ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 26/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.943/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Raluca Emilia Leote, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 8.351/3/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna depunând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 29 mai 2025, în baza dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: "Dacă, în aplicarea prevederilor art. 430, 431, 432, 433, 434 și 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, și art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, pentru aceeași creanță fiscală, anterioară deschiderii procedurii insolvenței asupra debitorului persoană juridică, stabilirea răspunderii administratorului debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenței, prin hotărâre judecătorească definitivă, împiedică, în limita sumei pentru care a fost respinsă cererea de suportare a pasivului în procedura insolvenței, efectele deciziei administrative privind angajarea răspunderii solidare fiscale a aceluiași administrator al debitorului, persoană juridică, decizie administrativă definitivă anterior finalizării procedurii insolvenței?"

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul instanței supreme la 23 septembrie 2025 cu nr. 1.943/1/2025, termenul de soluționare fiind stabilit pentru data de 9 februarie 2026. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Codul de procedură civilă " Art. 430. - (1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre." " Art. 431. - (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." " Art. 432. - (1) Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată." " Art. 433. - Hotărârea judecătorească are putere executorie, în condițiile prevăzute de lege." " Art. 434. - Hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic." " Art. 435. - (1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2014) " Art. 169. - (1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (...) d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; (...)"

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 207/2015, Codul de procedură fiscală) " Art. 25. - (...) (2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului; (...) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu reacredință au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal la 31 martie 2022 în Dosarul nr. 8.351/3/2022, reclamantul K.J. a solicitat obligarea pârâtelor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna și Direcția Generală de Reglementare a Colectării Creanțelor Bugetare București să efectueze operațiunile administrative necesare pentru restrângerea executării silite demarate împotriva sa și, pe cale de consecință, să notifice autoritățile competente străine slovace, în vederea limitării executării silite până la concurența sumei de 809.583 lei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pe teritoriul Slovaciei este supus executării silite pentru suma de 2.444.572 lei, în baza Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. CVG DEC xxx/30.05.2017, aceeași creanță fiscală fiind înscrisă la masa credală în Dosarul de insolvență nr. 1.438/119/2016, unde creditor unic este organul fiscal.

Prin Decizia civilă nr. 1.685/Ap/7.11.2018 a Curții de Apel Brașov, definitivă, pronunțată în Dosarul nr. 1.438/119/2016/a2, s-a dispus antrenarea răspunderii administratorului doar pentru suma de 809.583 lei. În aceste condiții reclamantul susține că executarea silită poate viza exclusiv suma stabilită de instanță, respectiv 809.583 lei, iar nu cuantumul inițial de 2.444.572 lei, pentru care creditorul fiscal s-a înscris la masa credală și în contul căreia a solicitat, conform legii, antrenarea răspunderii administratorului în fața instanței de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6.437/5.12.2021, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea, ca nefondată.

Prin recursul formulat la 22 ianuarie 2024, reclamantul a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Din oficiu, instanța de recurs a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de sesizare a apreciat ca întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru următoarele motive: cauza se află pe rolul Curții de Apel București ca instanță competentă să judece în recurs, în ultimă instanță; de lămurirea chestiunii de drept sesizate depinde soluția în prezenta cauză, având în vedere că sentința primei instanțe se întemeiază pe interpretarea în sensul că hotărârea judecătorească prin care s-a analizat răspunderea reclamantului, conform art. 169 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 85/2014, nu poate fi invocată în raport cu organul fiscal; condiția noutății este îndeplinită, deși chestiunea de drept nu își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, întrucât instanțele de judecată naționale nu au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial; Înalta Curte de Casație si Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări. V. Punctele de vedere ale părților

Recurentul-reclamant a precizat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Intimatele-pârâte au formulat note de ședință prin care au susținut că nu este oportună sesizarea instanței supreme, problema de drept fiind exprimată în mod expres, fără posibilitate de interpretare, de către legiuitor. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a înaintat sesizarea pentru dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al completului de judecată nu este unul unitar, fiind împărțit între cele două opinii exprimate de către părțile litigante.

Astfel, pe de o parte, în condițiile în care legislația permite obținerea de către organele fiscale a unor titluri executorii distincte, se poate aprecia că creditorul se poate prevala de oricare dintre acestea.

Pe de altă parte, se poate aprecia că valorificarea aceleiași creanțe în cursul procedurii speciale de insolvență și analizarea de către judecătorul-sindic a răspunderii administratorului se bucură de autoritate de lucru judecat, inclusiv în raport cu dispozițiile similare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură distinctă de stabilire a creanțelor fiscale, dacă faptele vizate de autoritatea fiscală pentru atragerea răspunderii solidare sunt concurente cu dispozițiile legii speciale. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au indicat o serie de hotărâri judecătorești și opinii teoretice din care rezultă faptul că, în rândul instanțelor care au avut dosare pe rol care să vizeze interpretarea problemei de drept ce formează obiectul sesizării, opinia este cvasiunanimă în sensul că pentru aceeași creanță fiscală, anterioară deschiderii procedurii insolvenței asupra debitorului persoană juridică, stabilirea răspunderii administratorului debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenței, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu împiedică, în limita sumei pentru care a fost respinsă cererea de suportare a pasivului în procedura insolvenței, efectele deciziei administrative privind angajarea răspunderii solidare fiscale a aceluiași administrator al debitorului, persoană juridică, decizie administrativă definitivă anterior finalizării procedurii insolvenței.

Într-o opinie singulară, regăsită în două sentințe definitive ale aceleiași instanțe, s-a apreciat că, în măsura în care există identitate de creanță (de sume) și de fapte, iar creditorul unic din procedură este creditorul fiscal care a emis decizia administrativă de angajare a răspunderii solidare fiscale a aceluiași administrator al debitorului (decizie definitivă), acțiunea întemeiată pe art. 169 alin. (1) lit. d) și/sau e) din Legea nr. 85/2014 este lipsită de interes, deoarece creditorul fiscal are deja un titlu executoriu pentru respectiva creanță.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, jurisprudența în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunțate următoarele decizii care prezintă relevanță în lămurirea prezentei sesizări: Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012; Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018; Decizia nr. 17 din 20 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 20 ianuarie 2021; Decizia nr. 50 din 18 septembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 25 octombrie 2023. IX. Jurisprudența Curții Constituționale

În exercitarea controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale supuse interpretării a fost identificată Decizia Curții Constituționale nr. 1.357 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009, care poate prezenta relevanță cu privire la soluționarea prezentei sesizări. X. Opinia specialiștilor consultați

Specialiștii din cadrul Institutului Național al Magistraturii și Universității de Vest din Timișoara au apreciat corectă prima dintre orientările jurisprudențiale. În ce privește întrebarea instanței de trimitere, care include și chestiunea incidenței autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorului-sindic, care s-ar opune unei noi determinări a prejudiciului cauzat de administratorul societății, specialiștii consultați au opinat în sensul că revine instanței de judecată, de la caz la caz, să verifice dacă ansamblul circumstanțelor avute în vedere de judecătorul-sindic sunt identice cu cele pe care se întemeiază decizia de antrenare a răspunderii solidare emisă de organul fiscal.

Specialiștii din cadrul Facultății de Drept din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași susțin recunoașterea caracterului derogatoriu al procedurii insolvenței față de procedura de executare fiscală. Prin recunoașterea efectelor autorității de lucru judecat a deciziei pronunțate de judecătorul-sindic, limitele răspunderii solidare ale administratorului judiciar trebuie restrânse la nivelul admis prin hotărârea pronunțată în dosarul de insolvență în raport cu creditorul fiscal. În consecință, urmăririle anterioare trebuie restrânse la nivelul sumelor stabilite prin hotărârea definitivă a instanței.

În opinia specialiștilor din departamentul de Drept privat din cadrul Facultății de Drept din cadrul Universității București, în interpretarea dispozițiilor legale ce formează obiectul prezentei sesizări, pentru aceeași creanță fiscală, anterioară deschiderii procedurii insolvenței asupra debitorului persoană juridică, stabilirea răspunderii administratorului debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenței, prin hotărâre judecătorească definitivă, împiedică, în cursul procedurii insolvenței, o urmărire silită a administratorului în baza deciziei administrative privind angajarea răspunderii solidare fiscale a aceluiași administrator al debitorului, persoană juridică, decizie administrativă definitivată anterior finalizării procedurii insolvenței. Cu toate acestea, executarea silită poate fi reluată împotriva administratorului debitorului persoană juridică după închiderea procedurii insolvenței, însă doar dacă debitorul rămâne în ființă și doar în limita sumei pentru care a fost respinsă cererea de suportare a pasivului în procedura insolvenței.

Specialiștii din departamentul de Drept public din cadrul Facultății de Drept din cadrul Universității București au opinat în sensul că, în condițiile în care împotriva administratorului unei societăți a fost angajată atât răspunderea solidară cu societatea insolvabilă, potrivit art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, cât și răspunderea patrimonială față de societatea aflată în insolvență, potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014, iar executarea silită a ambelor creanțe având ca debitor administratorul poate fi realizată doar de organul fiscal (în prima ipoteză, în calitate de creditor, în a doua ipoteză, în temeiul unei atribuții legale imperative), procedura colectivă a insolvenței va avea prioritate față de procedura individuală de executare prevăzută de Codul de procedură fiscală. În măsura în care în urma închiderii procedurii insolvenței creanța fiscală nu este stinsă integral, creditorul fiscal va putea relua procedurile de colectare sau de executare silită a acestei creanțe de la debitorul solidar, în temeiul deciziei de stabilire a răspunderii solidare. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza să fie soluționată în ultimă instanță; - existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; - asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Astfel fiind, procedura sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, privită ca mecanism procedural nou și ca parte a reformării sistemului procesual civil, are drept scop uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, așa încât, spre deosebire de recursul în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară intervenită deja în rândul instanțelor judecătorești, ea are semnificația unui remediu a priori care urmărește să preîntâmpine practica judiciară neunitară.

În vederea atingerii scopului menționat, legiuitorul a instituit sus-amintitele condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, conturând, prin urmare, cadrul legal al instituției analizate.

Procedând la analiza acestor cerințe de admisibilitate, se constată că primele două condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet din cadrul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, învestit în ultimă instanță cu soluționarea recursului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate de tribunal într-un litigiu în materia contenciosului administrativ și fiscal, iar hotărârea ce urmează a fi pronunțată de curtea de apel este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Totodată, din verificările efectuate, se constată că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, precum și faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune.

În concluzie, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmând ca, în continuare, să se analizeze și să se stabilească dacă problema juridică în discuție reprezintă o veritabilă chestiune de drept și dacă aceasta are caracter de noutate.

În ceea ce privește cerința referitoare la existența unei "chestiuni de drept veritabile", în jurisprudența Înaltei Curți s-a reținut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 36).

Sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei.

Astfel, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 și 65), s-a mai reținut că "problema eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție (...) reclamă (...) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, și nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (...) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conținutului și sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăți care ar împiedica pronunțarea soluției, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (...)".

Tot în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că, pentru a ne afla în prezența unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate "caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și a dificultății completului în a-și însuși o anumită interpretare" (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42).

Din considerentele prezentate în cadrul paragrafelor anterioare, rezultă că sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății, iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Răspunsul la problematica pe care o ridică instanța de trimitere poate fi diferit, în funcție de circumstanțele particulare ale speței. În același timp, dacă rezolvarea problemei de drept ar fi condiționată de analiza datelor concrete ale speței, întrebarea și-ar pierde caracterul pur teoretic, tinzând la o rezolvare a fondului.

În prezenta cauză, din modalitatea de formulare a întrebării adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar și din mențiunile inserate de instanța de trimitere în cuprinsul Încheierii de sesizare din 29 mai 2025 rezultă că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunțată în condițiile art. 521 din Codul de procedură civilă, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor art. 430, 431, 432, 433, 434 și 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 85/2014 și art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Codul de procedură fiscală, ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecății, în funcție de particularitățile speței rezultate din propria analiză a materialului probator administrat, cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie adoptată în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel București.

Din modul în care instanța de trimitere a formulat punctul de vedere asupra problemei de drept, expus în secțiunea a VI-a a prezentei decizii, se constată că judecătorul nu se confruntă cu o veritabilă dificultate în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în circumstanțele litigiului dedus judecății.

Cu alte cuvinte, judecătorul fondului este cel care trebuie să identifice îndeplinirea sau neîndeplinirea, în speță, a condițiilor necesare, prevăzute de legiuitor, respectiv tripla identitate de părți, obiect și cauză, pentru eventuala reținere a autorității de lucru judecat a hotărârii definitive de atragere a răspunderii administratorului, pronunțată anterior în procedura insolvenței.

Or, situațiile întâlnite în practică sunt diferite, presupunând soluții diferite cu privire la incidența sau nu într-un dosar a autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești pronunțate în cadrul altui dosar.

Prin urmare, răspunsul la problematica pe care o ridică curtea de apel este diferit în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei spețe, situație în care dezlegarea acesteia își pierde caracterul pur teoretic, fiind condiționată de analiza datelor concrete ale cauzei și tinzând, de fapt, la o rezolvare a fondului litigiului aflat în ultimul grad de jurisdicție.

În aceste condiții, dezlegarea ce se solicită a fi dată de Înalta Curte reprezintă chiar soluția ce urmează a fi pronunțată în litigiul în care a fost formulată sesizarea. Este adevărat că, de regulă, hotărârea pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept anticipează în mare măsură soluția ce urmează a fi pronunțată în cauza în care este formulată sesizarea, ca o confirmare a legăturii de dependență între chestiunea de drept și litigiul de fond, însă, în speță, reprezintă o veritabilă dezlegare a litigiului respectiv.

Este necontestat faptul că și chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite, situație specifică însă oricărui litigiu dedus judecății, și poate genera divergențe de jurisprudență, care "constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială", iar "rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva României, paragraful 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009 în Cauza Ștefan și Ștef împotriva României, paragrafele 32 și 33; Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 67).

În același sens au apreciat și specialiștii consultați, care au opinat în sensul că incidența autorității de lucru judecat nu poate fi verificată decât în cadrul fiecărui litigiu, fără a se putea concluziona că ar fi îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză prin simpla analiză a dispozițiilor legale indicate în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A considera justificată intervenția Înaltei Curți echivalează cu acceptarea faptului că se poate recurge la acest mecanism de preîntâmpinare a apariției divergențelor de jurisprudență ori de câte ori judecătorul va simți nevoia unei validări cu privire la încadrarea unei anumite situații de fapt și de drept în ipoteza reglementată de dispoziția lipsită de echivoc a legii.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în prezenta sesizare, așa cum s-a reținut și anterior în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "nu există o dificultate sporită de interpretare și aplicare a legii care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai mult, o nevoie neexprimată expres de validare a unei anumite interpretări și aplicări a dispozițiilor legale. Or, nu acesta este rolul mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele dezideratului de asigurare a unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia" (Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 74; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 45).

În ceea ce privește a patra condiție de admisibilitate, cea referitoare la noutatea chestiunii de drept, se constată că, în absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții rămâne atributul completului învestit cu soluționarea sesizării, așa cum instanța supremă a decis în mod constant în jurisprudența sa (în acest sens, deciziile nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019 etc.).

S-a statuat că cerința noutății este îndeplinită nu doar atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, de o anumită întindere sau consistență, ci și în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi, în ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei - astfel cum s-a decis, de exemplu, prin Decizia nr. 23 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018 (paragrafele 59 și 60) - sau ale unei norme mai vechi a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (în acest sens, Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate a chestiunii de drept se pierde pe măsură ce aceasta a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În condițiile în care este depășit stadiul unei practici incipiente și este conturată o practică - unitară sau neunitară - în legătură cu chestiunea de drept, nu se mai poate recurge la mecanismul hotărârii prealabile, deoarece nu mai poate fi atins scopul preîntâmpinării practicii neunitare, problema de drept neputând fi considerată a fi nouă. În analiza cerinței noutății, având în vedere atât scopul hotărârii prealabile de a preveni apariția unei practici judiciare neunitare, cât și necesitatea de a evita paralelismul și suprapunerea cu mecanismul recursului în interesul legii, în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile instanța supremă nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente (spre exemplu, Decizia nr. 33 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 29 iunie 2022 - paragrafele 64 și 65, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

În acești parametri de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept se constată că dispozițiile legale a căror interpretare a determinat formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul Codului de procedură civilă, act normativ intrat în vigoare cu aproape 13 ani în urmă, respectiv la data de 15 februarie 2013. Chiar dacă, ulterior intrării sale în vigoare, acest act normativ a suferit și alte completări, modificări și rectificări, normele a căror interpretare se solicită, art. 430-435, au fost introduse și au devenit active, în forma actuală, încă din anul 2013, astfel că nu pot fi considerate ca având caracter de noutate.

În mod similar, dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) și e) se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 85/2014 încă de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, iar dispozițiile art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care au preluat integral soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, au intrat în vigoare de la data publicării Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015.

Normele în discuție nu au fost recent modificate sau completate, astfel încât nu poate fi vorba nici despre necesitatea unor eventuale reevaluări și interpretări ale acestora, într-un context legislativ diferit.

Cât privește aplicarea frecventă a acestor norme juridice sau dificultatea aplicării lor în prezent, verificările efectuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție la nivelul celor 15 curți de apel din țară pun în evidență faptul că există deja cristalizată o jurisprudență în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 430, 431, 432, 433, 434 și 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 din Legea nr. 85/2014 și art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, materializată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă că aspectele problematizate prin actul de sesizare au fost rezolvate, până în acest moment, într-o manieră cvasiunitară.

Din examinarea hotărârilor judecătorești transmise de curțile de apel rezultă că instanțele au considerat, într-o majoritate covârșitoare, că, pentru aceeași creanță fiscală, anterioară deschiderii procedurii insolvenței asupra debitorului persoană juridică, stabilirea răspunderii administratorului debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenței, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu împiedică, în limita sumei pentru care a fost respinsă cererea de suportare a pasivului în procedura insolvenței, efectele deciziei administrative privind angajarea răspunderii solidare fiscale a aceluiași administrator al debitorului, persoană juridică, decizie administrativă definitivă anterior finalizării procedurii insolvenței.

S-a argumentat, în esență, că cele două tipuri de antrenare a răspunderii, cea guvernată de Codul de procedură fiscală și cea reglementată de Legea nr. 85/2014, nu se exclud reciproc, de plano. Fiecare poate fi invocată în condițiile procedurale distincte reglementate de legiuitor, atunci când se ivesc ipotezele la care fiecare caz legal în parte se referă.

Totodată, s-a menționat că instanța nu este împiedicată ca, în funcție de particularitățile cauzei, mai cu seamă atunci când se pune problema antrenării răspunderii atât în temeiul art. 169 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014, cât și în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, să respecte într-un al doilea litigiu considerentele decizorii ale unei hotărâri judecătorești prin care s-a statuat anterior în privința "ascunderii/deturnării/înstrăinării" activului persoanei juridice, în măsura în care și celelalte condiții prevăzute de art. 431 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite. Situația îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 430 și următoarele din Codul de procedură civilă va fi analizată de la caz la caz.

Și opiniile exprimate de specialiștii în domeniu, care au înaintat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuție, sunt orientate, într-o pondere majoritară, către aceeași soluție adoptată în practica judiciară, ceea ce permite concluzia că nu doar la nivel jurisprudențial, ci și la nivel teoretic chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul.

În aceste circumstanțe, reținând că practica judiciară este deja bine conturată, hotărârile judecătorești transmise de instanțele naționale relevând existența unei opinii cvasiunanime în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 430, 431, 432, 433, 434 și 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 85/2014 și art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se constată că, în cazul prezentei sesizări, condiția noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, astfel încât nu se justifică sesizarea instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Prin urmare, nu se justifică intervenția preventivă a instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare, câtă vreme chestiunea de drept ce face obiectul întrebării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost tranșată de instanțele învestite cu soluționarea acestui tip de litigii, iar din practica judiciară decelată în legătură cu această problemă de drept nu au rezultat dificultăți de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 430, 431, 432, 433, 434 și 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 85/2014 și art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

A aprecia altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se afle în situația de a se pronunța asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, a infirma anumite interpretări jurisprudențiale deja existente, dintre care una evident consolidată prin pronunțarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești.

Or, prin această abordare s-ar ajunge la nesocotirea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la rațiunea și condițiile pronunțării unei hotărâri prealabile, dispoziții prin care legiuitorul a stabilit în mod clar că mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă nu poate fi folosit decât în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept, scop care, în cazul prezentei sesizări, nu mai poate fi atins întrucât, pe de o parte, stadiul practicii incipiente, în curs de formare, a fost depășit, iar, pe de altă parte, jurisprudența ce s-a cristalizat în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării este aproape unitară, aceasta reflectând aceeași modalitate de interpretare a normei legale aplicabile, în situații similare.

În concluzie, reținând că mecanismul de unificare a practicii judiciare constând în pronunțarea unei hotărâri prealabile nu poate fi valorificat decât în condițiile restrictive și cumulative de admisibilitate reglementate de art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă și că, în cazul prezentei sesizări, două dintre aceste condiții, respectiv cele referitoare la noutatea și la dificultatea chestiunii de drept nu sunt îndeplinite,