Decizia nr. 27/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 454/336/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.977/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Raluca Emilia Leote, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă în Dosarul nr. 454/336/2023*, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, reclamantul depunând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă, prin Încheierea din 22 iulie 2025, în baza dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: "Modul de interpretare a dispozițiilor art. 173 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 169 din același act normativ, coroborat cu art. 220 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește momentul de la care curge pentru creditorul fiscal termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societății insolvente, rămasă definitivă anterior închiderii procedurii, respectiv dacă acest termen curge pentru creditorul fiscal de la data rămânerii definitive a hotărârii de închidere a procedurii insolvenței, urmând a se exercita în considerarea acesteia, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de angajare a răspunderii."

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul instanței supreme la 29 septembrie 2025 cu nr. 1.977/1/2025, termenul de soluționare fiind stabilit pentru data de 9 februarie 2026. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2014) Art. 169. - (1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; e 1 ) transferarea activelor sau a unei părți semnificative din întreprinderea debitorului aflat în dificultate financiară către o persoană strâns legată de debitor, cu nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 73 alin. (2 1 ) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și cu intenția de a continua activitatea prin intermediul acestei noi entități și de a sustrage activele de la urmărirea creditorilor debitorului; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori; h) orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu. (2) Administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului, va promova acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale. De asemenea, poate introduce această acțiune și orice creditor interesat. (...) Art. 173. - (1) Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 169 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, potrivit Codului de procedură civilă. (2) După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc potrivit prevederilor prezentului titlu, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidatorul judiciar.

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 207/2015, Codul de procedură fiscală) Art. 220. - (...) (10) În cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislației privind insolvența, și pentru creanțe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 173 din Legea nr. 85/2014, executarea silită se efectuează potrivit dispozițiilor prezentului cod, de către organul de executare silită prevăzut de acesta. În situația în care atragerea răspunderii privește atât creanțe fiscale administrate de organul fiscal central, cât și creanțe fiscale administrate de organul fiscal local, competența aparține organului fiscal care deține creanța fiscală mai mare. În acest caz, organul de executare silită distribuie sumele realizate potrivit ordinii prevăzute de Legea nr. 85/2014. (...) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Sentința civilă nr. 4.351, pronunțată de Tribunalul Maramureș la 10.11.2015 în Dosarul nr. 3.105/100/2015, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei X - S.R.L., fiind desemnat administrator judiciar Y I.P.U.R.L.

Ulterior, prin Sentința civilă nr. 402, pronunțată la 17.02.2016 în același dosar, Tribunalul Maramureș a dispus intrarea debitoarei în faliment în procedura simplificată, fiind numit în calitate de lichidator judiciar Y I.P.U.R.L.

Conform tabelului definitiv consolidat cuprinzând creanțele împotriva debitoarei, la masa credală s-au înscris doi creditori, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș și orașul Borșa, cu creanțe în valoare totală de 96.981 lei.

Prin Sentința civilă nr. 1.765, pronunțată la 22.06.2017 în Dosarul nr. 3.105/100/2015/a2, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 562 din 10.10.2017 a Curții de Apel Cluj, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de administratorul judiciar I.P.U.R.L. și s-a dispus obligarea lui M.I., în calitate de administrator statutar al debitoarei X - S.R.L., să suporte din averea proprie o parte din pasivul debitoarei, până la concurența sumei de 96.981 lei.

La 18.02.2020, prin Sentința civilă nr. 154 din 18.02.2020, pronunțată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 3.105/100/2015, s-au dispus închiderea procedurii falimentului deschise împotriva debitoarei X - S.R.L., radierea debitoarei din Oficiul Național al Registrului Comerțului și cesionarea în favoarea creditorilor a dreptului de a pune în executare Sentința civilă nr. 1.765, pronunțată la 22.06.2017 în Dosarul nr. 3.105/100/2015/a2, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 562 din 10.10.2017 a Curții de Apel Cluj, dispunând-se totodată ca executarea silită a acestei creanțe să se efectueze prin intermediul executorilor fiscali competenți din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș.

La 20.06.2022, Administrația Națională a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș a emis împotriva lui M.I. Titlul executoriu nr. xxx și Somația nr. zzz pentru suma totală de 89.187 lei, din care suma de 88.187 lei a fost stabilită în baza hotărârii pronunțate în Dosarul nr. 3.105/100/2015.

La 27.01.2023, Administrația Națională a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș a dispus înființarea popririi asupra conturilor bancare ale lui M.I., în vederea recuperării sumei menționate.

Împotriva actelor de executare silită a formulat contestație la executare M.I., solicitând anularea acestora în primul rând pe motiv că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită a sumei de 88.187 lei, raportat la data stabilirii obligației de plată a acestei sume de bani.

Contestația la executare a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Vișeu de Sus cu nr. 454/336/2023*.

Prin Sentința civilă nr. 1.200, pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus la 13.06.2023 în Dosarul nr. 454/336/2023*, s-a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatorul M.I. în contradictoriu cu intimata Administrația Națională a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, reținându-se, în esență, că termenul de prescripție de 3 ani în care putea fi solicitată executarea silită de către creditorii Societății X - S.R.L. a început să curgă la data de 18.02.2020, când s-a dispus cesionarea dreptului de a cere executarea silită în favoarea creditorilor, prin Sentința civilă nr. 154 din 18.02.2020, pronunțată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 3.105/100/2015, de închidere a procedurii falimentului deschise împotriva debitoarei X - S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatorul M.I., solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației la executare. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de sesizare a apreciat ca întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive: cauza se află pe rolul Tribunalului Maramureș ca instanță competentă să judece în apel, în ultimă instanță, în raport cu dispozițiile art. 95 pct. 2 raportat la art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă și art. 651 alin. (4) din același cod; de lămurirea chestiunii de drept sesizate depinde soluția în prezenta cauză, în contextul în care unul dintre motivele invocate în susținerea contestației la executare, pe care instanța de apel trebuie să îl analizeze, raportat cu dispozițiile art. 476 alin. (2) Codul de procedură civilă, vizează problematica relativă la momentul de la care începe să curgă pentru creditorul fiscal termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societății insolvente; condiția noutății este îndeplinită, deși chestiunea de drept nu își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, întrucât nu există o practică recentă, consistentă și unitară la nivel jurisprudențial asupra problematicii în discuție, iar aceasta nu este tratată explicit nici în doctrina de specialitate; Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări. V. Punctele de vedere ale părților

Părțile nu au exprimat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a înaintat sesizarea pentru dezlegarea chestiunii de drept

În opinia instanței de trimitere, normele legale incidente în cauză sunt susceptibile de două interpretări contrare, prima fiind în sensul că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului statutar pentru intrarea în insolvență a societății debitoare curge pentru creditori de la momentul la care hotărârea de angajare a răspunderii a devenit executorie, iar cea de-a doua, în sensul că termenul de prescripție începe să curgă doar de la data închiderii procedurii de insolvență deschise împotriva societății debitoare.

Arată tribunalul că argumentul principal care pledează în favoarea primei interpretări este acela că dreptul de creanță obținut împotriva administratorului statutar care s-a făcut vinovat de intrarea societății debitoare în insolvență este unic, iar prin închiderea procedurii de insolvență deschise împotriva societății debitoare nu ia naștere un nou drept de creanță în favoarea creditorilor și împotriva administratorului statutar, ci doar dreptul de a cere executarea silită a dreptului de creanță obținut anterior pe parcursul procedurii de insolvență, ca urmare a faptului că societatea debitoare, în urma radierii sale de la registrul comerțului, nu mai poate fi titulara unor drepturi și obligații civile.

Un al doilea argument evocat este acela că transmiterea dreptului de creanță dintr-un patrimoniu în altul pe calea cesiunii de creanță, potrivit art. 1.566 și următoarele din Codul civil, nu dă naștere unui nou drept de creanță în favoarea cesionarului și nu constituie un caz de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită.

În același timp, instanța de trimitere susține că analiza prevederilor art. 171 din Legea nr. 85/2014 relevă faptul că atât executarea benevolă, cât și cea silită a hotărârii de angajare a răspunderii sunt posibile anterior închiderii procedurii de insolvență. Prevederile art. 173 alin. (1) din același act normativ nu instituie un moment de la care se poate cere executarea silită a hotărârii, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol se limitează la a detalia modalitatea în care se realizează de către executorul judecătoresc (atribuțiile lichidatorului judiciar încetând) repartizarea sumelor rezultate din executarea silită după închiderea procedurii falimentului.

Totodată, pe parcursul procedurii de insolvență, creditorii au posibilitatea de a obține, prin intermediul comitetului creditorilor și al administratorului/lichidatorului judiciar, executarea silită a hotărârii de angajare a răspunderii administratorului statutar pentru intrarea societății debitoare în insolvență, în considerarea atribuțiilor generale date în competența acestor participanți la procedura insolvenței și a răspunderii lor pentru modul în care au înțeles să își îndeplinească aceste atribuții (art. 51, art. 58-59, art. 63-64, art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014).

Pe de altă parte, în susținerea celei de-a doua interpretări, instanța de trimitere apreciază că se poate invoca în mod temeinic faptul că hotărârea de angajare a răspunderii administratorului statutar este pronunțată în favoarea societății debitoare care a intrat în insolvență, nu în favoarea creditorilor, astfel că, atât timp cât procedura de insolvență este în curs de desfășurare, doar societatea debitoare, condusă de administratorul sau lichidatorul judiciar, are calitatea de a solicita punerea în executare a acestei hotărâri, Legea nr. 85/2014 nerecunoscând, de regulă, creditorilor, priviți în mod individual, dreptul de a exercita acțiuni sau de a formula cereri pentru încasarea/executarea creanțelor pe care societatea debitoare le deține față de propriii săi debitori. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au menționat, în majoritate, că nu au identificat practică judiciară cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. Totuși, au fost înaintate două hotărâri judecătorești care tratează problematica în discuție și mai multe opinii teoretice.

Astfel, într-o opinie teoretică cvasiunanimă s-a apreciat că momentul de la care curge pentru creditorul fiscal termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societății insolvente, rămasă definitivă anterior închiderii procedurii, este data rămânerii definitive a hotărârii de angajare a răspunderii (tribunalele București, Brașov, Ialomița, Ilfov, Teleorman, Giurgiu, Galați, Vrancea, Vaslui, Dolj, Gorj, Tribunalul Specializat Cluj, opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Tribunalului Iași, curțile de apel Constanța, Suceava, Galați, Iași, Cluj, Timișoara).

În acest sens a fost depusă Decizia civilă nr. 1.766/A din 28 noiembrie 2018, definitivă, pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.665/197/2018, în care instanța a reținut, în esență, faptul că termenul de prescripție este de 3 ani de la data la care hotărârea de atragere a răspunderii administratorului, pronunțată în procedura insolvenței, a rămas definitivă. Totodată, s-a reținut că, în speță, creanța care se execută izvorăște dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii - răspunderea patrimonială a contestatoarei reținută prin sentința de atragere a răspunderii administratorului, pronunțată în procedura insolvenței, iar nu dintr-un raport fiscal, nefiind deci o creanță fiscală.

Judecătoria Constanța - Secția civilă a transmis o opinie parțial diferită, care rezultă din Sentința civilă nr. 5.277/13.05.2022, pronunțată în Dosarul nr. 8.049/212/2021, definitivă la 16.11.2022, în sensul că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societății insolvente curge de la data de 1 ianuarie a anului următor rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de angajare a răspunderii, executarea silită fiind guvernată de dispozițiile Legii nr. 207/2015, în întregul său.

Judecătorii din cadrul Tribunalului Giurgiu au avut o opinie nuanțată, în sensul că, pentru ipoteza în care executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de atragere a răspunderii administratorului nu s-a realizat în cursul procedurii de insolvență, în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de atragere a răspunderii administratorului, creditorul fiscal poate proceda la executarea hotărârii de atragere a răspunderii administratorului în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de închidere a procedurii insolvenței.

Opinia minoritară, exprimată de o parte a judecătorilor din cadrul Tribunalului Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, este în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită se situează după închiderea procedurii insolvenței, respectiv de la data de 1 ianuarie din anul ulterior celui în care a fost închisă procedura, conform art. 215 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, potrivit căruia dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, jurisprudență în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunțate următoarele decizii care prezintă relevanță în lămurirea prezentei sesizări: Decizia nr. 50 din 18 septembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 25 octombrie 2023, relevante fiind paragrafele 133-134; Decizia nr. 14 din 27 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 13 septembrie 2022, relevante fiind paragrafele 112-113; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 26 ianuarie 2023, relevante fiind paragrafele 101-102; Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012. IX. Jurisprudența Curții Constituționale

În exercitarea controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale supuse interpretării nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanță directă cu privire la soluționarea prezentei sesizări. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prealabil analizei pe fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza să fie soluționată în ultimă instanță; - existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; - asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Astfel fiind, procedura sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile are drept scop uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, așa încât, spre deosebire de recursul în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară intervenită deja în rândul instanțelor judecătorești, ea are semnificația unui remediu a priori care urmărește să preîntâmpine practica judiciară neunitară.

În vederea atingerii scopului menționat, legiuitorul a instituit sus-amintitele condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, conturând, prin urmare, cadrul legal al instituției analizate.

Procedând la analiza acestor cerințe de admisibilitate, se constată că primele două condiții, referitoare la titularul sesizării și stadiul soluționării pricinii în ultimă instanță, sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet din cadrul Tribunalului Maramureș - Secția I civilă, învestit cu soluționarea apelului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate de judecătorie într-un litigiu având ca obiect contestație la executare, hotărârea ce urmează a fi pronunțată de tribunal fiind definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Cea de-a treia condiție de admisibilitate este de asemenea îndeplinită, întrucât problema de drept supusă interpretării are legătură directă și nemijlocită cu soluționarea litigiului pendinte, în condițiile în care unul dintre motivele de apel vizează momentul de la care începe să curgă pentru creditorul fiscal termenul de prescripție a dreptului de a solicita executarea silită a sumelor stabilite prin hotărârea de atragere a răspunderii patrimoniale, pronunțată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, rămasă definitivă anterior închiderii procedurii insolvenței.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, precum și faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune.

Cât privește cerința referitoare la noutatea chestiunii de drept, aceasta reprezintă o condiție distinctă de aceea a inexistenței unei statuări a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării.

În absența unor criterii legale de determinare a conținutului acestei noțiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în jurisprudența sa constantă, că este îndeplinită cerința noutății atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123, și jurisprudența citată acolo).

De asemenea, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în fața instanțelor de judecată o dificultate a aplicării acestora și creează premisele apariției unei practici judiciare neunitare la nivel național (idem, paragraful 124).

În aceste coordonate de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept se constată că normele legale a căror interpretare formează obiectul prezentei sesizări au o vechime apreciabilă, regăsindu-se, în aceeași formă, în actele normative care au reglementat în mod succesiv materia.

Astfel, la data publicării sale, și anume 21 aprilie 2006, Legea nr. 85/2006 reglementa atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății sau a altor persoane care au cauzat starea de insolvență a debitorului, precum și executarea silită a hotărârilor pronunțate împotriva acestor persoane, în coordonatele stabilite anterior de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 85/2006 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014, care, la rândul său, a preluat în mod similar reglementările menționate.

În ceea ce privește normele de procedură fiscală, art. 136 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 92/2003), în forma republicată la data de 31 iulie 2007, stabilea că, "în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispozițiile cap. IV din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, și pentru creanțe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 142 din Legea nr. 85/2006, executarea silită se efectuează de organul de executare în condițiile prezentului cod".

Aceeași soluție legislativă a fost păstrată și în Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare [art. 220 alin. (10)].

În concluzie, din această perspectivă de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept se observă că dispozițiile legale a căror interpretare a prilejuit formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul unor acte normative adoptate și intrate în vigoare cu mai mult de 20 de ani în urmă.

Așadar, normele legale supuse interpretării nu sunt unele recent intrate în vigoare și nici nu se constată existența unui cadru legislativ nou sau modificat față de cel anterior.

De altfel, în încheierea de sesizare nu au fost evidențiate circumstanțe particulare care să confere noutate problemei de drept, instanța de trimitere limitându-se să arate că aceasta nu a fost dedusă interpretării instanței supreme nici măcar pe cale incidentală și nu beneficiază la nivel jurisprudențial de o practică recentă, consistentă și unitară, împrejurări care nu confirmă însă îndeplinirea cerinței de admisibilitate analizate.

Deși este adevărat că noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, textele de lege supuse interpretării suscitând recent în fața instanțelor de judecată o dificultate a aplicării acestora și creând premisele apariției unei practici neunitare la nivel național, o astfel de ipoteză nu se regăsește în cazul de față.

Dimpotrivă, potențialul de practică neunitară este aproape inexistent la nivel de jurisprudență (fiind indicate doar două hotărâri judecătorești relevante, dintre care una este anterioară Deciziei nr. 50 din 18 septembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și contrară dezlegării oferite prin această decizie) și nu rezultă nici din opiniile teoretice comunicate de instanțele naționale.

Astfel, din examinarea opiniilor judecătorești transmise de curțile de apel rezultă că instanțele au considerat, într-o majoritate covârșitoare, că momentul de la care curge pentru creditorul fiscal termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a sumelor stabilite printr-o hotărâre de angajare a răspunderii administratorului societății insolvente, rămasă definitivă anterior închiderii procedurii, este de la data rămânerii definitive a hotărârii de angajare a răspunderii administratorului.

S-a argumentat, în esență, că răspunderea reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014 este subordonată scopului procedurii insolvenței, acela de a acoperi pasivul debitorului, fiind o răspundere față de debitorul persoană juridică, căruia i s-a cauzat starea de insolvență, prejudiciul fiind cauzat în mod direct acestuia și numai indirect creditorilor.

Indiferent de natura creanțelor care compun masa credală, răspunderea reglementată de dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 are caracter civil, iar sumele obținute în temeiul acesteia sunt ale debitorului persoană juridică, și nu ale creditorilor. Titularul dreptului de creanță derivat din titlul executoriu reprezentat de hotărârea de atragere a răspunderii poate pune în executare hotărârea prin practicianul în insolvență.

Derogarea instituită de art. 220 alin. (1) din Codul de procedură fiscală pentru situația în care în patrimoniul debitorului insolvent se află și creanțe fiscale vizează faptul că executarea silită se efectuează de organul de executare în condițiile instituite de Codul de procedură fiscală și nu conduce la aplicarea termenului de prescripție a creanțelor fiscale, rămânând aplicabil termenul de prescripție a executării silite prevăzut de art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum s-a arătat explicit în considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 50/2023.

Pe de altă parte, s-a arătat că analiza prevederilor art. 171 din Legea nr. 85/2014 relevă faptul că atât executarea benevolă, cât și cea silită a hotărârii sunt posibile anterior închiderii procedurii de insolvență. Închiderea procedurii insolvenței nu dă naștere unui nou drept de creanță, ci reprezintă exclusiv o modalitate de valorificare a unui drept deja constituit anterior, în cadrul procedurii.

Întrucât titlul executoriu este reprezentat de hotărârea judecătorească de angajare a răspunderii, termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită începe să curgă de la data rămânerii definitive a acesteia, conform art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În fundamentarea opiniilor teoretice exprimate, judecătorii instanțelor naționale consultate au avut în vedere dezlegările deja oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare, respectiv deciziile nr. 14 din 27 iunie 2022, nr. 6 din 14 mai 2012 și nr. 27 din 12 decembrie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și Decizia nr. 50 din 18 septembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Așadar, analiza atentă a dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, având ca obiect chestiuni de drept similare, evidențiază faptul că instanța supremă a conturat deja repere jurisprudențiale suficiente și coerente pentru interpretarea și aplicarea normelor legale incidente, pe care judecătorii instanțelor naționale le-au avut în vedere în formularea opiniilor teoretice înaintate asupra problemei de drept în discuție. Prin urmare, se desprinde concluzia firească a inexistenței unui risc real de interpretare neunitară, în condițiile în care instanțele judecătorești dispun de instrumente adecvate care le permit să aplice dispozițiile legale în discuție în acord cu voința legiuitorului.

Soluția divergentă adoptată într-o singură hotărâre judecătorească nu poate justifica intervenția preventivă a instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare, nefiind relevantă în aprecierea riscului de apariție a unei practici neunitare din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări, întrucât este anterioară dezlegării oferite prin Decizia nr. 50 din 18 septembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la termenul de prescripție al executării silite, al cărei caracter obligatoriu nu poate fi ignorat ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Nu în ultimul rând, se reține că opiniile teoretice exprimate de judecătorii din cadrul instanțelor care au înaintat puncte de vedere, deși nu au caracter uniform, nu justifică prin ele însele declanșarea mecanismului reglementat de dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, întrucât scopul pronunțării unei hotărâri prealabile este acela de a asigura coeziunea în plan jurisdicțional, ceea ce presupune existența unor tendințe jurisprudențiale concrete orientate către soluții diferite.

Ca atare, funcția de prevenție a mecanismului de interpretare instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, de rezolvare de principiu a chestiunii de drept, nu își găsește utilitatea în cauză, în condițiile expuse, motiv pentru care se impune soluția respingerii ca inadmisibilă a sesizării formulate de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă în Dosarul nr. 454/336/2023*.