Decizia nr. 27 din 9 februarie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.977/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Raluca Emilia Leote, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă în Dosarul nr. 454/336/2023*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, reclamantul depunând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă, prin Încheierea din 22 iulie 2025, în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: „Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 173 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 169 din acelaşi act normativ, coroborat cu art. 220 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte momentul de la care curge pentru creditorul fiscal termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societăţii insolvente, rămasă definitivă anterior închiderii procedurii, respectiv dacă acest termen curge pentru creditorul fiscal de la data rămânerii definitive a hotărârii de închidere a procedurii insolvenţei, urmând a se exercita în considerarea acesteia, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de angajare a răspunderii.”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la 29 septembrie 2025 cu nr. 1.977/1/2025, termenul de soluţionare fiind stabilit pentru data de 9 februarie 2026. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014) Art. 169. – (1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; e 1 ) transferarea activelor sau a unei părţi semnificative din întreprinderea debitorului aflat în dificultate financiară către o persoană strâns legată de debitor, cu nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 73 alin. (2 1 ) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu intenţia de a continua activitatea prin intermediul acestei noi entităţi şi de a sustrage activele de la urmărirea creditorilor debitorului; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori; h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu. (2) Administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, va promova acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale. De asemenea, poate introduce această acţiune şi orice creditor interesat. (…) Art. 173. – (1) Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 169 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, potrivit Codului de procedură civilă. (2) După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc potrivit prevederilor prezentului titlu, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidatorul judiciar.

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 207/2015, Codul de procedură fiscală) Art. 220. – (…) (10) În cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, şi pentru creanţe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 173 din Legea nr. 85/2014, executarea silită se efectuează potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de către organul de executare silită prevăzut de acesta. În situaţia în care atragerea răspunderii priveşte atât creanţe fiscale administrate de organul fiscal central, cât şi creanţe fiscale administrate de organul fiscal local, competenţa aparţine organului fiscal care deţine creanţa fiscală mai mare. În acest caz, organul de executare silită distribuie sumele realizate potrivit ordinii prevăzute de Legea nr. 85/2014. (…) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Sentinţa civilă nr. 4.351, pronunţată de Tribunalul Maramureş la 10.11.2015 în Dosarul nr. 3.105/100/2015, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei X – S.R.L., fiind desemnat administrator judiciar Y I.P.U.R.L.

Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 402, pronunţată la 17.02.2016 în acelaşi dosar, Tribunalul Maramureş a dispus intrarea debitoarei în faliment în procedura simplificată, fiind numit în calitate de lichidator judiciar Y I.P.U.R.L.

Conform tabelului definitiv consolidat cuprinzând creanţele împotriva debitoarei, la masa credală s-au înscris doi creditori, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi oraşul Borşa, cu creanţe în valoare totală de 96.981 lei.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.765, pronunţată la 22.06.2017 în Dosarul nr. 3.105/100/2015/a2, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 562 din 10.10.2017 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de administratorul judiciar I.P.U.R.L. şi s-a dispus obligarea lui M.I., în calitate de administrator statutar al debitoarei X – S.R.L., să suporte din averea proprie o parte din pasivul debitoarei, până la concurenţa sumei de 96.981 lei.

La 18.02.2020, prin Sentinţa civilă nr. 154 din 18.02.2020, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 3.105/100/2015, s-au dispus închiderea procedurii falimentului deschise împotriva debitoarei X – S.R.L., radierea debitoarei din Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi cesionarea în favoarea creditorilor a dreptului de a pune în executare Sentinţa civilă nr. 1.765, pronunţată la 22.06.2017 în Dosarul nr. 3.105/100/2015/a2, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 562 din 10.10.2017 a Curţii de Apel Cluj, dispunând-se totodată ca executarea silită a acestei creanţe să se efectueze prin intermediul executorilor fiscali competenţi din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Maramureş.

La 20.06.2022, Administraţia Naţională a Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş a emis împotriva lui M.I. Titlul executoriu nr. xxx şi Somaţia nr. zzz pentru suma totală de 89.187 lei, din care suma de 88.187 lei a fost stabilită în baza hotărârii pronunţate în Dosarul nr. 3.105/100/2015.

La 27.01.2023, Administraţia Naţională a Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş a dispus înfiinţarea popririi asupra conturilor bancare ale lui M.I., în vederea recuperării sumei menţionate.

Împotriva actelor de executare silită a formulat contestaţie la executare M.I., solicitând anularea acestora în primul rând pe motiv că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a sumei de 88.187 lei, raportat la data stabilirii obligaţiei de plată a acestei sume de bani.

Contestaţia la executare a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus cu nr. 454/336/2023*.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.200, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus la 13.06.2023 în Dosarul nr. 454/336/2023*, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatorul M.I. în contradictoriu cu intimata Administraţia Naţională a Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, reţinându-se, în esenţă, că termenul de prescripţie de 3 ani în care putea fi solicitată executarea silită de către creditorii Societăţii X – S.R.L. a început să curgă la data de 18.02.2020, când s-a dispus cesionarea dreptului de a cere executarea silită în favoarea creditorilor, prin Sentinţa civilă nr. 154 din 18.02.2020, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 3.105/100/2015, de închidere a procedurii falimentului deschise împotriva debitoarei X – S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatorul M.I., solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestaţiei la executare. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de sesizare a apreciat ca întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive: cauza se află pe rolul Tribunalului Maramureş ca instanţă competentă să judece în apel, în ultimă instanţă, în raport cu dispoziţiile art. 95 pct. 2 raportat la art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 651 alin. (4) din acelaşi cod; de lămurirea chestiunii de drept sesizate depinde soluţia în prezenta cauză, în contextul în care unul dintre motivele invocate în susţinerea contestaţiei la executare, pe care instanţa de apel trebuie să îl analizeze, raportat cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) Codul de procedură civilă, vizează problematica relativă la momentul de la care începe să curgă pentru creditorul fiscal termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societăţii insolvente; condiţia noutăţii este îndeplinită, deşi chestiunea de drept nu îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, întrucât nu există o practică recentă, consistentă şi unitară la nivel jurisprudenţial asupra problematicii în discuţie, iar aceasta nu este tratată explicit nici în doctrina de specialitate; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări. V. Punctele de vedere ale părţilor

Părţile nu au exprimat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a înaintat sesizarea pentru dezlegarea chestiunii de drept

În opinia instanţei de trimitere, normele legale incidente în cauză sunt susceptibile de două interpretări contrare, prima fiind în sensul că termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului statutar pentru intrarea în insolvenţă a societăţii debitoare curge pentru creditori de la momentul la care hotărârea de angajare a răspunderii a devenit executorie, iar cea de-a doua, în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă doar de la data închiderii procedurii de insolvenţă deschise împotriva societăţii debitoare.

Arată tribunalul că argumentul principal care pledează în favoarea primei interpretări este acela că dreptul de creanţă obţinut împotriva administratorului statutar care s-a făcut vinovat de intrarea societăţii debitoare în insolvenţă este unic, iar prin închiderea procedurii de insolvenţă deschise împotriva societăţii debitoare nu ia naştere un nou drept de creanţă în favoarea creditorilor şi împotriva administratorului statutar, ci doar dreptul de a cere executarea silită a dreptului de creanţă obţinut anterior pe parcursul procedurii de insolvenţă, ca urmare a faptului că societatea debitoare, în urma radierii sale de la registrul comerţului, nu mai poate fi titulara unor drepturi şi obligaţii civile.

Un al doilea argument evocat este acela că transmiterea dreptului de creanţă dintr-un patrimoniu în altul pe calea cesiunii de creanţă, potrivit art. 1.566 şi următoarele din Codul civil, nu dă naştere unui nou drept de creanţă în favoarea cesionarului şi nu constituie un caz de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

În acelaşi timp, instanţa de trimitere susţine că analiza prevederilor art. 171 din Legea nr. 85/2014 relevă faptul că atât executarea benevolă, cât şi cea silită a hotărârii de angajare a răspunderii sunt posibile anterior închiderii procedurii de insolvenţă. Prevederile art. 173 alin. (1) din acelaşi act normativ nu instituie un moment de la care se poate cere executarea silită a hotărârii, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol se limitează la a detalia modalitatea în care se realizează de către executorul judecătoresc (atribuţiile lichidatorului judiciar încetând) repartizarea sumelor rezultate din executarea silită după închiderea procedurii falimentului.

Totodată, pe parcursul procedurii de insolvenţă, creditorii au posibilitatea de a obţine, prin intermediul comitetului creditorilor şi al administratorului/lichidatorului judiciar, executarea silită a hotărârii de angajare a răspunderii administratorului statutar pentru intrarea societăţii debitoare în insolvenţă, în considerarea atribuţiilor generale date în competenţa acestor participanţi la procedura insolvenţei şi a răspunderii lor pentru modul în care au înţeles să îşi îndeplinească aceste atribuţii (art. 51, art. 58-59, art. 63-64, art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014).

Pe de altă parte, în susţinerea celei de-a doua interpretări, instanţa de trimitere apreciază că se poate invoca în mod temeinic faptul că hotărârea de angajare a răspunderii administratorului statutar este pronunţată în favoarea societăţii debitoare care a intrat în insolvenţă, nu în favoarea creditorilor, astfel că, atât timp cât procedura de insolvenţă este în curs de desfăşurare, doar societatea debitoare, condusă de administratorul sau lichidatorul judiciar, are calitatea de a solicita punerea în executare a acestei hotărâri, Legea nr. 85/2014 nerecunoscând, de regulă, creditorilor, priviţi în mod individual, dreptul de a exercita acţiuni sau de a formula cereri pentru încasarea/executarea creanţelor pe care societatea debitoare le deţine faţă de propriii săi debitori. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au menţionat, în majoritate, că nu au identificat practică judiciară cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. Totuşi, au fost înaintate două hotărâri judecătoreşti care tratează problematica în discuţie şi mai multe opinii teoretice.

Astfel, într-o opinie teoretică cvasiunanimă s-a apreciat că momentul de la care curge pentru creditorul fiscal termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societăţii insolvente, rămasă definitivă anterior închiderii procedurii, este data rămânerii definitive a hotărârii de angajare a răspunderii (tribunalele Bucureşti, Braşov, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Giurgiu, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Dolj, Gorj, Tribunalul Specializat Cluj, opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Tribunalului Iaşi, curţile de apel Constanţa, Suceava, Galaţi, Iaşi, Cluj, Timişoara).

În acest sens a fost depusă Decizia civilă nr. 1.766/A din 28 noiembrie 2018, definitivă, pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.665/197/2018, în care instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că termenul de prescripţie este de 3 ani de la data la care hotărârea de atragere a răspunderii administratorului, pronunţată în procedura insolvenţei, a rămas definitivă. Totodată, s-a reţinut că, în speţă, creanţa care se execută izvorăşte dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii – răspunderea patrimonială a contestatoarei reţinută prin sentinţa de atragere a răspunderii administratorului, pronunţată în procedura insolvenţei, iar nu dintr-un raport fiscal, nefiind deci o creanţă fiscală.

Judecătoria Constanţa – Secţia civilă a transmis o opinie parţial diferită, care rezultă din Sentinţa civilă nr. 5.277/13.05.2022, pronunţată în Dosarul nr. 8.049/212/2021, definitivă la 16.11.2022, în sensul că termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societăţii insolvente curge de la data de 1 ianuarie a anului următor rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de angajare a răspunderii, executarea silită fiind guvernată de dispoziţiile Legii nr. 207/2015, în întregul său.

Judecătorii din cadrul Tribunalului Giurgiu au avut o opinie nuanţată, în sensul că, pentru ipoteza în care executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de atragere a răspunderii administratorului nu s-a realizat în cursul procedurii de insolvenţă, în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de atragere a răspunderii administratorului, creditorul fiscal poate proceda la executarea hotărârii de atragere a răspunderii administratorului în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de închidere a procedurii insolvenţei.

Opinia minoritară, exprimată de o parte a judecătorilor din cadrul Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, este în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită se situează după închiderea procedurii insolvenţei, respectiv de la data de 1 ianuarie din anul ulterior celui în care a fost închisă procedura, conform art. 215 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, potrivit căruia dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, jurisprudenţă în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunţate următoarele decizii care prezintă relevanţă în lămurirea prezentei sesizări: Decizia nr. 50 din 18 septembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 25 octombrie 2023, relevante fiind paragrafele 133-134; Decizia nr. 14 din 27 iunie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 13 septembrie 2022, relevante fiind paragrafele 112-113; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 26 ianuarie 2023, relevante fiind paragrafele 101-102; Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă directă cu privire la soluţionarea prezentei sesizări. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei pe fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Astfel fiind, procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile are drept scop uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, aşa încât, spre deosebire de recursul în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară intervenită deja în rândul instanţelor judecătoreşti, ea are semnificaţia unui remediu a priori care urmăreşte să preîntâmpine practica judiciară neunitară.

În vederea atingerii scopului menţionat, legiuitorul a instituit sus-amintitele condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, conturând, prin urmare, cadrul legal al instituţiei analizate.

Procedând la analiza acestor cerinţe de admisibilitate, se constată că primele două condiţii, referitoare la titularul sesizării şi stadiul soluţionării pricinii în ultimă instanţă, sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet din cadrul Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea apelului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de judecătorie într-un litigiu având ca obiect contestaţie la executare, hotărârea ce urmează a fi pronunţată de tribunal fiind definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Cea de-a treia condiţie de admisibilitate este de asemenea îndeplinită, întrucât problema de drept supusă interpretării are legătură directă şi nemijlocită cu soluţionarea litigiului pendinte, în condiţiile în care unul dintre motivele de apel vizează momentul de la care începe să curgă pentru creditorul fiscal termenul de prescripţie a dreptului de a solicita executarea silită a sumelor stabilite prin hotărârea de atragere a răspunderii patrimoniale, pronunţată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, rămasă definitivă anterior închiderii procedurii insolvenţei.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune.

Cât priveşte cerinţa referitoare la noutatea chestiunii de drept, aceasta reprezintă o condiţie distinctă de aceea a inexistenţei unei statuări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării.

În absenţa unor criterii legale de determinare a conţinutului acestei noţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în jurisprudenţa sa constantă, că este îndeplinită cerinţa noutăţii atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123, şi jurisprudenţa citată acolo).

De asemenea, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creează premisele apariţiei unei practici judiciare neunitare la nivel naţional (idem, paragraful 124).

În aceste coordonate de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se constată că normele legale a căror interpretare formează obiectul prezentei sesizări au o vechime apreciabilă, regăsindu-se, în aceeaşi formă, în actele normative care au reglementat în mod succesiv materia.

Astfel, la data publicării sale, şi anume 21 aprilie 2006, Legea nr. 85/2006 reglementa atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii sau a altor persoane care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului, precum şi executarea silită a hotărârilor pronunţate împotriva acestor persoane, în coordonatele stabilite anterior de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea nr. 85/2006 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014, care, la rândul său, a preluat în mod similar reglementările menţionate.

În ceea ce priveşte normele de procedură fiscală, art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), în forma republicată la data de 31 iulie 2007, stabilea că, „în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, şi pentru creanţe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 142 din Legea nr. 85/2006, executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile prezentului cod”.

Aceeaşi soluţie legislativă a fost păstrată şi în Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare [art. 220 alin. (10)].

În concluzie, din această perspectivă de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se observă că dispoziţiile legale a căror interpretare a prilejuit formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul unor acte normative adoptate şi intrate în vigoare cu mai mult de 20 de ani în urmă.

Aşadar, normele legale supuse interpretării nu sunt unele recent intrate în vigoare şi nici nu se constată existenţa unui cadru legislativ nou sau modificat faţă de cel anterior.

De altfel, în încheierea de sesizare nu au fost evidenţiate circumstanţe particulare care să confere noutate problemei de drept, instanţa de trimitere limitându-se să arate că aceasta nu a fost dedusă interpretării instanţei supreme nici măcar pe cale incidentală şi nu beneficiază la nivel jurisprudenţial de o practică recentă, consistentă şi unitară, împrejurări care nu confirmă însă îndeplinirea cerinţei de admisibilitate analizate.

Deşi este adevărat că noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, textele de lege supuse interpretării suscitând recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creând premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, o astfel de ipoteză nu se regăseşte în cazul de faţă.

Dimpotrivă, potenţialul de practică neunitară este aproape inexistent la nivel de jurisprudenţă (fiind indicate doar două hotărâri judecătoreşti relevante, dintre care una este anterioară Deciziei nr. 50 din 18 septembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi contrară dezlegării oferite prin această decizie) şi nu rezultă nici din opiniile teoretice comunicate de instanţele naţionale.

Astfel, din examinarea opiniilor judecătoreşti transmise de curţile de apel rezultă că instanţele au considerat, într-o majoritate covârşitoare, că momentul de la care curge pentru creditorul fiscal termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societăţii insolvente, rămasă definitivă anterior închiderii procedurii, este de la data rămânerii definitive a hotărârii de angajare a răspunderii administratorului.

S-a argumentat, în esenţă, că răspunderea reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014 este subordonată scopului procedurii insolvenţei, acela de a acoperi pasivul debitorului, fiind o răspundere faţă de debitorul persoană juridică, căruia i s-a cauzat starea de insolvenţă, prejudiciul fiind cauzat în mod direct acestuia şi numai indirect creditorilor.

Indiferent de natura creanţelor care compun masa credală, răspunderea reglementată de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 are caracter civil, iar sumele obţinute în temeiul acesteia sunt ale debitorului persoană juridică, şi nu ale creditorilor. Titularul dreptului de creanţă derivat din titlul executoriu reprezentat de hotărârea de atragere a răspunderii poate pune în executare hotărârea prin practicianul în insolvenţă.

Derogarea instituită de art. 220 alin. (1) din Codul de procedură fiscală pentru situaţia în care în patrimoniul debitorului insolvent se află şi creanţe fiscale vizează faptul că executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile instituite de Codul de procedură fiscală şi nu conduce la aplicarea termenului de prescripţie a creanţelor fiscale, rămânând aplicabil termenul de prescripţie a executării silite prevăzut de art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum s-a arătat explicit în considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 50/2023.

Pe de altă parte, s-a arătat că analiza prevederilor art. 171 din Legea nr. 85/2014 relevă faptul că atât executarea benevolă, cât şi cea silită a hotărârii sunt posibile anterior închiderii procedurii de insolvenţă. Închiderea procedurii insolvenţei nu dă naştere unui nou drept de creanţă, ci reprezintă exclusiv o modalitate de valorificare a unui drept deja constituit anterior, în cadrul procedurii.

Întrucât titlul executoriu este reprezentat de hotărârea judecătorească de angajare a răspunderii, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită începe să curgă de la data rămânerii definitive a acesteia, conform art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În fundamentarea opiniilor teoretice exprimate, judecătorii instanţelor naţionale consultate au avut în vedere dezlegările deja oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, respectiv deciziile nr. 14 din 27 iunie 2022, nr. 6 din 14 mai 2012 şi nr. 27 din 12 decembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Decizia nr. 50 din 18 septembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aşadar, analiza atentă a dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, având ca obiect chestiuni de drept similare, evidenţiază faptul că instanţa supremă a conturat deja repere jurisprudenţiale suficiente şi coerente pentru interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente, pe care judecătorii instanţelor naţionale le-au avut în vedere în formularea opiniilor teoretice înaintate asupra problemei de drept în discuţie. Prin urmare, se desprinde concluzia firească a inexistenţei unui risc real de interpretare neunitară, în condiţiile în care instanţele judecătoreşti dispun de instrumente adecvate care le permit să aplice dispoziţiile legale în discuţie în acord cu voinţa legiuitorului.

Soluţia divergentă adoptată într-o singură hotărâre judecătorească nu poate justifica intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare, nefiind relevantă în aprecierea riscului de apariţie a unei practici neunitare din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări, întrucât este anterioară dezlegării oferite prin Decizia nr. 50 din 18 septembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la termenul de prescripţie al executării silite, al cărei caracter obligatoriu nu poate fi ignorat ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Nu în ultimul rând, se reţine că opiniile teoretice exprimate de judecătorii din cadrul instanţelor care au înaintat puncte de vedere, deşi nu au caracter uniform, nu justifică prin ele însele declanşarea mecanismului reglementat de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, întrucât scopul pronunţării unei hotărâri prealabile este acela de a asigura coeziunea în plan jurisdicţional, ceea ce presupune existenţa unor tendinţe jurisprudenţiale concrete orientate către soluţii diferite.

Ca atare, funcţia de prevenţie a mecanismului de interpretare instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, de rezolvare de principiu a chestiunii de drept, nu îşi găseşte utilitatea în cauză, în condiţiile expuse, motiv pentru care se impune soluţia respingerii ca inadmisibilă a sesizării formulate de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă în Dosarul nr. 454/336/2023*.