6 din Convenția Europeană, dreptul fundamental pe care îl au persoanele este un drept la (i) „judecarea cauzei în mod echitabil și public", (ii) „în termen rezonabil" și (iii) de către o instanță care este „independentă", „imparțială" și „instituită de lege".

Cu privire la articolul 26 din Constituție, Curtea reiterează că dreptul la apărare reprezintă totalitatea prerogativelor și a posibilităților pe care persoanele le au, potrivit legii, în vederea apărării intereselor lor (a se vedea HCC nr. 5 din 3 martie 2022, § 65).

În jurisprudența sa, Curtea a notat faptul că un rol esențial în sfera independenței judecătorești îl au și avocații independenți, care își reprezintă clienții fără temeri sau favoruri ilegale, pentru a le proteja drepturile și libertățile. Independența profesiei de avocat față de stat constituie, în toate manifestările sale generale, una dintre caracteristicile societății libere. Interesul publicului de a avea o societate liberă nu cunoaște un domeniu mai sensibil decât independența, imparțialitatea și disponibilitatea avocaților față de cetățeni, prin oferirea de sfaturi și de servicii juridice (a se vedea HCC nr. 18 din 3 iulie 2018, §§ 42, 44).

De asemenea, și Curtea Europeană a notat că independența profesiei de avocat este esențială pentru o funcționare eficientă a justiției echitabile (a se vedea Sialkowska v. Polonia, 22 martie 2007, § 111). Rolul specific al avocaților le conferă acestora o poziție centrală în administrarea justiției, ca protagoniști și intermediari între public și instanțe. Pentru a avea încredere în organele judiciare, publicul trebuie să aibă încredere în competența avocaților de a oferi o reprezentare eficientă (a se vedea Recomandarea 2121 (2018) în favoarea elaborării unei Convenții europene privind profesia de avocat, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 24 ianuarie 2018, § 1). De asemenea, existența unui sistem echitabil de administrare a justiției presupune garantarea independenței avocaților în îndeplinirea îndatoririlor lor profesionale, fără nicio restricție, influență, stimulare, presiune, amenințări sau imixtiuni necorespunzătoare, directe sau indirecte, din orice parte sau pentru orice motiv (a se vedea Recomandarea R(2000)21 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei către statele membre privind libertatea de exercitare a profesiei de avocat, adoptată la 25 octombrie 2000).

Având în vedere considerentele menționate supra, Curtea reține că independența avocatului se referă, din perspectiva articolelor 20 și 26 din Constituție, la activitatea avocatului în contextul consilierii, al apărării și al reprezentării clientului său.

În această cauză, Curtea notează că, potrivit articolului 3 alin. (1) lit. i) din Legea privind declararea averii și a intereselor personale, membrii colegiilor/comisiilor de admitere în profesie, de evaluare, disciplinare și/sau de etică a profesiilor conexe justiției sunt obligați să-și depună declarațiile de avere și interese personale.

Curtea reține că în cadrul Uniunii Avocaților se constituie și funcționează Comisia de licențiere a profesiei de avocat, Comisia de soluționare a contestațiilor, Comisia pentru etică și disciplină, Centrul de Instruire a Avocaților și Comisia de cenzor (a se vedea articolul 35 alin. (6) din Legea nr. 1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură). Curtea observă că, spre exemplu, Comisia de licențiere a profesiei de avocat organizează examenele de admitere la stagiu și de calificare, aprobă rezultatele examenelor de admitere la stagiu și de calificare și adoptă hotărâri privind admiterea în profesie (a se vedea articolul 43 alin. (3) din Lege). Contestațiile privind rezultatele examenelor de admitere la stagiu și ale examenelor de calificare sunt soluționate de Comisia de soluționare a contestațiilor (a se vedea articolul 431 alin. (1) din Lege). De asemenea, Comisia pentru etică și disciplină examinează, în principal, plângerile privind acțiunile avocaților/avocaților stagiari și cazurile de încălcare a disciplinei și a normelor de etică profesională, intentează proceduri disciplinare și adoptă decizii corespunzătoare în această procedură (a se vedea articolul 44 alin. (2) din Lege).

Sub acest aspect, date fiind atribuțiile comisiilor create în cadrul Uniunii Avocaților, Curtea observă că acestea urmăresc accederea în profesia de avocat și exercitarea atribuțiilor profesionale de către avocați/avocați stagiari conform prevederilor legale și normelor de etică aplicabile acestei profesii. Deși membrii comisiilor în discuție dețin calitatea de avocat, ei nu le oferă servicii juridice clienților în cazul exercitării atribuțiilor în cadrul acestor comisii. În aceste condiții, independența avocaților în contextul reprezentării clienților lor, care rezultă din articolul 6 din Convenție și articolele 20 și 26 din Constituție, nu poate fi extrapolată la membrii comisiilor de licențiere a profesiei de avocat, de soluționare a contestațiilor, pentru etică și disciplină a avocaților, în exercitarea atribuțiilor lor în calitate de membri ai acestei comisii. Mai mult, Curtea reține că prin obligarea membrilor acestor comisii de a-și declara averile și interesele personale legislatorul urmărește asigurarea integrității lor. De altfel, integritatea lor permite ca în profesia de avocat să acceadă și să activeze persoane bine-pregătite și corecte din perspectiva etică.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea nu reține în prezenta cauză incidența articolelor 20 și 26 din Constituție invocate de autorul sesizării. Pentru că aceste articolele nu sunt aplicabile, Curtea nu reține nici incidența articolelor 16 și 54 din Constituție.

Prin urmare, pe baza celor menționate supra, Curtea constată că sesizarea este inadmisibilă și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Se declară inadmisibilă sesizarea privind controlul constituționalității articolului 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale depusă de dl Vlad Batrîncea, deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.