Decizia nr. 4/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2340/1/2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.340/1/2025 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti, ce formează obiectul Dosarului nr. 2.340/1/2025.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială prezentată în sesizarea de recurs în interesul legii, în sensul că, în cazul cererilor având ca obiect restituirea sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate (CASS), reţinute din pensiile care depăşesc pragul de 3.000 lei, cereri formulate în contradictoriu cu casa judeţeană de pensii, competenţa aparţine completului specializat pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. Susţine argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti

Prin Hotărârea nr. 23 din 25 noiembrie 2025, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: Competenţa materială procesuală a instanţei în soluţionarea cererilor având ca obiect restituirea sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate (CASS), reţinute din pensiile care depăşesc pragul de 3.000 lei, cereri formulate în contradictoriu cu casa judeţeană de pensii.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 27 noiembrie 2025, formându-se Dosarul nr. 2.340/1/2025, cu termen de soluţionare la data de 23 februarie 2026. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă: ” Art. 136. – (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere. () (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi completurilor specializate.”

Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare: ” Art. 40. – (1) Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, potrivit anexei nr. 1, şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. (2) În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti. (3) În cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cauze civile izvorând din exploatarea unei întreprinderi, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale.”

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004 sau Legea contenciosului administrativ): ” Art. 2. – (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (…) f) contencios administrativ – activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;”. ” Art. 8. – (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.” ” Art. 9. – (1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă. (2) Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond. (3) După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă. (4) În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. (5) Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative.” ” Art. 10. – (1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”

Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii (Legea nr. 360/2023): ” Art. 128. – Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel.” ” Art. 129. – Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: a) drepturile şi obligaţiile născute în temeiul contractului de asigurare socială; b) deciziile de pensionare emise de casele teritoriale de pensii; c) deciziile medicale emise de către Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Capacităţii de Muncă din cadrul INEMRCM, precum şi de către comisiile medicale regionale de contestaţie; d) deciziile de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale/alte drepturi prevăzute de legi speciale; e) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi.”

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010): ” Art. 152. – Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel.” ” Art. 153. – Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: a) modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări sociale, în cazul contractului de asigurare socială; b) modul de stabilire a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în cazul contractului de asigurare socială; c) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de asigurări sociale, în cazul contractului de asigurare socială; d) hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii privind deciziile de pensii; e) deciziile comisiilor medicale regionale de contestaţii date în soluţionarea contestaţiilor privind deciziile medicale asupra capacităţii de muncă; f) abrogat la 1 ianuarie 2018; g) deciziile de pensionare emise de casele teritoriale de pensii; h) plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţie încheiate în baza prezentei legi; i) abrogat la 22 iulie 2018; j) abrogat la 1 ianuarie 2018; k) deciziile de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale/alte drepturi prevăzute de legi speciale; l) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi.” ” Art. 107. – (1) În situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire.”

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 227/2015, Codul fiscal): ” Art. 2. – (2) Contribuţiile sociale obligatorii reglementate prin prezentul cod sunt următoarele: (…) b) contribuţia de asigurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;”. ” Art. 153. – (1) Următoarele persoane au calitatea de contribuabili/plătitori de venit la sistemul de asigurări sociale de sănătate, cu respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi ale acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, după caz: (…) f 7 ) Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele teritoriale de pensii, precum şi casele sectoriale de pensii, pentru persoanele care realizează venituri din pensii prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. a 2 );”. ” Art. 154. – (1) Următoarele categorii de persoane fizice sunt exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate: (…) h 2 ) persoanele fizice care au calitatea de pensionari, pentru veniturile din pensii de până la suma de 3.000 lei lunar inclusiv, pentru care nu se datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate;”.

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 207/2015, Codul de procedură fiscală): ” Art. 1. – În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: 1. actul administrativ fiscal – actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat; (…) 10. creanţă fiscală – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie; 11. creanţă fiscală principală – dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege.” ” Art. 168. – (1) Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată. (2) În situaţia în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.” III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării

Autorul sesizării a arătat că problema de drept a fost soluţionată diferit atât la nivelul secţiilor Curţii de Apel Piteşti, cât şi la nivelul celorlalte curţi de apel din ţară, fiind conturate două opinii jurisprudenţiale cu referire la competenţa materială de soluţionare a cererilor având ca obiect restituirea sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate (CASS), reţinute din pensiile care depăşesc pragul de 3.000 lei, cereri formulate în contradictoriu cu casa judeţeană de pensii.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, în cauze având obiectul anterior menţionat, competenţa de soluţionare aparţine secţiei/completurilor specializate de contencios administrativ şi fiscal.

În argumentare s-a avut în vedere că scopul urmărit prin acţiune de reclamanţi este acela de a obţine restituirea sumelor reţinute din pensie cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate, sume ce reprezintă creanţe fiscale.

Au fost apreciate relevante considerentele Deciziei nr. 33 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 26 iunie 2023, prin care s-a statuat că termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor în restituirea sumelor reprezentând contribuţii sociale de asigurări de sănătate, reţinute din indemnizaţia de gratitudine prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului – Lupeni – august 1977 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 341/2004), este termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 219 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, s-a reţinut că sumele a căror restituire se solicită sunt incluse în categoria impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale obligatorii, reglementate de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, dreptul la încasarea acestora reprezentând o creanţă fiscală.

S-a concluzionat în sensul că, regimul juridic aplicabil sumelor ce fac obiectul acţiunii fiind acela al creanţelor fiscale, el determină şi natura de litigiu fiscal, fiind incidente, sub aspectul competenţei, dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, în cauze având obiectul menţionat mai sus, instanţa competentă este instanţa de litigii de muncă şi asigurări sociale.

În argumentarea acestei orientări jurisprudenţiale s-a arătat că, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, instanţele de contencios administrativ nu judecă toate litigiile care implică o autoritate publică, ci doar litigiile care privesc acte administrative tipice sau asimilate.

Au fost invocate considerentele Deciziei nr. 7 din 19 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 15 iunie 2018, în care s-a statuat că natura sumei solicitate spre restituire, respectiv cea de impozit, taxă sau contribuţie socială obligatorie, nu poate fi reţinută drept singur şi unic criteriu pentru determinarea competenţei instanţei potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, s-a reţinut faptul că reclamanţii nu solicită restituirea sumelor pe calea procedurii fiscale, nefiind accesată procedura reglementată prin art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi nefiind contestat un act administrativ fiscal care să conţină dispoziţia de restituire ori cuantumul sumei de restituit sau refuzul de restituire, ci pretind în mod direct restituirea sumelor de la plătitorul acestora (casa judeţeană de pensii). Or, raportat la obiectul acţiunii şi la temeiul juridic invocat, s-a apreciat că nu se poate admite ideea aplicării normelor de competenţă materială conţinute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 doar pentru raţiuni de apartenenţă a contribuţiei la sfera generală a creanţelor fiscale, ci, dimpotrivă, trebuie să se constate că nu a fost dedus judecăţii un atare tip de litigiu fiscal circumscris prevederilor titlului VIII din Codul de procedură fiscală şi dispoziţiilor art. 281 din acelaşi act normativ, motiv pentru care argumentul vizând natura fiscală a creanţei, deşi real, nu este nici suficient, nici determinant pentru stabilirea competenţei instanţei de contencios administrativ.

S-a avut în vedere faptul că, prin cererile formulate, reclamanţii au înţeles să învestească instanţa cu o acţiune având ca obiect restituirea unor sume de bani reţinute de către casa judeţeană de pensii în virtutea unui raport de asigurări sociale, neintrând în sfera de competenţă a instanţei de contencios soluţionarea unei astfel de acţiuni, ci jurisdicţiei litigiilor de muncă şi asigurărilor sociale.

De asemenea, s-a menţionat că în aceste tipuri de litigii reclamanţii nu şi-au fundamentat pretenţiile pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 (sens în care nici nu au chemat în judecată Guvernul României), nesolicitând acordarea de despăgubiri în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004 sau al art. 19 din acelaşi act normativ. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În practica instanţei de contencios constituţional nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă în interpretarea normelor atributive de competenţă care fac obiectul sesizării de faţă. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În legătură cu problema de drept sesizată trebuie menţionată Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, prin care, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, s-au stabilit următoarele: „Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare”, relevante fiind considerentele de la paragraful 173.

Prin Decizia nr. 7 din 19 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 15 iunie 2018, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă, precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile”, relevante fiind considerentele de la paragrafele 51-53, 57-59 şi 67.

Prin Decizia nr. 18 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 26 iulie 2019, s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 714 şi art. 95 din Codul de procedură civilă, secţiile civile ale tribunalelor sunt competente funcţional să soluţioneze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii asupra contestaţiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispoziţiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare”, relevante fiind considerentele de la paragrafele 55-60.

De asemenea, prin Decizia nr. 33 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 26 iunie 2023, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 3 alin. (2) din Legea nr. 341/2004, coroborate cu art. 1 pct. 10 şi 11, art. 168, art. 219 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, instanţa supremă a stabilit că: „Termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor în restituirea sumelor reprezentând contribuţii sociale de asigurări de sănătate, reţinute din indemnizaţia de gratitudine prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, este termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 219 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală” (a se vedea considerentele de la paragrafele 112-126).

În jurisprudenţa secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate deciziile prezentate mai jos, cu relevanţă asupra soluţionării problemei de drept ce face obiectul sesizării, fiind pronunţate în soluţionarea conflictelor negative de competenţă privind stabilirea secţiei competente material în soluţionarea litigiilor având ca obiect restituirea sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate (CASS), cereri formulate în contradictoriu cu casele teritoriale de pensii.

Astfel, prin deciziile Secţiei de contencios administrativ şi fiscal nr. 5.110 din 7 noiembrie 2024 în Dosarul nr. 1.093/54/2024, nr. 5.111 din 7 noiembrie 2024 în Dosarul nr. 1.168/54/2024 şi nr. 5.441 din 21 noiembrie 2024 în Dosarul nr. 1.086/54/2024, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin deciziile Secţiei de contencios administrativ şi fiscal nr. 1.812 din 28 martie 2024 în Dosarul nr. 5.583/30/2022* şi nr. 4.005 din 20 septembrie 2023 în Dosarul nr. 8.749/118/2022 s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal. VI. Opinia colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti

Punctul de vedere majoritar al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti este în sensul primei opinii exprimate în practica judiciară, respectiv în sensul că litigiul este de competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială, fiind susţinută de ansamblul normativ incident, dar şi de principiile pe deplin concordante, de interpretare şi aplicare a normelor de drept.

Astfel, s-a apreciat că, pentru stabilirea competenţei materiale procesuale a instanţelor în soluţionarea litigiilor având ca obiect restituirea contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate reţinute din pensii peste plafonul de 4.000 lei, este necesară determinarea naturii raportului juridic dedus judecăţii, respectiv dacă acesta este unul fiscal sau unul de asigurări sociale.

În acest sens s-a constatat că raporturile juridice litigioase au luat naştere între beneficiarii pensiilor şi casele judeţene de pensii, care au efectuat reţinerile în temeiul unor dispoziţii legale ulterior declarate neconstituţionale, ceea ce exclude existenţa unui raport juridic fiscal propriu-zis între contribuabil şi organul fiscal.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) şi (3) şi art. 17 alin. (1) din Codul fiscal rezultă, în opinia Ministerului Public, că raportul juridic fiscal se naşte între plătitorul contribuţiei şi organul fiscal care administrează creanţa, condiţie care nu este îndeplinită în aceste litigii, întrucât reţinerea a fost efectuată de casele de pensii, nu de un organ fiscal.

În plus, s-a reţinut că reclamanţii solicită direct restituirea sumelor de la casele judeţene de pensii, fără a urma procedura fiscală de restituire reglementată de dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 207/2015 şi fără a contesta un act administrativ fiscal, ceea ce confirmă că nu este valorificată o creanţă fiscală în sensul legislaţiei fiscale.

De asemenea, se arată că un criteriu esenţial pentru stabilirea competenţei îl constituie izvorul raportului de drept material, iar în cauză drepturile pretinse derivă din afectarea dreptului la pensie prin diminuarea cuantumului acesteia, ca urmare a reţinerii nelegale a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

În acest sens s-a notat că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 650 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1262 din 28 decembrie 2022, a reţinut că instituirea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru pensionari conduce la diminuarea pensiei şi afectează dreptul fundamental la pensie, astfel încât Ministerul Public apreciază că acţiunile promovate vizează, în esenţă, restabilirea cuantumului pensiei.

Deşi contribuţia de asigurări sociale de sănătate poate constitui o creanţă fiscală, s-a reţinut că prin cererile formulate nu se urmăreşte valorificarea acesteia ca atare, ci plata integrală a pensiei, ceea ce atrage incidenţa jurisdicţiei asigurărilor sociale, exercitată de tribunale.

S-a arătat că interpretarea unor dispoziţii de natură fiscală în procedura de stabilire a cuantumului contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate şi, implicit, a drepturilor de pensie nu poate schimba natura litigiului, care este de competenţa instanţelor de muncă şi asigurări sociale.

În concluzie, Ministerul Public a apreciat că litigiile nu îndeplinesc condiţiile contenciosului administrativ şi fiscal prevăzute de Legea nr. 554/2004, iar natura fiscală a sumei nu este suficientă pentru a atrage competenţa instanţelor de contencios administrativ, competenţa materială procesuală revenind instanţelor de litigii de muncă şi asigurări sociale. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, soluţia propusă fiind în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, competenţa materială în soluţionarea cererilor având ca obiect restituirea sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate (CASS), reţinute din pensii, cereri formulate în contradictoriu cu casa teritorială de pensii, revine tribunalului – secţiei/completului specializate/specializat pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Textele de lege menţionate stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în acelaşi timp, şi limitele analizei instanţei supreme în soluţionarea acesteia.

Procedând la verificarea legalităţii învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal învestită de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti în vederea pronunţării deciziei în interesul legii, colegiile de conducere făcând parte din categoria subiecţilor ce pot promova recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: (i) sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; (ii) această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; (iii) dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; (iv) hotărârile judecătoreşti să fie anexate sesizării, se constată că acestea sunt îndeplinite.

Astfel, din înscrisurile anexate memoriului înaintat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti rezultă că se identifică practică judiciară neunitară la nivelul instanţelor naţionale în legătură cu stabilirea secţiei competente material în soluţionarea litigiilor având ca obiect restituirea sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate reţinute din pensie de casa teritorială de pensii.

În acest sens, în cazuri de speţă, instanţele au exprimat opinii diferite în privinţa aplicabilităţii normelor atributive de competenţă în materia contenciosului administrativ, respectiv a art. 2 lit. f) şi art. 10 din Legea contenciosului administrativ, cu consecinţa stabilirii competenţei materiale în favoarea tribunalului – secţia/completul specializată/specializat în soluţionarea litigiilor de contencios administrativ şi fiscal, precum şi aplicabilităţii normelor atributive de competenţă în materia asigurărilor sociale, respectiv a art. 129 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2003, având corespondent în art. 153 lit. l) din Legea nr. 263/2010, cu consecinţa atragerii competenţei tribunalului – secţia/completul specializată/specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale.

Examenul jurisprudenţial a relevat faptul că divergenţa în soluţionarea problemei de drept rezultă din interpretarea diferită, prin hotărâri definitive, a normelor care reglementează competenţa materială procesuală în soluţionarea litigiilor având ca obiect restituirea sumelor reţinute din pensii cu titlu de contribuţii la asigurări sociale de sănătate.

În concret, s-au conturat două opinii jurisprudenţiale diferite – una minoritară, potrivit căreia unele instanţe (Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Cluj) au reţinut că, în litigiile având obiectul mai sus menţionat, competenţa de soluţionare aparţine secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ şi fiscal, deoarece în discuţie este o creanţă fiscală, fiind apreciate ca relevante considerentele Deciziei nr. 33 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi una majoritară, potrivit căreia instanţele (Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara) au considerat că secţiile/completurile specializate pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale sunt competente material să soluţioneze cererile având ca obiect restituirea sumelor reţinute din pensii de casele teritoriale de pensii cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, considerând că sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 7 din 19 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin urmare, sesizarea este de natură să ducă la atingerea scopului recursului în interesul legii, având în vedere faptul că art. 514 din Codul de procedură civilă reglementează finalitatea recursului în interesul legii ca fiind aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

Spre această finalitate conduc şi dispoziţiile constituţionale care, în reglementarea art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, prevăd expres, la alin. (3), faptul că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Aşadar, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă. Asupra fondului sesizării

Problema de drept care a dat naştere unor interpretări diferite la nivel naţional, reflectate în hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării, priveşte, în esenţă, următoarea chestiune: dacă secţiile/completurile specializate pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal sau secţiile/completurile specializate pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale sunt competente în soluţionarea litigiilor având ca obiect restituirea sumelor reţinute din pensii de casele teritoriale de pensii cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate.

Totodată, în raport cu argumentele reţinute în sprijinul fiecărei opinii jurisprudenţiale, apare ca necesar a se analiza dacă, în stabilirea competenţei de soluţionare a litigiilor care au dat naştere divergenţei de opinii, sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 33 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sau ale Deciziei nr. 7 din 19 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Cu titlu prealabil, se impune observaţia că analiza este limitată la cazurile de speţă în care reclamanţii nu şi-au fundamentat acţiunile pe dispoziţiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ, nu au chemat în judecată Guvernul, nesolicitând aşadar despăgubiri pentru vătămarea produsă prin emiterea unui act normativ al Guvernului.

Dispoziţiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ nu ridică probleme de interpretare, norma atributivă de competenţă fiind clară în sensul că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă. Acţiunea prevăzută de acest articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative.

În analiza problemei care face obiectul sesizării este relevant faptul că, în actuala reglementare, prin art. 136 din Codul de procedură civilă este asimilată competenţei materiale, sub aspectul excepţiei de necompetenţă şi al conflictelor de competenţă, şi competenţa secţiilor specializate, precum şi a completurilor specializate.

Competenţa materială procesuală reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe de a judeca un anumit litigiu şi se stabileşte în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului, iar interpretarea normelor de competenţă nu poate fi una extensivă.

Sub acest aspect sunt pe deplin aplicabile considerentele Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau de natura litigiilor de genul celor avute în vedere exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011”.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut la paragraful 173 că, „Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora «reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod», şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora «competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege»”.

Prin urmare, prima opinie jurisprudenţială, potrivit căreia natura creanţei, respectiv aceea de creanţă fiscală, are relevanţă în planul competenţei materiale procesuale de soluţionare a acţiunilor prin care se solicită restituirea sumelor reţinute din pensie, este contrară interpretării date prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Competenţa materială procesuală se determină după obiectul şi natura litigiului şi nu după natura creanţei, concluzie desprinsă cu evidenţă şi din considerentele Deciziei nr. 7 din 19 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă, precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile.” În considerentele acestei decizii se remarcă relevanţa paragrafelor 51-52, 57-59 şi 67, prin care s-a reţinut că substanţa dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenţei unei instanţe specializate, în lipsa unei norme atributive de competenţă. Exemplificativ, s-a făcut trimitere la un argument convingător, respectiv la faptul că instanţa penală, în măsura în care soluţionează latura civilă, aplică dispoziţii de drept fiscal, chiar dacă îi lipseşte o specializare într-un asemenea domeniu. Totodată, s-a concluzionat că instanţei de contencios administrativ şi fiscal nu îi revine o competenţă de drept comun în soluţionarea oricărui litigiu având ca obiect o creanţă de natură fiscală.

Se observă că, prin deciziile nr. 18 din 17 octombrie 2016 şi nr. 7 din 19 martie 2018, mai sus evocate, au fost interpretate dispoziţii legale de drept procesual care reglementează competenţa materială a instanţelor/secţiilor specializate, fiind determinate criteriile după care se stabileşte competenţa, precum şi aplicabilitatea regulilor de la art. 10 din Legea contenciosului administrativ în planul atragerii competenţei instanţelor de contencios administrativ.

Pornind de la obiectul acţiunii în contencios administrativ, obiect reglementat de art. 8 din Legea contenciosului administrativ, şi corelând această normă cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege, care definesc contenciosul administrativ ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”, concluzia care se desprinde cu evidenţă este în sensul că nu devin aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ în lipsa invocării prin acţiune a existenţei unui act administrativ sau act administrativ-fiscal vătămător, a nesoluţionării în termen sau a refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere.

Obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 52 din Constituţia României şi ale art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei cauzate.

Se constată că în cuprinsul acţiunilor care au învestit instanţele reclamanţii nu au făcut referire la anularea unui act administrativ sau act administrativ fiscal şi nici la un refuz de soluţionare a unei cereri, în sensul pe care Legea contenciosului administrativ îl dă acestor concepte.

Recunoaşterea dreptului la întregirea pensiei prin restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate nu imprimă litigiului caracterul unui litigiu de contencios administrativ în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu se solicită anularea unui act administrativ, iar cererea privind recunoaşterea dreptului şi repararea pagubei cauzate, în contenciosul administrativ, este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ.

Litigiile care au fost soluţionate prin hotărârile definitive anexate nu cad nici sub incidenţa contenciosului administrativ fiscal câtă vreme normele procesual fiscale, respectiv art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prevăd expres că actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ este decizia de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere.

Sintagma „referitoare la taxe, impozite, contribuţii” din conţinutul art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nu poate fi interpretată în sensul că, în lipsa unui act administrativ fiscal tipic sau asimilat, o cerere în care se face referire la o contribuţie, taxă se circumscrie noţiunii de contencios administrativ.

Interpretarea art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ şi stabilirea litigiilor care intră în domeniul de aplicare a reglementării contenciosului nu pot fi disociate de art. 2 din acelaşi act normativ, normă care oferă definiţiile principalelor concepte specifice contenciosului administrativ, şi nici de art. 8 din aceeaşi lege, normă care reglementează obiectul acţiunii.

Prin urmare, opinia majoritară a instanţelor, în sensul că acţiunile având ca obiect restituirea sumelor reţinute din pensie cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate revin în competenţa de soluţionare a secţiilor/completurilor pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, este judicios argumentată prin raportare la dispoziţiile art. 2 lit. f), art. 8 şi art. 10 din Legea nr. 554/2004, la dispoziţiile art. 129 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2023, precum şi prin reţinerea considerentelor Deciziei nr. 7 din 19 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin Decizia nr. 33 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 341/2004, coroborate cu art. 1 pct. 10 şi 11, art. 168 şi art. 219 din Codul de procedură fiscală, art. 2 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, instanţa supremă a stabilit că: „Termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor în restituirea sumelor reprezentând contribuţii sociale de asigurări de sănătate, reţinute din indemnizaţia de gratitudine prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, este termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 219 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală”. Considerentele de la paragrafele 113-126 au fundamentat concluzia că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în restituirea sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale de sănătate reţinute din indemnizaţia de gratitudine prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 este de 5 ani, deoarece contribuţia de asigurări sociale de sănătate este o creanţă fiscală, iar raportul de drept material este unul de drept fiscal.

Dezlegând o chestiune care a vizat dreptul material la acţiune, respectiv termenul de prescripţie, Î