Decizia nr. 47 din 23 martie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 25.823/3/2025, privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă prevederile Hotărârii Guvernului nr. 735/1990 sunt aplicabile personalului contractual angajat în cadrul unor instituţii publice care au ca obiect de activitate prestarea unor servicii de salubrizare a localităţilor, aflate în subordinea consiliilor locale, şi dacă personalul din aceste instituţii poate beneficia de spor de muncă în condiţii degradante civic, spor care nu este prevăzut de Legea-cadru 153/2017″.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 28 ianuarie 2026, în Dosarul nr. 25.823/3/2025, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 11 februarie 2026, cu nr. 276/1/2026. II. Normele legale incidente

Hotărârea Guvernului nr. 735/1990 privind aprobarea unor măsuri de atragere, menţinere şi stabilizare a personalului din activitatea de salubritate şi canalizare, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 735/1990 ” Articol unic. – Prevederile Hotărârii Guvernului nr. 496/8.05.1990 emisă pentru municipiul Bucureşti se extind şi la celelalte judeţe, inclusiv cu completările din anexă.” ” ANEXĂ Măsuri de atragere, menţinere şi stabilizare a personalului din activităţile de salubritate şi canalizare 1. Pentru munca depusă în activităţile de salubritate şi canalizare ale localităţilor se acordă «spor pentru muncă în condiţii degradante civic» calculat la salariul tarifar, astfel: a) 50% pentru muncitorii de la colectarea, transportul, neutralizarea gunoiului şi cel de la vidanjarea, întreţinerea şi repararea sistemelor de canalizare, inclusiv şoferii şi mecanicii de utilaje care participă efectiv la operaţiunile din aceste activităţi; b) 25% pentru activitatea de reparaţii şi întreţinere recipienţi, utilaje de salubritate şi autospeciale de canalizare şi muncitori care execută lucrări de dezinsecţie, dezinfecţie şi deratizare; c) 15% pentru personalul operativ şi tehnic productiv care lucrează direct cu personalul prevăzut la lit. a) şi b). 2. Sporurile pentru condiţii de muncă deosebite – nocive sau periculoase – şi cele pentru condiţii grele de muncă cuvenite potrivit legii se pot acorda concomitent, în cazul că aceste condiţii există la acelaşi loc de muncă. 3. Stabilirea concretă a locurilor de muncă şi a meseriilor care beneficiază de aceste măsuri se face de către primăriile judeţene şi a municipiului Bucureşti, la propunerea consiliilor de administraţie ale întreprinderilor de profil. 4. Personalul navetist prevăzut la pct. 1 poate beneficia de transport gratuit la şi de la locul de muncă. 5. Influenţele financiare rezultate din aplicarea acestor măsuri vor fi înregistrate la cheltuielile generale ale întreprinderilor în cauză.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti cu nr. 25.823/3/2025, la 29 iulie 2025, reclamantul, persoană fizică, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Salubritate Sector X obligarea acesteia la emiterea dispoziţiei de acordare a sporului pentru muncă în condiţii degradante civic în cuantum de 50% din salariul de bază, prevăzut de pct. 1 lit. a) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 735/1990, şi plata retroactivă a acestui spor, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În motivare a arătat că, la 13 mai 2022, reclamantul, în calitate de salariat, a încheiat cu pârâta contractul individual de muncă nr. (…), fiind încadrat pe durată nedeterminată în funcţia de şofer autocamioane şi maşini de mare tonaj II.

Potrivit fişei de post, reclamantul avea obligaţia de a „conduce numai autovehiculele pe care le are în primire pe bază de semnătură şi pentru care are permis valabil de conducere, pentru categoria din care acestea fac parte”, precum şi de a efectua „cursele în baza documentelor emise (foi de parcurs) cu aprobările necesare şi ulterior le prezintă pentru prelucrare în fişa activităţii zilnice”.

Autospeciala pe care reclamantul o conduce este destinată exclusiv colectării deşeurilor municipale amestecate, fiind, în fapt, o maşină de gunoi echipată pentru gestionarea acestor tipuri de deşeuri, aşa cum rezultă din probele ataşate cererii de chemare în judecată.

Totodată, reclamantul era obligat să desfăşoare activităţi zilnice în condiţii ce implicau manipularea deşeurilor municipale amestecate, expunându-se astfel unor factori de mediu nefavorabili şi degradanţi din punct de vedere civic, or, angajatorul nu a prevăzut şi nu a acordat niciun spor salarial aferent muncii în condiţii grele, aşa cum este prevăzut de legislaţia specifică în materie de protecţie a salariaţilor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii necorespunzătoare.

Această omisiune contravine normelor legale referitoare la drepturile salariaţilor de a fi compensaţi pentru activitatea desfăşurată în condiţii neconforme cu standardele normale de muncă.

Aşadar, postul ocupat de reclamant se încadrează la pct. 1 lit. a) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 735/1990 în vederea stabilirii şi acordării sporului pentru muncă în condiţii degradante civic, deoarece actul normativ nu face distincţie între entităţile din subordinea administraţiei locale de la vremea emiterii actului normativ şi instituţiile publice care au preluat aceste servicii şi se aplică tuturor întreprinderilor de profil, ce au obligaţia de a acorda angajaţilor drepturile conţinute de dispoziţii legale.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, invocând şi excepţiile necompetenţei materiale a instanţei faţă de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a inadmisibilităţii acţiunii în raport cu neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de acelaşi articol şi a lipsei de interes, arătând că, începând cu 2018, o serie de acte normative fiscale au suspendat sau limitat acordarea de sporuri şi prime în instituţiile publice [Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare – art. 34 alin. (2), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare – art. I pct. 12, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare – art. I alin. (5), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare – art. I alin. (5), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare – art. II şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 156/2024 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice pentru fundamentarea bugetului general consolidat pe anul 2025, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare – art. II alin. (1)].

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că reclamantul, prin semnarea contractului de muncă, şi-a exprimat acordul cu privire la conţinutul şi clauzele acestuia, or, în cuprinsul acestuia, nu se prevede acordarea niciunui spor.

În cadrul soluţionării acţiunii s-au dispus sesizarea instanţei supreme şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 permite sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unei chestiuni de drept chiar şi de prima instanţă învestită cu soluţionarea tipului de cauze prevăzute de art. 1 alin. (1) din ordonanţă.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dacă, în cursul judecăţii proceselor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita instanţei supreme să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă, dispoziţiile ei se aplică proceselor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Reclamantul, în calitate de personal contractual angajat în cadrul unor instituţii publice care au ca obiect de activitate prestarea unor servicii de salubrizare a localităţilor, intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, deoarece este salarizat, potrivit dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, de la bugetul de stat.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea instanţei supreme este permisă în cazul în care asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat prin decizie de dezlegare a unei chestiuni de drept sau decizie de recurs în interesul legii.

Verificând portalul instanţei supreme, se constată că, până la acest moment, nu au fost formulate sesizări şi nici nu s-au pronunţat decizii de către instanţa supremă cu privire la această chestiune de drept. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Potrivit pct. 1 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 735/1990, în vigoare şi în prezent, sporul pentru muncă în condiţii degradante civic este aplicabil acelor persoane care desfăşoară activităţile menţionate în domeniul salubrităţii şi canalizării, fără a aduce atingere altor dispoziţii legale adoptate în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Hotărârea Guvernului nr. 735/1990 a fost adoptată în 1990, sub imperiul sistemului de salarizare ajustat imediat după Revoluţia din 1989, prin Decretul-lege nr. 35/1990 pentru modificarea unor reglementări privind salarizarea, adoptat de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, şi prin Decretul-lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului.

Aceste acte normative au stabilit norme generale de salarizare, sporuri, grupe de muncă şi au permis forme de salarizare specifice în anumite ramuri. Potrivit Decretului-lege nr. 68/1990 (art. 1 alin. 2), „în funcţie de natura activităţii, în unele ramuri sau întreprinderi se pot aplica forme de salarizare specifice”.

Sporul de 50% pentru activităţi degradante civic, stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 735/1990, a fost un astfel de spor, ce îşi avea temeiul în legislaţia primară de la acea epocă, reprezentând un element al sistemului de salarizare de atunci. Actul normativ a fost emis într-un context juridic, economic şi istoric considerabil diferit faţă de cel actual, făcând parte din categoria reglementărilor „de urgenţă” postdecembristă, menite să asigure continuitatea sistemului administrativ.

Ulterior, pe măsura evoluţiei economico-sociale, s-au transformat şi sistemele de salarizare, succedându-se mai multe acte normative. După data adoptării Hotărârii Guvernului nr. 735/1990 şi până în prezent au fost adoptate mai multe legi-cadru de salarizare şi numeroase ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern şi norme metodologice.

Acestei succesiuni de acte normative i s-au adăugat şi cel puţin două reforme în domeniul fiscal-bugetar – reforma fiscală din 2005, cu introducerea cotei unice de impozitare şi modificări în modul de calcul al contribuţiilor sociale, şi reforma fiscal-bugetară din 2018, prin care a avut loc transferul contribuţiilor sociale de la angajator la angajat (C.A.S. şi C.A.S.S.), a modificat baza de calcul al salariilor brute şi a impus un nou mod de calcul salarial în sectorul public, cu aplicarea etapizată a Legii-cadru nr. 153/2017, ambele având efecte semnificative asupra sistemului de salarizare în domeniul public.

Aşadar, punctul de vedere al instanţei este în sensul că sporul pentru condiţii degradante nu este prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, dar este cuprins în Hotărârea Guvernului nr. 735/1990, care nu a fost abrogată, iar validarea ca temei juridic pentru pretenţiile reclamantului a Hotărârii Guvernului nr. 735/1990, în pofida unei lungi succesiuni de legi şi ordonanţe – deci acte normative cu forţă juridică superioară – care au abrogat şi înlocuit de mai multe ori sistemul de salarizare anterior, încalcă ierarhia actelor normative şi ignoră normele de tehnică legislativă care prevăd că dispoziţiile cuprinse într-un act normativ (în speţă, secundar) nu pot supravieţui unei noi reglementări de nivel superior (în speţă de nivel primar – legi, ordonanţe) dacă sunt contrare acesteia şi, drept consecinţă, trebuie considerate implicit abrogate. VI. Punctul de vedere al părţilor

Reclamantul nu a formulat un punct de vedere cu privire la dezlegarea problemei de drept.

Pârâtul a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării este reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă şi de contencios administrativ, ce vizează raporturile de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „(…) prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, de lămurirea căreia depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că obiectul dedus judecăţii se încadrează în categoria specifică indicată la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind vorba despre o cerere de chemare în judecată care priveşte stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, reclamantul fiind personal contractual angajat în cadrul unei instituţii publice şi salarizat de la bugetul de stat.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare, în primă instanţă, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă s-a statuat în mod constant că pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa „unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective”, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

În consecinţă, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

În aceste condiţii, se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege şi a caracterului lor dual şi complex.

În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

Pentru a se verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca sesizarea să respecte exigenţele impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Autorul sesizării este ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile şi argumentele de natură să le susţină.

Aplicând aceste considerente în cadrul prezentei sesizări, se constată lipsa oricăror argumente care să susţină concluzia în sensul că problema de drept ridicată în cauză prezintă un grad suficient de dificultate, de natură a justifica declanşarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare. Deşi, formal, instanţa de trimitere indică existenţa unei chestiuni de drept, în concret, aceasta nu arată niciun motiv pentru care s-ar justifica intervenţia instanţei supreme pentru oferirea unei dezlegări de principiu, în drept, lipsind cu desăvârşire orice analiză cu privire la dificultatea interpretării prevederilor legale incidente.

În plus, instanţa de trimitere nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept sesizată este susceptibilă de a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

În realitate, autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmăreşte mai degrabă ca instanţa supremă să verifice circumstanţele factuale şi să aplice legea în scopul soluţionării cauzei, cu toate că acest atribut intră şi este necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti (a se vedea, exemplificativ, şi Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Absenţa indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor relevă o solicitare de soluţionare, în concret, a raportului dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului său de vedere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept, a cărei dezlegare o solicită instanţei supreme, este una reală, având vocaţie de a convinge şi din această perspectivă că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării.

Toate aceste neregularităţi ale actului de sesizare conduc la concluzia că se impune respingerea sesizării ca inadmisibilă.