CASE OF CONSTANTIN-LUCIAN SPÎNU v. ROMANIA

Cererea privește refuzul autorităților naționale de a permite reclamantului, în timp ce era deținut la închisoarea Jilava, să par ticipe la serviciul religios în afara închisorii, din cauza măsurilor instituite în timpul pandemiei de Covid- 19. Reclamantul invocă art. 9 din Convenție. ÎN FAPT

Reclamantul s- a născut în 1973 și este deținut la Jilava. A fost reprezentat de Balint, avocat.

Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna O. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe .

La momentul faptelor, reclamantul era de ț inut din 12 iunie 2019 la penitenciarul Jilava. Acesta indică faptul că este membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Din dosar reiese că, în 2019 și până la 29 1

La 8 iulie 2020, persoana în cauză a solicitat în scris autorităților penitenciare permisiunea de a participa la serviciul religios. În această cerere scrisă de mână, el a explicat că dorește să participe în fiecare sabat (sâmbăta) organizat într- o biserică adventistă din sectorul 6 din București.

Directorul instituției a refuzat cererea, iar reclamantul a contestat acest refuz în faț a judecă torului de supraveghere a privării de libertate de la Jilava. La 20 iulie 2020, judecătorul l -a audiat pe reclamant.

În fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate, administrația închisorii din Jila va a justificat refuzul în contextul pandemiei de Covid- 19, explicând că aceasta a limitat activitățile permise în afara închisorii. Aceasta a adăugat că, din cauza pandemiei, colaborarea Bisericii Adventiste cu Administrația Națională a Penitenciarelor („ANP”) a fost întreruptă și că reluarea activităților nu fusese încă decisă.

Printr- o decizie din 23 iulie 2020, judecătorul de supraveghere a privării de libertate a respins contestația reclamantului. Acesta a ana lizat ingerința suferită de reclamant și a observat că aceasta era prevăzută de Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri de prevenire și combatere a efectelor pandemiei de Covid- 19 („Legea nr. 55/2020”; infra , pct. 16- 1 7 ) și că urmărea un scop legitim în conformitate cu dispozițiile acestei legi. Acesta a adăugat că restrângerea dreptului reclamantului era rezonabilă și limitată în timp și că nu depășește prin ea însăși un nivel suportabil. În sfârșit, a remarcat că, în contextul pandemiei, instituția penitenciară a suspendat anumite activități în punctele de lucru din interior și toate activitățile în punctele de lucru din exterior, astfel încât cererea reclamantulu i nu a fost examinată de o manieră arbitrară.

Reclamantul a contestat decizia judecătorului de supraveghere a privării de libertate la „instanța de prim grad” din București („judecătoria”).

Printr- o hotărâre definitivă din 11 august 2020, judecătoria a respins acțiunea reclamantului, printr - o decizie ale cărei părți relevante sunt redactate astfel: „[...] [instanța] constată că urmare a situației generate de pandemia în c urs s-au modificat condițiile de desfășurare a activităților de către persoanele private de libertate, modificări ce urmăresc în primul rând garantarea siguranței și sănătății persoanelor custodiate și a celor ce iau contact cu acestea. În acest sens, s -a stabilit de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor prin deciziile generale nr. 28758/09.03.2020 și nr. 446/14.05.2020 că se vor întrerupe activitățile de reintegrare socială din exteriorul unității cât timp vor rămâne în vigoare măsurile impuse de Grupul de suport tehnico- științific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României, iar categoriile de activități desfășurate cu deținuții în exteriorul penitenciarului au fost restrânse fiind păstrate doar cel e absolut necesare, respectiv prezentarea în fața organelor judiciare, prezentarea la controlul medical de speci alitate, transferul între unități penitenciare și activități productive. Totodată, solicitarea petentului nu ar putea fi aprobată din considerentul că activitatea în cadrul bise ricilor a fost închisă, iar acordarea asistenței moral -religioase în penitenciarele din sistem a fost 2

Normele relevante în materia dreptului la libertatea de religie sunt prevăzute în Constituția României și în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal („Legea nr. 254/2013”) sunt rezumate în hotărârea Erlich și Kastro împotriva României (nr. 23735/16 și 23740/16, pct. 9 și 11, 9 iunie 2020).

În plus, în partea sa relevantă în speță, Constituția României prevede următoarele : Art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți „(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordini i, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de g rav. (2) Restrângerea poate fi dispu să numai dacă este necesară într -o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat - o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. ”

În plus, partea relevantă în speță din Legea nr. 254/2013 este redactată astfel: Art. 38 „(3) Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoțite în zone prestabilite din in teriorul penitenciarului, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral - religioase, instruire școlară și formare profesională, sub supraveghere, în grupuri, în spații din i nteriorul penitenciarului care rămân deschise în timpul zilei, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. ”

La 17 martie 2020, Repr ezentanța permanentă a României pe lângă Consiliul Europei a informat pe Secretarul General al Consiliului Europei 3

Prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, precum și cele ale decretelor și ordonanțelor militare emise în România în timpul stării de urgență sunt descrise în decizia Ter heș (citată anterior, pct. 20 -29).

Starea de urgență a fost înlocuită ulterior cu starea de alertă. Legea nr. 55/2020, care a intrat în vigoare la 18 mai 2020, conține următoarele dispoziții relevante în această privință: Art. 1 „(1) Prezenta lege are ca obiect instituirea, pe durata stării de alertă declarate în condițiile legii, în vederea prevenirii și combaterii efectelor pandemiei de COVID -19, a unor măsuri temporare și, după caz, graduale, în scopul protejării drepturilor la viață, la integritate fizică și la ocrotirea sănătății, inclusiv prin restrângerea exercițiului altor drepturi și libertăți fundamentale. ”

Legea nr. 55/2020 conține, între altele, următoarele dispoziții : Art. 61 „(1) Cu privire la executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin decizie a directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, pot fi dispuse următoarele măsuri excepționale: [...] b) organizarea activităților din programul zilnic la care participă persoanele private de libertate, precum activități și programe [...] moral - religioase [...], astfel încât să se respecte timpul minim prevăzut de dispozițiile legale și desfășurarea acestora în grupuri restrânse, cu purtarea echipamentului de protecție individuală și respectarea regulilor de distanțare socială ; [...] g) amânarea exercițiului dreptului la vizită intimă și punerea în aplicare a recompensel or cu permisiunea de ieșire din penitenciar, dacă prin acordarea acestora sunt afectate măsurile de prevenție și siguranță medicală; [...] (2) Măsurile dispuse potrivit alin. (1) trebuie să fie proporționale cu situația care le -a determinat și se comunică, de îndată, ministrului justiției, împreună cu motivele care au stat la baza adoptării acestora. 4

La 14 mai 2020, directorul ANP a adoptat Decizia nr. 446 de aprobare a planului de măsuri pentru sistemul penitenciar după încetarea stării de urgență. Punctul 20 din acest plan, anexat la Decizia nr. 446, detalia măsurile care trebuiau luate atunci cân d deținuții se deplasau în afara închisorii pen tru următoarele motive: prezentarea în fața organelor judiciare, prezentarea la controlul medical de specialitate, transferul între unități penitenciare și activități productive . Punctul 22 prevedea reluarea activităților de reabilitare socială, în special a celor de natură morală și religioasă, în cadrul penitenciarelor cu respectarea normelor de sănătate și de distanțare socială. În mod specific, punctul 27 permitea reluarea activităților religioase, în spec ial a serviciilor religioase, cu respectarea normelor stabilite de autoritățile naționale și de Biserica Ortodoxă. În sfârșit, conform pct. 31, cererile de activități de reintegrare socială în afara închisorii nu puteau fi examinate și aprobate decât în si tuații justificate corespunzător, în funcție de situația epidemiologică a localității vizate de deplasarea planificată, în urma unui aviz medical și cu respectarea normelor medicale, inclusiv a celor referitoare la purtarea de mijloace de protecție.

La 25 iunie 2020, Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 458/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2 006 privind reforma în domeniul sănătății și ale art. 8 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guver nului nr. 11/2020 privind stocurile de urgență medicală, precum și unele măsuri aferente instituirii carantinei.

Această decizie se referea la dispozițiile legislative privind competența ministrului sănătății de a adopta măsuri referitoare la gestionarea situațiilor de urgență cauzate de epidemii, la internarea obligatorie a persoanelor cu anumite boli transmisibi le și la punerea în carantină a persoanelor care intră pe teritoriul național din zonele afectate de o pandemie. Curtea Constituțională a concluzionat că internarea obligatorie și introducerea carantinei restrângeau drepturile fundamentale și că orice astf el de măsuri restrictive ar trebui să fie reglementate de legislația primară. Decizia Curții Constituționale a devenit obligatorie la 2 iulie 2020. 5

Recomandare a Rec(2006)2-rev a Comitetului de Mini ș tri al Consiliului Europei către statele membre privind Regulile penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006 și revizuită și modificată la 1 iulie 2020 („Regulile penitenciare europene”), prevede următoarele : Contacte cu lumea exterioară „24.1 Deținuților li se va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondență, telefon sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, terțe persoane și repr ezentanții organismelor exterioare, precum și să primească vizite de la aceste persoa ne. 24.2 Ori ce restricție sau supraveghere a comunicărilor și vizitelor, necesară în cadrul urmăririi și anchetei penale, menținerii ordinii, securității și siguranței, precum și prevenirii infracțiunilor penale și protecției victimelor – inclusiv în urma unui ordin s pecific dat de o autoritate judiciară – trebuie, totuși, să permită un nivel minim acceptabil de contact. [...] 24.7 Ori de câte ori este posibil, deținutul trebuie să fie autorizat să părăsească penitenciarul fie sub escortă, fie liber, pentru a vizita o rudă bolnavă, pentru a par ticipa la o înmormântare sau pentru alte motive umanita re. [...] ” Libertatea de gândire, de conștiință și de reli gie „ 29.1 Deținuților trebuie să li se respecte libertatea de gândire, de conștiință și de religie. 29.2 Regimul p e nitenciar trebuie să fie organizat astfel încât să permită deținuților să - și manifeste religia și convingerile, să participe la slujbe sau la întruniri, să primească vizitele reprezentanților religiei lor și să aibă cărți sau publicații cu caracter religio s sau spiritual. 29.3 Deținuții nu pot fi obligați să practice anumite religii sau să aibă anumite convingeri, să participe la slujbe sau reuniuni religioase, la practici cu caracter religios sau să accepte vizita unui reprezentat al unei relig ii. ”

Comentariul la Recomandarea Rec (2006)2- rev conține următoarel e precizări: Contacte cu lumea exterioară „Regula 24.5 impune autorităților penitenciare obligația pozitivă de a ajuta deținuții să mențină legături cu lumea exterioară. Autoritățile penitenciare trebuie în special să ia în considerare posibilitatea de a permite oricărui deținut să părăsească închisoarea din motive umanitare, astfel cum prevede Regula 24.7. Curtea Europeană a Dre pturilor 7

La 20 martie 2020, Comitetul european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) a emis o Declarație de principii privind tratamentul persoanelor private de libertate în contextul pandemiei de coronavirus (Covid- 19). Această declarație conține în special următoarele pasaje: „1) Principiul de bază trebuie să fie acela al luării tuturor măsurilor posibile pentru a proteja sănătatea și siguranța tuturor persoanelor private de libertate. Adoptarea unor astfel de măsuri contribuie, în egală măsură, la păstrarea sănătății și siguranței personalului. 8

La 9 iulie 2020, CPT a făcut o nouă Declarație privind situația persoanelor private de libertate în contextul pandemiei actuale de Covid-19. Noua declar ație conține în special următorul pasaj: „[...] În plus, multe răspunsuri se referă la măsurile luate pentru a facilita contactul persoanelor private de libertate cu lumea exterioară pentru a contrabalansa restricțiile impuse din motive de sănătate publică. Aceste măsuri includ accesul la apeluri video prin internet sau accesul mai frecvent și mai îndelungat la telefon atât timp cât vizitele rămân interzise. Este important ca restricțiile temporare impuse pentru a împiedica răspândirea virusului să fie ridicate de îndată ce acestea nu mai sunt necesare. Printre acestea se numără restricțiile impuse persoanelor private de libertate în ceea ce privește contactul cu lumea exterioară și reducerea numărului de activități disponibile pentru acestea. ” ÎN DREPT

Reclamantul pretinde o încălcare a dreptului său la libertatea de religie. Acesta invocă art. 9 din Convenție, redactat după cum urmează: „(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a- și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a- și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, p rin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor. (2) Libertatea de a- și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într -o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. ” A. Cu privire la admisibilitat e

Constatând că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenție, Curtea o declară admisibilă. 9

Reclamantul se plânge de faptul că i - a fost încălcat drept ul la respectarea religiei sale. Acesta consideră că această ingerință nu a fost în conformitate cu Convenția, în special pentru că nu era „prevăzută de lege”. Acesta susține că refuzul administrației penitenciarului de a - i permite să participe la serviciile religioase s-a bazat pe deciziile directorului ANP, care, în opinia lui, nu puteau fi considerate drept „o lege” în sensul Convenției. În acest sens, invocă hotărârea nr. 458 din 25 iunie 2020 a Curții Constituționale a României (supra, pct. 19- 2 0 ), din c are a dedus că ingerința pe care susținea că a suferit - o era lipsită de un temei juridic, de oarece nu decurgea din legislația primară.

În opinia reclamantului, art. 38 din Legea nr. 254/2013 (supra, pc t. 13) consacră un drept absolut de deplasare în interiorul și în afara penitenciarului și numai modalitățile de exercitare a acestui drept pot fi stabilite în regulamentul de aplicare a legii.

În sfârșit, reclamantul susține că această ingerință nu a fost necesară, proporțională și acceptabilă într - o societate democratică. Acesta indică faptul că biserica adventistă pe care o frecventa a continuat să asigure serviciul religios cu un număr limitat de participanți care prezentau un test PC R negati v și că accesul la acest serviciu era cu atât mai important pentru el, cu cât îi permitea să - și găsească un echilibru și să traverseze mai ușor perioada de detenție. Acesta consideră că practicarea unei activități religioase contribuie la reformarea persoanelor private de libertate. b) Guvernul

Guvernul declară că Legea nr. 254/2013 recunoaște dreptul persoanelor private de libertate la respectarea religiei lor. Acesta precizează că cererea reclamantului se baza pe art. 38 din lege, dar că această dispoziție prevedea doar posibilitatea – nu și dreptul – de a participa la activități religioase în afara închisorilor.

Guvernul indică faptul că administrația instituției din Jilava i -a permis reclamantului, în anul 2019 și până la 29 februarie 2020, să participe la serviciile religioase ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, deși acesta se declarase creștin ortodox în momentul încarcerării sale, făcuse ulterior cereri specifice în le gătură cu alte religii și nu făcuse dovada convertirii sale sau a apartenenței la Biserica Adventistă .

Guvernul susține că refuzul de a - i permite reclamantului să participe la serviciile religioase în iulie 2020 nu a afectat substanța dreptului său și a reprezentat o măsură care, luată în contextul general al pandemiei, nu a avut un caracter arbitrar sau discriminatoriu. În acest sens, se referă în special la 10

Guvernul amintește faptul că România a luat decizia de a invoca dreptul de derogare prevăzut la art. 15 din Convenție și că, pe baza acestei derogări, autoritățile naționale au luat măsuri specifice după declararea stării de urgență.

În plus, Guvernul susține că starea de alertă a fost introdusă după încetarea stării de urgență și că anumite măsuri restrictive au fost menținute, iar autoritățile au avut în vedere o relaxare treptată a acestor măsuri în funcție de evoluția situației. Acesta declară că Decizia nr. 446 din 14 mai 2020 a directorului ANP a restrâns astfel categoriile de activități pe care deținuții le puteau desfășura în afara închisorilor (su pra, pc t. 18 ). Acesta adaugă faptul că activitățile instituțiilor religioase au fost de asemenea afectate, deoarece a fost reglementat accesul la lăcașurile de cult și au fost adoptate măsuri sanitare specifice. Precizează că, potrivit informațiilor furnizate de Biserica Adventistă, serviciile religioase au fost suspendate pentru anumite perioade (de la 13 martie la 20 iunie 2020, de la 20 noiembrie la 5 decembrie 2020 și de la 17 la 24 aprilie 2021), iar reluarea activităților s - a făcut în mod treptat. Acesta afirmă că biserica adventistă pe care dorea să o frecventeze reclamantul ș i -a suspendat astfel activitatea pentru anumite perioade în 202 0 și 2021, că numărul de persoane admise în acest lăcaș de cult a fost limitat la 60 și că participarea la slujbă putea să fie supusă unei înscrieri prealabile.

Guvernul arată că ANP și Biserica Adventistă au convenit ca asistența religioas ă să fie oferită sub alte forme și că închisoarea Jilava a fost prima închisoare care a oferit asistență religioasă online. Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, Biserica Adventistă a început să ofere asistență religioasă online în închisoarea Jilava începând cu 17 octombrie 2020. Guvernul precizează, de asemenea, că acolo au fost organizate activități religioase online în fiecare sâmbătă, între orele 8.00 și 16.00, sub formă de videoconferințe. Acesta afirmă că reclamantul a refuzat să participe la a ceste activități online și nu a făcut nicio altă cerere legată de exercitarea dreptului său la respectarea religiei.

Guvernul susține că a fost practic imposibil să se dea curs cererii de permisiune de a ieși din penitenciar formulate de reclamant în scopul participării la serviciul religios în fiecare sâmbătă, din cauza evoluției stării de sănătate și a naturii vagi a acestei cereri, care nu avea o limită în timp.

Guver nul a concluzionat că nu a existat nicio ingerință asupra libertăți i religioase a reclamantului. 11

Acest terț intervenient recunoaște faptul că, în general, art. 9 din Convenție nu garantează deținuților dreptul de a - și manifesta religia în afara unităților penitenciare. Acesta observă apoi, că prezenta cauză se distinge de alte cauze deja soluționate de Curte prin faptul că refuzul de a -i permite reclamantului să participe la serviciul religios în afara închisorii nu s -a bazat pe motive disciplinare, ci pe motive sanitare.

Terțul intervenient consideră că măsurile sanitare luate de autorități au avut un scop legitim, și anume protecția sănătății publice. Cu toate acestea, consideră că scopul de a proteja sănătatea publică nu este un drept sau o libertate concurentă cu libertatea de religie, ci doar o limită legitimă a exercitării acestei libertăți. În opinia acestuia, în contextul penitenciar ar trebui să se facă o distincție între prezența reală sau cel puțin potențială a deținuților bolnavi și prezența generalizată a bolii în societate.

În opinia terțului intervenient, restrângerile aduse libertății de manifestare a propriei religii trebuie să fie proporționale, nu generale și absolute. Acesta consideră că atunci când măsuri de sănătate nelimitate sunt cumulate, justificarea acestora devine dificilă. Acesta adaugă că trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărei religii, precizând că sărbătorirea cultului în anumite biserici necesită prezența colectivă a credincioșilor și că alternativele oferite pentru practicarea unei anumite religii trebuie să fie examinate în acest context. În acest sens, remarcă faptul că Biserica Adventistă nu oficiază sacramente și că această circumstanță face posibil cultul la distanță sau online. La modul general, acesta consideră că activitățile colective laice nu ar trebui a ibă un tratament mai favorabil decât activitățile religioase.

În sfârșit, terțul intervenient consideră că ar trebui să fie ridicată problema punerii în aplicare a neutralității și imparțialității statului. Acest a consideră că epidemia nu reprezintă doar o provocare biologică de limitare a infecției, ci și provocări sociale și spirituale și că politica statului nu este neutră și imparțială din punct de vedere religios. b) Institutul de Cultură Juridică Ordo Iuri s

Acest terț intervenient reamintește că orice limitare a dreptului la respectarea religiei trebuie să fie conformă cu restrângerile prevăzute la art. 9 § 2 din Convenție sau cu cele care decurg din art. 15 din Convenție. Acesta consideră că, dacă o măsură este adoptată pe calea reglementării atunci câ nd dreptul intern impune adoptarea unei legi, măsura în cauză nu are un temei juridic și, prin urmare, este contrară Convenției. În mod similar, deși acceptă că protecția sănătății publice poate reprezenta un scop legitim care să justifice restrângerea libertății religioase, acesta susține că dreptul internațional nu acordă prioritate protecției sănătății în fața altor valori protejate de lege. 12

Guvernul se raliază poziției Centrului European pentru Drept și Justiție în măsura în care aceasta implică faptul că restrângerea dreptului reclamantului de a- și manifesta religia era în conformitate cu Convenți a.

Guvernul contestă poziția adoptată de Institutul de Cultură Juridică Ordo Juris, în special argumentul potrivit căruia izolarea nu a limitat în mod eficient răspândirea infecției cu virusul. Acesta declară că obiectul prezentei cereri nu este reprezentat de măsurile luate de autorități pentru combaterea pandemiei în general, ci doar de restrângerea dreptului reclamantului. 4. Motivarea Curții a) Observații preliminare

Curtea reține că, în observațiile sale, Guvernul face trimitere la decizia autorităților române de a invoca dispozițiile art. 15 din Convenție în contextul crizei sanitare și la măsurile specifice legate de declararea stării de urgență (supra, pct. 3 5 ). De asemenea, reține faptul că derogarea despre care autoritățile române l - au informat pe Secretarul General a fost aplicată de la 17 martie până la 14 mai 2020 o ra 0.00 (supra, pct. 1 4 ). Or, măsurile în cauză au fost luate începând cu data de 8 iulie 2020, când persoana în cauză a solicitat autorităților penitenciare permisiunea de a se de plasa la biserica adventistă pentru a participa la serviciul religios de sabat (supra, pc t. 5). La acea dată, derogarea prevăzută la art. 15 din Convenție nu mai era aplicabilă.

Prin urmare, Curtea va lua în considerare doar dispozițiile art. 9 din Convenție. b) Principii general e

Curtea reamintește că, astfel cum este apărată la art. 9 din Convenți e, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă unul din fundamentele unei „societăți democratice” în sensul Convenției. Această libertate este, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți ( Centrul societăților pentru conștiința lui Krishna în Rusia și Frolov împotriva Rusiei , nr. 37477/11, pct. 37, 23 noiembrie 2021). În joc se află pluralismul – obținut 13

În timp ce libertatea religioasă ține în primul rând de forul interior, aceasta implică, de asemenea, libertatea de a - și manifesta religia în mod individual și în particular, sau în mod colectiv, în public și în cercul celor care împărtășesc aceeași credință. Art. 9 din Convenție enumeră diferitele forme pe care le poate lua manifesta rea unei religii sau convingeri, și anume cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor [ Cha’are Shalom Ve Tsedek împotriva Franței (MC), nr. 27417/95, pct. 73, CEDO 2000-VII, Leyla Șahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 105, CEDO 2005- XI și Erlich et Kastro , citată anterior, pct. 29].

Într- o societate democratică, în care mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, se poate dovedi necesar ca libertatea de a - și manifesta religia sau convingerile să fie însoțită de anumite limitări pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și pentru a asigura respectarea convingerilor tuturor ( Kokkinakis împotriva Greciei , 25 mai 1993, pct. 33 in fine , seria A nr. 260- A). Acest lucru rezultă atât din art. 9 § 2, cât și din obligațiile pozitive care revin statului în temeiul art. 1 din Convenție, de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în aceasta ( Leyla Șahin , citată anterior, pct. 106 și Erlich și Kastro , citată anterior, pct. 30).

Trebuie reamintit, de asemenea, rolul subsidiar fundamental al mecanismului Convenției. Autoritățile naționale se bucură de o legitimitate democratică directă și, așa cum Curtea a declarat în mod re petat, sunt în principiu mai în măsură decât instanța internațională pentru a se pronunța cu privire la necesitățile și contextele locale. Atunci când sunt în joc probleme de politică generală, asupra cărora pot exista în mod rezonabil divergențe profunde într- un stat democratic, trebuie să se acorde o importanță specială rolului decidentului național. În ceea ce privește art. 9 din Convenție, este oportun, în principiu, să se acorde statului o largă marjă de apreciere pentru a decide dacă și în ce măsură este „necesară” o restrângere a dreptului de a - și manifesta religia sau convingerea ( S.A.S. împotriva Franței , citată anterior, pct. 129). Astfel, pentru a stabili dimensiunea marjei de apreciere într- o cauză dată, Curtea trebuie totodată să ia în considerare problema specifică din cauza respectivă (a se vedea, în special, Manoussakis și alții împotriva Greciei , 26 septembrie 1996, pct. 44, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV; Leyla Șahin , citată anterior, pct. 110 și Erlich et Kastro , citată anterior, pct. 31).

Deși limita dintre obligațiile pozitive și negative ale statului în rapor t cu Convenția nu se pretează unei definiri precise, principiile aplicabile sunt totuși comparabile . În special, în cele două cazuri, trebuie l uat în considerare justul echilibru de menținut între interesul general și interesele individuale, 14

În cele din urmă, Curtea a clarificat recent, în contextul scutirii de serviciul militar, că, atunci când o persoană solicită o scutire specială pe baza credințelo r sau convingerilor sale religioase, nu este inadecvat sau fundamental contrar libertății de conștiință să i se ceară o dovadă a seriozității convingerilor sale și, în absența unei astfel de justificări, să se ajungă la o concluzie negativă ( Dyagilev împotriva Rusiei , nr. 49972/16, pct. 62, 10 martie 2020, cu trimiterile citate). c) Aplicarea în speță a principiilor generale sus - menționate

Curtea reține de la bun început că în observațiile sale, Guvernul indică faptul că reclamantu l s- a declarat creștin ortodox la momentul încarcerării sale, că ulterior a formulat cereri specifice în legătură cu alte religii și că nu a furnizat dovezi ale convertirii sale sau ale apartenenței la Biserica Adventistă (supra, pc t. 33 ). Cu toate acestea, observă că autoritățile naționale nu au pus niciodată la îndoială apartenența religioasă a reclamantului (supra, pc t. 8 și 1 0 ). În plus, aceasta nu distinge niciun element de natură să pună la îndoială autenticitatea convingerilor religioase ale persoanei în cauză [ Vartic împotriva României (nr. 2) , nr. 14150/08, pct. 46, 17 decembrie 2013].

Reclamantul se plânge de faptul că i - a fost încălcat dreptul la respectarea religiei sale (supra, pc t. 29 ). El precizează că această ingerință a rezultat din refuzul administrației penitenciarului Jilava de a -i acorda permisiunea de a merge la o biserică adventistă situată în sectorul 4 din București p entru a participa la serviciul religios de Sabat (supra, pct. 5). Curtea reține că, înainte de debutul crizei sanitare, autoritățile penitenciare i - au permis reclamantului să meargă la biserică, în conformitate cu reglementările în vigoare (supra, pct. 4 ). Prin urmare, aceasta acceptă că faptele denunțate de persoana în cauză constituie o ingerință în dreptul său protejat de art. 9 din Convenție. Aceasta notează că Guvernul nu contestă acest lucru și că argumentele sale, potrivit cărora refuzul de a da curs cererii reclamantului nu a afectat substanța dreptului acestuia, țin mai degrabă de o justificare a aces tei ingerințe (supra, pc t. 34).

Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă această ingerință a îndeplinit condițiile prevăzute la art. 9 § 2 din Convenție, în special dacă era „prevăzută de lege”, dacă urmărea un „scop legitim” și dacă era „necesară într- o societate democratică” . i. Ingerința era prevăzută de le ge?

În primul rând, Curtea observă că reclamantul invocă faptul că ingerința pe care a suferit - o nu era prevăzută de lege (supra, pct. 29). În această privință, amintește că principiile relevante în acest domeniu sunt 15

De asemenea, Curtea reține că judecătorii interni au considerat că restrângerea dreptului reclamantului de a desfășura activități în afara penitenciarului decurge din Legea nr.55/2020 (supra, pct. 8 și 16- 17). Argumentul reclamantului conform căruia restrângerea aplicată dreptului să u nu derivă din dreptul primar trebuie, așadar, respins ( supra , pct. 29). În plus, Curtea constată că argumentul reclamantului întemeiat pe jurisprudența Curții Constituționale se referă la o decizie care vizează o altă situație de fapt și că reclamantul nu a invocat- o în fața instanțelor interne (a se vedea, mutati s mutandis, Neagu împotriva României , nr. 21969/15, pct. 36, 10 novembre 2020). Întrucât decizia Curții Constituționale era anterioară faptelor în speț ă, reclamantul era liber să invoce în fața instanțelor interne argumentele sale întemeiate pe absența unui temei juridic pentru ingerința în cauză.

În plus, Curtea nu identifică în prezenta cauză niciun element care ar putea pune la îndoială accesibilitatea sau previzibilitatea legii în cauză și constată, de asemenea, că partea interesată nu pune în discuție calitatea acestei legi. În acest sens, constată că art. 61 din Legea 55/2020 conține dispoziții care permit introducerea unor restricții de ieșire din penitenciare din cauza pandemiei Covid-19 (supra, pct. 1 7 ). Faptul că legea deleagă directorului general al ANP posibilitatea de a pune în aplicare astfel de măsuri (supra, pct. 17- 18 ) nu schimbă această constatare ( a se vedea, mutatis mutandis , Barthold împotriva Germaniei , 25 martie 1985, pct. 45-46, seria A nr. 90).

Prin urmare, Curtea consideră că ingerința suferită de reclamant a fost prevăzută de lege. ii. Ingerința urmărea un scop legitim ?

În continuare, Curtea observă că Guvernul a susținut că măsura în cauză a avut ca scop protejarea sănătății și integrității deținuților și a oricărei persoane susceptibile de a intra în contact cu aceștia și, în general, a sănătății publice ( supra , pc t. 34). Într - adevăr, Curtea reamintește că protecția sănătății publice este enumerată la art. 9 § 2 din Convenție ca fiind unul dintre scopurile care pot justifica o restrângere a libertății de manifestare a propriei religii. Într - o cauză similară, Curtea a impus deja autorităților penitenciare obligația de a adopta măsuri de prevenire a infecției în contextul pa ndemiei 16

În consecință, Curtea admite că măsura în litigiu urmărea obiectivele legitime invocate de Guvern. iii. Ingerința era necesară într - o societate democratică?

În sfârșit, Curtea observă că reclamantul a cerut autorităților penitenciare permisiunea de a părăsi închisoarea pentru a merge la o biserică adventistă pentru a sărbători Sabatul (supra, pct. 5 ). Aceasta recunoaște că participarea la serviciul religios este o componentă importantă a exercitării dreptului la libertatea de religie. Reamintește că, în conformitate cu jurisprud ența sa, libertatea de religie implică, de asemenea, libertatea de a - și manifesta religia în mod individual și în particular, sau în mod colectiv, în public și în cercul celor care împărtășesc aceeași credință (a se vedea jurisprudența citată supra , pct. 5 1 ). Observațiile intervenienților sunt î n același sens (supra, pc t. 42).

Curtea observă apoi că autoritățile au respins cererea reclamantului (supra, pct. 6). Restrângerea dreptului reclamantului la respectarea religiei sale a vizat însă doar o componentă a exercitării dreptului său la libertatea de religie. Într - adevăr, aceasta a fost limitată la participarea reclamantului la cultul religios al Bisericii sale în afara închisorii. Reclamantul nu a s usținut că ar fi fost împiedicat să își practice religia în orice alt mod în timpul detenției sau că ar fi formulat alte cereri care ar fi fost refuzate.

Curtea nu poate ignora faptul că reclamantului i s -a permi s să părăsească închisoarea înainte de începerea crizei sanitare (supra, pc t. 4 ) și că nu există nimic în dosar care să indice faptul că exercitarea acestei opțiuni ar fi fost problematică pentru autoritățile penitenciare la acel moment. Cu toate acestea, consideră că restrângerea dreptului reclamantului de a participa la serviciile religioase trebuie să fie evaluată în lumina contextului aflat în continuă evoluție a l crizei sanitare ( Fenech , citată anterior, pct. 130 in fine ). În acest sens, constată că reclamantul și -a depus cererea la 8 iulie 2020, când era în vigoare starea de alertă și când legislația care o reglementa prevedea o relaxare progresivă a condițiilor impuse anterior (supra, pct. 16 et 17). Curtea observă că instanța de prim grad s -a limitat, în decizia sa din 11 august 2020, să constate că activitatea bisericilor a fost suspendată (supra, pc t. 10 ) și că aceste constatări au un caracter mai degrabă general, în măsura în care instanța nu pare să fi examinat situația bisericii adventiste în cauză. În acest context, reține că biserica frecventată de reclamant nu și - a reluat totuși activitățile în aceleași condiții ca înainte de criza de sănătate. Reclamantul mai afirmă că biserica sa a continuat să ofere servi cii religioase pentru un 17

Curtea deduce din acest lucru că, în perioada în cauză, activitatea bisericii a fost afectată de criza sanitară, întrucât accesul la serviciul religios a fost condiționat, sau chiar suspendat, pentru toți coreligio narii reclamantului și reprezentații cultului. Aceasta consideră, de asemenea, că evoluția situației sanitare și imprevizibilitatea acesteia (a se vedea, mutati s mutandis, Fenech , citată anterior, pct. 130 in fine ) trebuie să fi pus o serie de probleme pen tru autoritățile penitenciare în organizarea sau monitorizarea activităților de natură religioasă ale deținuților. Prin urmare, este de părere că trebuie să li se acorde o marjă largă de apreciere (supra, pc t. 5 3 ), mai ales că, în speță, reclamantul a solicitat autorizația de a părăsi închisoarea și de a intra în contact cu persoane din afara acesteia. Într- adevăr, importanța principiului solidarității sociale [a se vedea, mutatis mutandi s , Vavřička și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 47621/13 și alte 5 , pct. 279, 8 aprilie 2021] treb uie luată în considerare în contextul specific al mediului penitenciar. Astfel, riscul de contaminare în afara închisorii și de introducere a v irusului în mediul închis al acestei instituții trebuie să fi avut cu siguranță o pondere importantă în decizia autorităților penitenciare, într - un moment în care măsurile de prevenire se axau, printre altele, pe prevenirea contactelor și pe izolare sau ca rantină [a se vedea, mutatis mutandis, Terheș , (decizie citată anterior), pct. 20- 29 și 39 -40 ; a se vedea de asemenea, Fenech , citată anterior, pct. 136 privind disponibilitatea vaccinurilor în mediul penitenciar). Curtea admite că a fost dificil pentru a utorități să reacționeze instantaneu la această situație și, cu atât mai mult, imediat după fiecare schimbare a situației sanitare.

Curtea ia în considerare argumentele Guvernului în ceea ce privește aplicarea un or soluții alternative și introducerea videoconferinței în penitenciarul Jilava pentru a permite practicarea cultului adventist (supra, pct. 3 7 ). Aceasta observă că, potrivit afirmațiilor Guvernului - care nu au fost contrazise de reclamant - închisoarea Jilava, unde a fost deținut reclamantul, a fost prima închisoare care a oferit asistență religioasă online. Această soluție pusă în aplicare de autoritățile penitenciare este în concordanță cu practicile care s- au dezvoltat în general în timpul crizei sanitare și cu recomandarea CPT de a compensa orice restrângere a contactelor cu lumea exterioară printr - un acces sporit la alte mijloace de comunicare (supra, pct. 25). Curtea consideră că acesta este un element important de luat în considerare în analiza sa. De asemenea, aceasta observă că unul dintre intervenienți a abordat această problemă în observațiile sale și a exprimat opinia că o astfel de practică ar putea fi avută în vedere (supra, pc t. 42). Reclamantul nu a contestat afirmațiile Guvernului conform cărora el a refuzat să participe la aceste activități online și nu a explicat Curții motivele refuzului său. Or, chiar dacă astfel de măsuri nu pot înlocui pe deplin participarea directă la servi ciul 18

De asemenea, Curtea observă că plângerea reclamantului se referă la o situație punctuală. În fața Curții, persoana în cauză nu a invocat faptul că ar fi formulat alte cereri referitoare la exercitarea dreptului la respectarea libertății sale de religie și că acestea i s - ar fi refuzat. Situația de care se plângea nu era, prin urmare, una continuă care l - ar fi scutit de obligația de a exercita căile de atac pe care le avea la dispoziție în temeiul dreptului intern (a se vedea, mutatis mutandis, Saran împotriva României , nr. 65993/16, pct. 23-24, 10 noiembrie 2020, p rivind căile de atac care trebuie exercitate sau reînnoite în ceea ce privește cererile de mese specifice în conformitate cu preceptele religioase) sau, cel puțin, de a - și reînnoi cererile în funcție de evoluția pandemiei. Având în vedere caracterul imprevizibil și fără precedent al crizei sanitare, Curtea consideră că autoritățile penitenciare ar trebui să dispună de o marjă de manevră largă și că ar fi fost dificil pentru acestea să instituie din proprie inițiativă un protocol de răspuns imediat. De aseme nea , constată că reclamantul nu a furnizat niciun detaliu concret cu privire la situația sa începând cu luna iulie 2020 și, în special, cu privire la modul în care și - a putut exercita libertatea de religie după această dată.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că decizia autorităților penitenciare de a-i refuza reclamantului permisiunea de a participa la serviciul religios al bisericii sale în afara închisorii nu a fost luată fără ca acestea să nu țină seama de circumstanțele individuale ale persoanei în cauză [a se vedea, a contrario, Abdullah Yalçın împotriva Turciei ( nr. 2), nr. 34417/10, pct. 32- 34, 14 iunie 2022] și evoluția crizei sanitare. Având în vedere marja de apreciere a autorităților naționale în contextul specific și fără precedent al acestei crize, Curtea concluzionează că dreptul reclamantului de a- și manifesta religia nu a fost încălcat.

În consecință, nu a fost încălcat art. 9 din Convenție. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că nu a fost încălcat art. 9 din Convenție. 19